ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 193/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 213, pronunțată la data 2 noiembrie 2010, Secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Mehedinți a respins, ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate de folosință, acțiunea formulată de SC M.C. SRL împotriva pârâtei SC R.V. SRL și, ca nefondată, cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenienta SC L.H.G. SRL. Spre a hotărî astfel, tribunalul a reținut, cu referire la cererea de chemare în judecată, că reclamanta a fost radiată ca urmare a încheierii procedurii falimentului, iar, cu referire la cererea de intervenție, că, în lipsa acordului pârâtei în vederea încheierii actului juridic, instanța nu poate proceda la constatarea vânzării – cumpărării bunurilor, întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 969 C. civ.

Secția comercială a Curții de Apel Craiova, prin decizia comercială nr. 39, pronunțată la data de 29 martie 2011, a admis apelul formulat de intervenientă împotriva menționatei sentințe pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis cererea de intervenție în interes propriu și a obligat-o pe pârâtă să predea intervenientei bunurile cuprinse în contractele de vânzare – cumpărare nr. 18 din 11 noiembrie 2008 și nr. 19 din 11 noiembrie 2008, respingând capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și menținând dispozițiile sentinței cu privire la modul de soluționare al cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, răspunzând criticilor apelantei, a reținut că în primul ciclu procesual, prin decizia Curții de Apel Craiova nr. 113 din 25 mai 2010, s-a precizat cadrul procesual, menționându-se obiectul cererilor deduse judecății, apreciind nefondată susținerea formulată de intimata pârâtă prin concluziile orale, consemnate în încheierea de ședință din data de 22 martie 2011, în sensul că la fond nu s-a discutat și nu a fost admisă în principiu cererea de intervenție, considerând că o astfel de cerere, fiind formulată în interes propriu, are o existență de sine stătătoare. Pe fondul cauzei, constatând vânzarea succesivă a acelorași bunuri prin două convenții de vânzare-cumpărare, prima intervenită între intimata pârâtă SC R.V.

SRL, în calitate de vânzător, și SC M.C. SRL, în calitate de cumpărător, iar cea de a doua, între SC M.C. SRL, în calitate de vânzător, și SC L.H.G. SRL, în calitate de cumpărător, a considerat că aceste convenții, legal făcute potrivit art. 948 C. civ. – pentru care nu era necesară, față de obiectul lor, forma autentică – creează drepturi și obligații pentru părțile contractante, și cum, SC M.C. SRL a fost radiată, SC L.H.G. SRL a devenit succesorul în drepturi cu titlu particular al vânzătorului său, substituindu-se în drepturile acestuia, putând solicita bunurile cumpărate, pentru care prețul a fost plătit, în totalitate, conform înscrisurilor administrate în probațiune, constând în facturi fiscale și ordine de plată, de la cocontractantul vânzătorului său, în speță, intimata pârâtă.

Având în vedere incidența art. 1295 C. civ. în cauză, instanța de apel a apreciat că apelanta intervenientă nu justifică un interes procesual pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare – cumpărare. Împotriva acestei decizii a formulat recurs intimata pârâtă SC R.V. SRL, solicitând admiterea acestei cereri și respingerea apelului, invocând în drept dispozițiile art. 299 și următoarele C. proc. civ. În motivarea recursului, ce vizează incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 161 C. proc. civ., întrucât nu a mai verificat dacă apelanta a depus dovada calității de reprezentant „în ceea ce privește declararea apelului”, astfel cum a pus în vederea acesteia prin încheierea de ședință din data de 22 februarie 2001; a dat o greșită soluționare apărării intimatei vizând nerespectarea procedurii de admitere în principiu a cererii de intervenție, prevăzută de art. 52 C. proc.

civ. și a considerat greșit că acțiunea de intervenție în nume propriu este o cerere de sine stătătoare; a cercetat cu superficialitate fondul cauzei, fără a verifica dacă există identitate între imobilele deținute de pârâtă și cele evidențiate în contractele de vânzare - cumpărare nr. 18 și nr. 19 din 11 noiembrie 2008 și fără a solicita extras de carte funciară, certificat de sarcini sau certificat fiscal, după caz, pentru bunurile în discuție, iar, în stabilirea situației de fapt, a făcut o greșită interpretare a probelor administrate – recurenta neprecizând relevanța reiterării aspectelor privind fondul cauzei față de decizia ce constituie obiectul recursului. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata intervenientă a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de apel, apreciind neîntemeiate criticile aduse de recurentă acestei hotărâri.

Recursul este nefondat. Astfel, din examinarea încheierii pronunțată la data de 22 februarie 2011 nu rezultă că instanța de apel a pus în vedere apelantei interveniente să depună dovada calității de reprezentant „în ceea ce privește declararea apelului”, cum susține recurenta, și nici că ar fi acordat termen, în temeiul art. 161 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se face o astfel de dovadă, situație în care nu se justifică critica încălcării art. 161 alin. (2) C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât apelul a fost formulat de intervenientă prin reprezentantul său legal, administratorul unic, M.I., iar reprezentarea apelantei în instanță, prin avocata M.G., la menționatul termen, s-a făcut în baza împuternicirii avocațiale ce poartă semnătura reprezentantului său legal, depusă la dosar (fila 14). Reținând cele statuate în sarcina instanței de trimitere cu privire la cererea de intervenție formulată în cauză prin decizia Curții de Apel Craiova nr. 113 din 25 mai 2010, pronunțată în primul ciclu procesual, rămasă irevocabilă, instanța de apel a dat o corectă soluționare apărării intimatei, întemeiată pe art. 52 C. proc. civ., și a făcut juste aprecieri cu privire la caracterul principal al acestei cereri care determină efecte asemănătoare unei cereri de chemare în judecată.

Nici criticile ce vizează lipsa rolului activ al instanței de apel pentru a nu fi ordonat dovezile la care se referă recurenta nu pot fi primite, având în vedere că intimata pârâtă avea mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le dorea, iar art. 129 alin. (5) teza finală C. proc. civ. nu poate constitui temei al substituirii instanței în poziția procesuală a unei părți și în apărarea intereselor sale. În ce privește critica referitoare la eronata stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării greșite a probelor administrate, este de observat că aceasta nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, față de reglementarea art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei atacate.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC R.V. SRL DROBETA TURNU SEVERIN împotriva deciziei nr. 39/2011 din 29 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.