ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3304/2011

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub pe rolul Tribunalului București, secția litigii de muncă și asigurări sociale, reclamanta P.E.G. a chemat în judecată pârâtul M.M.P.

solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună desființarea Ordinului nr. 105/2010, reintegrarea reclamantei în funcția de specialist siguranța barajelor în cadrul Unității de Management al Proiectului, retribuirea în continuare, începând cu data de 31 decembrie 2009 și până la 26 ianuarie 2010, când a lucrat efectiv și calcularea retribuției cuvenite până la data admiterii contestației, emiterea unui nou act adițional la contractul individual de muncă nr. 62 din 19 decembrie 2007 până la data de 31 decembrie 2011. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, la data de 19 decembrie 2007, i s-a emis contractul individual de muncă cu durata determinată 31 decembrie 2009. Ulterior, s-a constatat necesitatea prelungirii acestui termen, în vederea finalizării proiectelor pentru care a fost încheiat.

A mai susținut reclamanta că era necesară prezența sa și după data de 31 decembrie 2009 pentru continuarea proiectului Valea de Pești însă, în mod nejustificat, tară o evaluare efectivă, a primit Ordinul nr. 105/2010 prin care s-a dispus încetarea contractului său individual de muncă. În cuprinsul acestui ordin s-a prevăzut retroactiv că va înceta contractul său individual de muncă la data de 01 ianuarie 2010, deci cu o lună înainte de emiterea ordinului în cauză. La 19 iulie 2010 pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat în principal excepția necompetenței funcționale a secției a VllI-a conflicte de muncă și asigurări sociale A arătat, în esență, pârâtul că reclamanta a contestat un act administrativ emis de o autoritate publică centrală și, pe cale de consecință competența de soluționare a cauzei aparține Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 6682 din 29 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a VllI-a, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal. S-a reținut că reclamanta a contestat un act administrativ emis de o autoritate publică centrală și, pe cale de consecință, competența aparține curții de apel potrivit dispoziției art. 109 Legea nr. 188/1999 raportat la art. 3 alin. (1) C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 noiembrie 2010. La termenul din data de 5 aprilie 2011 instanța a invocat excepția necompetenței materiale a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de apel în soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2737 din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta P.E.G. în contradictoriu cu pârâtul M.M.P. în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. A constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat cauza spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A reținut Curtea de apel că reclamanta a fost angajată ca specialist de siguranța barajelor al Unității de Management al Proiectului „Diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităților naturale și pregătirea pentru situații de urgență” conform contractului de muncă individual înregistrat sub nr. 62 din 19 decembrie 2007 prelungit prin Actul adițional nr. 2 din 16 decembrie 2009. Ca urmare a expirării termenului pentru care a fost încheiat, prin ordinul contestat s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantei. Astfel, pârâtul a emis ordinul nr. 105/2010 în calitate de angajator, beneficiar al activităților prevăzute în contractul de muncă și nu în calitate de autoritate publică ce acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

A mai reținut că actul atacat se referă în mod explicit la încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantei, încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 53/2003 - Codul muncii cu modificările și completările ulterioare. În aceste condiții, a concluzionat curtea de apel, competența de soluționare a cauzei aparține secției conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 pct. 2, art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează să stabilească instanța competentă a soluționa pricina în raport cu obiectul acesteia și cu dispozițiile legale incidente ei.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că reclamanta P.E.G. nu are calitatea de funcționar public, fiind angajată cu contract individual de muncă pe perioadă determinată în funcția de „specialist siguranța Barajelor”, situație confirmată de ambele părți și care exclude ab initio aplicarea dispozițiilor Legii nr. 188/1999. În continuare, trebuie analizat dacă pretențiile deduse judecății reprezintă o acțiune în anularea unui act administrativ care ar atrage competența instanței de contencios administrativ potrivit regulilor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007 sau este o acțiune întemeiată pe drepturi și obligații rezultate dintr-un contract individual de muncă, ceea ce presupune competența instanței specializate în litigii de muncă.

Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că scopul juridic urmărit de reclamantă este acela de a i se prelungi, prin act adițional, contractul individual de muncă nr. 62 din 19 decembrie 2007, care a încetat de drept, prin ajungerea la termen, la data de 31 decembrie 2009. În condițiile în care în contractul individual de muncă se menționează expres că este încheiat în temeiul dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii este evident că și prelungirea duratei acestuia se poate face în baza acelorași dispoziții legale prevăzute de Codul muncii, astfel încât pretențiile deduse judecății conturează existența unui litigiu de muncă. Pe de altă parte, Ordinul nr. 105/2010 emis de M.M.P.

nu este un veritabil act administrativ, deoarece el nu produce efecte juridice prin el însuși, având doar caracter constatator al unei situații de drept preexistente și anume aceea că la data de 31 decembrie 2009 a încetat de drept contractul individual de muncă al reclamantei, prin ajungerea la termenul până la care a fost încheiat. De altfel, chiar în titlul ordinului contestat se menționează expres că acesta privește „constatarea încetării de drept a raportului de muncă al doamnei P.E.G”. Fată de aceste considerente, Înalta Curte concluzionează în sensul că litigiul dedus judecății revine în competența de soluționare în primă instanță, secției de conflicte de muncă a tribunalului de la domiciliul reclamantei, respectiv Tribunalul București, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta P.E.G. și pârâtul M.M.P., în favoarea Tribunalului București, secția a VIll-a conflicte și litigii de muncă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 iunie 2011.