ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1407/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta M.M. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții C.F., N.G., D.I., B.E., B.V., B.A.,

T.A., V.F., I.M., P.A., T.V.C., D.G., D.A., D.P., H.Ș., H.T.J.M., P.B.J.F.,

B.S.M.C., H.T.S. și P.M.C., constatarea nulității parțiale a contractului de

vânzare-cumpărare din 7 septembrie 2004, cu privire la partea din imobil pe

care o ocupă, respectiv, apartamentul de la etajul 1 din str. Cristian Tell, cu

o suprafață de 61,5 mp.

Prin sentința civilă

nr. 8823 din 29 iunie 20 Judecătoria sectorului 1 București, admițând excepția

de necompetență materială a instanței, a dispus declinarea soluționării cauzei

în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că, prin acțiunea formulată, s-a solicitat

constatarea nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare din 7

septembrie 2004, cu privire la partea din imobil reprezentând apartamentul de

la etajul 1, situat în București, str. Cristian Tell.

Reținând că imobilul,

în totalitatea sa, are o valoare de 570.000 dolari S.U.A., judecătoria a

apreciat că nu este competentă material în soluționarea acestei acțiuni,

întrucât, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., ce atrag competența materială a tribunalului, în primă instanță.

Pe rolul Tribunalului

București, cauza a fost înregistrată la data de 16 septembrie 2009, iar, la

termenul din 28 octombrie 2009, acesta a pus în vedere reclamantei să precizeze

valoarea părții din imobil pentru care a solicitat constatarea nulității

parțiale a contractului de vânzare-cumpărare, precizare depusă la dosar termenul

din 17 februarie 2010.

Din cuprinsul

acesteia, a rezultat că apartamentul de la etajul 1 al imobilului, ce face

obiectul prezentei cereri, are o valoare de 90.000 lei.

În raport de această

precizare, prin sentința civilă nr. 220 din 17 februarie 2010, Tribunalul

București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, a

declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei sectorului

1 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus

înaintarea cauzei la Curtea de Apel București, în vederea soluționării

conflictului negativ de competență.

Prin sentința civilă

nr. 38/ F din 04 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

1 București.

Instanța de apel, în

soluționarea conflictului negativ de competență, în condițiile art. 22 alin. (2)

C. proc. civ., a stabilit competența de soluționare a cauzei, în favoarea

Judecătoriei sectorului 1 București, pentru următoarele considerente:

Obiectul acțiunii îl

constituie cererea de constatare a nulității absolute parțiale a contractului

de vânzare-cumpărare din 7 septembrie 2004, cu privire la partea din imobil pe

care o ocupă, respectiv apartamentul de la etajul 1 din str. Cristian Tell, cu

o suprafață de 61,5 mp.

Acest litigiu este

unul evaluabil în bani, potrivit deciziei nr. 32 din 09 iunie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pronunțată în cadrul soluționării recursului în

interesul legii, competența instanțelor fiind stabilită în raport de valoarea

obiectului pricinii.

Valoarea indicată de

reclamantă în fața Judecătoriei sectorului 1 București a vizat întregul imobil,

deși litigiul poartă doar asupra apartamentului de la etajul 1 al imobilului

din București, str. Cristian Tell.

Or, având în vedere

precizarea făcută în fața tribunalului, prin care reclamanta a indicat valoarea

apartamentului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, a cărui

nulitate absolută parțială se solicită prin cererea de chemare în judecată, ca

fiind 90.000 lei, Curtea a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 1 C. proc.

civ., coroborate cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența

materială de a soluționa pricina revine judecătoriei.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.M., solicitând

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași

instanțe, în vederea completării probatoriului.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat că aprecierea valorii imobilului,

fiind doar subiectivă, ar fi fost datoria instanței să solicite, și din partea

pârâților, în calitatea lor de proprietari ai imobilului, să precizeze valoarea

acestei părți din imobil, aceștia fiind singurii în măsură să aprecieze o

valoare cât mai apropiată de pretențiile lor și, deci, cea mai apropiată de

realitate.

Din probele de la

dosar, reiese că reclamanta nu cunoaște această valoare, deoarece a solicitat,

în repetate rânduri, proprietarilor, prin notificări oficiale, să-i comunice

valoarea apartamentului, chiar înainte de a fi vândut (notificarea din 3 mai

2004 și notificarea din 14 septembrie 2005).

Recurenta a menționat

că a declarat recurs și împotriva sentinței civile nr. 220 din 17 februarie

2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care s-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1

București, pentru care nu am primit încă termen.

Examinând sentința

recurată, prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Asupra criticii de

nelegalitate, prin care se invocă greșita stabilire a competenței de soluționare

a cererii, având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a

contractului de vânzare-cumpărare din 7 septembrie 2004, cu privire la partea

din imobil pe care o ocupă intimata, apartamentul de la etajul 1 din str.

Cristian Tell, cu o suprafață de 61,5 mp, instanța de recurs o consideră

nefondată, câtă vreme, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., care

reglementează conținutul cererii de chemare în judecată, această cerere trebuie

să cuprindă obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului,

când prețuirea este cu putință.

Cum prețuirea

obiectului cererii este în sarcina reclamantei, care, în cauză, a realizat o

asemenea operațiune, împrejurarea că această evaluare este una subiectivă, în

absența contestării sale, de către pârâți, la momentul dezbaterii acestui

aspect, și a inexistenței unor elemente obiective de cuantificare a valorii

imobilului în litigiu, nu determină nelegalitatea soluției pronunțate în cauză.

În ceea ce privește

susținerea, conform căreia recurenta M.M. a declarat recurs și împotriva

sentinței civile nr. 220 din 17 februarie 2010 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, instanța reține că recursul menționat

a fost soluționat irevocabil, fiind respins ca tardiv, prin decizia civilă nr.

1572 din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinței civile

nr. 38/ F din 4 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinței civile nr.

38/ F din 4 mai 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 februarie 2012.