ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 623/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 2432 din 9 iunie 2009 a

Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamantei B.O. în

contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, în sensul că pârâtul a fost

obligat să primească cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta s-a adresat cu

cerere autorității pârâte la data 16 ianuarie 2009, iar prin răspunsul formulat

la data de 21 ianuarie 2009 autoritatea a refuzat soluționarea acestei cereri.

Instanța de fond a

constatat că reclamanta și-a manifestat intenția de redobândire a cetățeniei

române, fără să fie programată pentru depunerea efectivă a documentelor

necesare, iar refuzul pârâtului de soluționare a cererii reclamantei are

caracter nejustificat, fiind exprimat cu exces de putere.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe, criticând soluția

pronunțată ca netemeinică și nelegală.

Recurentul a arătat

că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a

legii, întrucât autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al

termenului în discuție, însă s-a invocat faptul că există o justificare

argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune cererea

reclamanților de redobândire a cetățeniei române.

S-a arătat că nu

poate fi reținut un refuz nejustificat, întrucât există un răspuns formulat de

autoritatea recurentă, iar acesta nu poate fi considerat ca o exprimare a unei

restricționări a unui drept.

Autoritatea recurentă

a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia

litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le

revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă

a autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații

adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un

termen cât mai scurt.

Recurentul a precizat

că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este

vorba de un termen administrativ, arătând și faptul că nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul

dispozițiilor art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 C. proc. civ., analizând

motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu

dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii moldoveni de

naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române

împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare

ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul

în străinătate.

Înalta Curte a

constatat că reclamanta s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în

redobândirea cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă,

împrejurare care este de natură a o afecta pe reclamantă în soluționarea

într-un termen rezonabil a cererii sale, raportat la prevederile art. 1 din

Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține

că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se

constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice

ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii

unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și

imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru

ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială

și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva

României).

Or, din această

perspectivă Înalta Curte reține că neprimirea cererii formulate de reclamantă,

indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a

acesteia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii

cetățeniei române.

Principiul

legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern,

suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a

stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a

cetățeniei române.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență,

în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată

(cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii

Cehe).

În opinia Înaltei

Curți litigiul născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o

complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este

de natură a crea o vătămare a reclamantei într-un drept prevăzut de lege, drept

la care reclamanta privește cu speranță legitimă.

Înalta Curte nu poate

primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare

de răspundere, întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea

cererii, căci trebuia să-și ia toate diligențele pentru rezolvarea situației

create.

Orice amânare în

soluționarea cererii reclamantei ar însemna depășirea termenului rezonabil avut

în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, așa cum

în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată

în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un

refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, Înalta

Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei

române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță

în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest

drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele

internaționale.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a

cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra

Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România

prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. nr. 490/09.07.2002, dispoziții

conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze

într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea

cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de

cetățenie.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva Sentinței nr. 2432 din 6

iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2010.