ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 193/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 213, pronunțată la data 2 noiembrie 2010, Secția

comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Mehedinți a respins,

ca fiind introdusă de o persoană fără capacitate de folosință, acțiunea

formulată de SC M.C. SRL împotriva pârâtei SC R.V. SRL și, ca nefondată,

cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenienta SC L.H.G.

SRL.

Spre

a hotărî astfel, tribunalul a reținut, cu referire la cererea de chemare în

judecată, că reclamanta a fost radiată ca urmare a încheierii procedurii

falimentului, iar, cu referire la cererea de intervenție, că, în lipsa

acordului pârâtei în vederea încheierii actului juridic, instanța nu poate

proceda la constatarea vânzării – cumpărării bunurilor, întrucât s-ar încălca

dispozițiile art. 969 C. civ.

Secția comercială a

Curții de Apel Craiova, prin decizia comercială nr. 39, pronunțată la data de

29 martie 2011, a admis apelul formulat de intervenientă împotriva menționatei

sentințe pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis cererea de

intervenție în interes propriu și a obligat-o pe pârâtă să predea

intervenientei bunurile cuprinse în contractele de vânzare – cumpărare nr. 18

din 11 noiembrie 2008 și nr. 19 din 11 noiembrie 2008, respingând capătul de

cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare și menținând dispozițiile sentinței cu privire la

modul de soluționare al cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel, răspunzând criticilor apelantei, a reținut

că în primul ciclu procesual, prin decizia Curții de Apel Craiova nr. 113 din 25

mai 2010, s-a precizat cadrul procesual, menționându-se obiectul cererilor

deduse judecății, apreciind nefondată susținerea formulată de intimata pârâtă

prin concluziile orale, consemnate în încheierea de ședință din data de 22

martie 2011, în sensul că la fond nu s-a discutat și nu a fost admisă în

principiu cererea de intervenție, considerând că o astfel de cerere, fiind

formulată în interes propriu, are o existență de sine stătătoare.

Pe

fondul cauzei, constatând vânzarea succesivă a acelorași bunuri prin două

convenții de vânzare-cumpărare, prima intervenită între intimata pârâtă SC R.V.

SRL, în calitate de vânzător, și SC M.C. SRL, în calitate de cumpărător, iar

cea de a doua, între SC M.C. SRL, în calitate de vânzător, și SC L.H.G. SRL, în

calitate de cumpărător, a considerat că aceste convenții, legal făcute potrivit

art. 948 C. civ. – pentru care nu era necesară, față de obiectul lor, forma autentică

– creează drepturi și obligații pentru părțile contractante, și cum, SC M.C.

SRL a fost radiată, SC L.H.G. SRL a devenit succesorul în drepturi cu titlu

particular al vânzătorului său, substituindu-se în drepturile acestuia, putând

solicita bunurile cumpărate, pentru care prețul a fost plătit, în totalitate,

conform înscrisurilor administrate în probațiune, constând în facturi fiscale

și ordine de plată, de la cocontractantul vânzătorului său, în speță, intimata

pârâtă.

Având în vedere

incidența art. 1295 C. civ. în cauză, instanța de apel a apreciat că apelanta

intervenientă nu justifică un interes procesual pentru pronunțarea unei

hotărâri care să țină loc de act de vânzare – cumpărare.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs intimata pârâtă SC R.V. SRL, solicitând admiterea

acestei cereri și respingerea apelului, invocând în drept dispozițiile art. 299

și următoarele C. proc. civ.

În

motivarea recursului, ce vizează incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a

arătat, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 161 C.

proc. civ., întrucât nu a mai verificat dacă apelanta a depus dovada calității

de reprezentant „în ceea ce privește declararea apelului”, astfel cum a pus în

vederea acesteia prin încheierea de ședință din data de 22 februarie 2001; a

dat o greșită soluționare apărării intimatei vizând nerespectarea procedurii de

admitere în principiu a cererii de intervenție, prevăzută de art. 52 C. proc.

civ. și a considerat greșit că acțiunea de intervenție în nume propriu este o

cerere de sine stătătoare; a cercetat cu superficialitate fondul cauzei, fără a

verifica dacă există identitate între imobilele deținute de pârâtă și cele

evidențiate în contractele de vânzare - cumpărare nr. 18 și nr. 19 din 11

noiembrie 2008 și fără a solicita extras de carte funciară, certificat de

sarcini sau certificat fiscal, după caz, pentru bunurile în discuție, iar, în

stabilirea situației de fapt, a făcut o greșită interpretare a probelor

administrate – recurenta neprecizând relevanța reiterării aspectelor privind

fondul cauzei față de decizia ce constituie obiectul recursului.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar, intimata intervenientă a solicitat respingerea

recursului și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de apel, apreciind

neîntemeiate criticile aduse de recurentă acestei hotărâri.

Recursul este

nefondat.

Astfel, din

examinarea încheierii pronunțată la data de 22 februarie 2011 nu rezultă că

instanța de apel a pus în vedere apelantei interveniente să depună dovada

calității de reprezentant „în ceea ce privește declararea apelului”, cum

susține recurenta, și nici că ar fi acordat termen, în temeiul art. 161 alin. (1)

C. proc. civ., pentru a se face o astfel de dovadă, situație în care nu se

justifică critica încălcării art. 161 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult

cu cât apelul a fost formulat de intervenientă prin reprezentantul său legal,

administratorul unic, M.I., iar reprezentarea apelantei în instanță, prin

avocata M.G., la menționatul termen, s-a făcut în baza împuternicirii

avocațiale ce poartă semnătura reprezentantului său legal, depusă la dosar

(fila 14).

Reținând cele

statuate în sarcina instanței de trimitere cu privire la cererea de intervenție

formulată în cauză prin decizia Curții de Apel Craiova nr. 113 din 25 mai 2010,

pronunțată în primul ciclu procesual, rămasă irevocabilă, instanța de apel a

dat o corectă soluționare apărării intimatei, întemeiată pe art. 52 C. proc.

civ., și a făcut juste aprecieri cu privire la caracterul principal al acestei

cereri care determină efecte asemănătoare unei cereri de chemare în judecată.

Nici criticile ce

vizează lipsa rolului activ al instanței de apel pentru a nu fi ordonat

dovezile la care se referă recurenta nu pot fi primite, având în vedere că

intimata pârâtă avea mijloace procesuale pentru a determina administrarea

dovezilor pe care le dorea, iar art. 129 alin. (5) teza finală C. proc. civ. nu

poate constitui temei al substituirii instanței în poziția procesuală a unei

părți și în apărarea intereselor sale.

În ce privește

critica referitoare la eronata stabilire a situației de fapt ca urmare a

interpretării greșite a probelor administrate, este de observat că aceasta nu

mai poate fi valorificată pe calea recursului, față de reglementarea art. 304 C.

proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei atacate.

Așa fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta SC R.V. SRL DROBETA TURNU SEVERIN împotriva

deciziei nr. 39/2011 din 29 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 ianuarie 2012.