ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3304/2011

Asupra conflictului negativ de

competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub pe

rolul Tribunalului București, secția litigii de muncă și asigurări sociale,

reclamanta P.E.G. a chemat în judecată pârâtul M.M.P. solicitând instanței

pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună desființarea Ordinului nr. 105/2010,

reintegrarea reclamantei în funcția de specialist siguranța barajelor în cadrul

Unității de Management al Proiectului, retribuirea în continuare, începând cu

data de 31 decembrie 2009 și până la 26 ianuarie 2010, când a lucrat efectiv și

calcularea retribuției cuvenite până la data admiterii contestației, emiterea

unui nou act adițional la contractul individual de muncă nr. 62 din 19

decembrie 2007 până la data de 31 decembrie 2011.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că, la data de 19 decembrie 2007, i s-a emis contractul individual de

muncă cu durata determinată 31 decembrie 2009. Ulterior, s-a constatat necesitatea

prelungirii acestui termen, în vederea finalizării proiectelor pentru care a

fost încheiat.

A mai susținut reclamanta că era

necesară prezența sa și după data de 31 decembrie 2009 pentru continuarea

proiectului Valea de Pești însă, în mod nejustificat, tară o evaluare efectivă,

a primit Ordinul nr. 105/2010 prin care s-a dispus încetarea contractului său

individual de muncă. În cuprinsul acestui ordin s-a prevăzut retroactiv că va

înceta contractul său individual de muncă la data de 01 ianuarie 2010, deci cu

o lună înainte de emiterea ordinului în cauză.

La 19 iulie 2010 pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a invocat în principal excepția necompetenței funcționale

a secției a VllI-a conflicte de muncă și asigurări sociale

A arătat, în esență, pârâtul că

reclamanta a contestat un act administrativ emis de o autoritate publică

centrală și, pe cale de consecință competența de soluționare a cauzei aparține

Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 6682 din 29

septembrie 2010, Tribunalul București, secția a VllI-a, a admis excepția de

necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și

fiscal.

S-a reținut că reclamanta a contestat

un act administrativ emis de o autoritate publică centrală și, pe cale de

consecință, competența aparține curții de apel potrivit dispoziției art. 109

Legea nr. 188/1999 raportat la art. 3 alin. (1) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

la data de 11 noiembrie 2010.

La termenul din data de 5 aprilie 2011

instanța a invocat excepția necompetenței materiale a secției de contencios

administrativ și fiscal a Curții de apel în soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 2737 din 5

aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VllI-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale invocată din

oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta P.E.G.

în contradictoriu cu pârâtul M.M.P. în favoarea Tribunalului București, secția

a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

A constatat ivit conflict negativ de

competență și a înaintat cauza spre soluționare Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

A reținut Curtea de apel că reclamanta

a fost angajată ca specialist de siguranța barajelor al Unității de Management

al Proiectului „Diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităților

naturale și pregătirea pentru situații de urgență” conform contractului de

muncă individual înregistrat sub nr. 62 din 19 decembrie 2007 prelungit prin

Actul adițional nr. 2 din 16 decembrie 2009.

Ca urmare a expirării termenului

pentru care a fost încheiat, prin ordinul contestat s-a constatat încetarea de

drept a contractului individual de muncă al reclamantei.

Astfel, pârâtul a emis ordinul nr. 105/2010

în calitate de angajator, beneficiar al activităților prevăzute în contractul

de muncă și nu în calitate de autoritate publică ce acționează în regim de

putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

A mai reținut că actul atacat se

referă în mod explicit la încetarea de drept a contractului individual de muncă

al reclamantei, încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 53/2003 - Codul

muncii cu modificările și completările ulterioare.

În aceste condiții, a concluzionat

curtea de apel, competența de soluționare a cauzei aparține secției conflicte

de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, potrivit dispozițiilor art.

2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 pct. 2,

art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează să stabilească instanța

competentă a soluționa pricina în raport cu obiectul acesteia și cu

dispozițiile legale incidente ei.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte constată că reclamanta P.E.G. nu are calitatea de

funcționar public, fiind angajată cu contract individual de muncă pe perioadă

determinată în funcția de „specialist siguranța Barajelor”, situație confirmată

de ambele părți și care exclude ab initio aplicarea dispozițiilor Legii nr. 188/1999.

În continuare, trebuie analizat dacă

pretențiile deduse judecății reprezintă o acțiune în anularea unui act

administrativ care ar atrage competența instanței de contencios administrativ

potrivit regulilor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată prin

Legea nr. 262/2007 sau este o acțiune întemeiată pe drepturi și obligații

rezultate dintr-un contract individual de muncă, ceea ce presupune competența

instanței specializate în litigii de muncă.

Din conținutul cererii de chemare în

judecată rezultă că scopul juridic urmărit de reclamantă este acela de a i se

prelungi, prin act adițional, contractul individual de muncă nr. 62 din 19

decembrie 2007, care a încetat de drept, prin ajungerea la termen, la data de

31 decembrie 2009.

În condițiile în care în contractul

individual de muncă se menționează expres că este încheiat în temeiul

dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii este evident că și

prelungirea duratei acestuia se poate face în baza acelorași dispoziții legale

prevăzute de Codul muncii, astfel încât pretențiile deduse judecății conturează

existența unui litigiu de muncă.

Pe de altă parte, Ordinul nr. 105/2010

emis de M.M.P. nu este un veritabil act administrativ, deoarece el nu produce

efecte juridice prin el însuși, având doar caracter constatator al unei situații

de drept preexistente și anume aceea că la data de 31 decembrie 2009 a încetat

de drept contractul individual de muncă al reclamantei, prin ajungerea la

termenul până la care a fost încheiat. De altfel, chiar în titlul ordinului

contestat se menționează expres că acesta privește „constatarea încetării de

drept a raportului de muncă al doamnei P.E.G”.

Fată de aceste considerente, Înalta

Curte concluzionează în sensul că litigiul dedus judecății revine în competența

de soluționare în primă instanță, secției de conflicte de muncă a tribunalului

de la domiciliul reclamantei, respectiv Tribunalul București, potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei privind pe reclamanta P.E.G. și pârâtul M.M.P., în favoarea Tribunalului

București, secția a VIll-a conflicte și litigii de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

7 iunie 2011.