ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3113/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3113/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul acțiunii

Prin acțiunea înregistrată la data de

26 mai 2010 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii

Bihor, solicitând anularea Hotărârii

nr. 15.180 din

23

aprilie 2010 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la acordarea drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

In motivarea contestației, reclamanta

a arătat că în perioada 1940 -1945 s-a refugiat împreună cu familia sa din

localitatea Hotar în localitatea Fâșca, Vârciorog, Ceica, aspect pe care l-a

dovedit cu martorii B.M. și H.I., beneficiari ai drepturilor cuvenite în baza

Legii nr. 189/2000, refugiați în acea perioadă împreună cu familia sa.

Reclamanta a susținut că din iunie

1942 părinții săi au schimbat locul de refugiu, mutându-se în Beiuș, unde era

format Comisariatul General al Refugiaților din Nordul Transilvaniei și unde au

fost înregistrați, așa cum rezultă din adeverința nr. 320 din 03 martie 2010

emisă de Direcția județeană Bihor a Arhivelor Naționale.

La 31 martie 1943, tatăl său I.C. a

plecat pe front unde a fost luat prizonier de URSS până în martie 1945, iar

reclamanta împreună cu mama și frații săi au rămas la Beiuș până la terminarea

războiului, în martie 1945.

Învederează că în anul 2006 a mai avut

un proces pentru a beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000,

însă acesta a fost respins, deoarece nu s-a stabilit concret pe unde a fost

trasată granița între România și Ungaria, reținându-se că satul Hotar nu a fost

sub ocupație maghiară.

A arătat că această contrazicere a

fost reglementată de lege, în sensul că s-a stabilit că și satele Subpiatra și

Hotar au fost în mare parte sub ocupare maghiară, acolo unde, precizează

reclamanta, majoritatea populației beneficiază de Legea nr. 189/2000.

Față de această situație și având în

vedere completarea care a fost adusă Legii nr. 189/2000, precum și dovada că

tatăl său I.C. apare în evidența refugiaților, reclamanta se consideră îndreptățită

să beneficieze de drepturile conferite de lege.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat

excepția autorității de lucru judecat, arătând că reclamanta a mai formulat în

anul 2006 o cerere având același obiect, părți și aceeași cauză.

Pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea cererii, arătând că sunt evidente contradicțiile dintre

declarațiile martorilor în ce privește perioadele și localitățile în care

reclamanta s-a aflat în refugiu, aceste declarații fiind contrazise și de

actele oficiale depuse la dosar (filele 15-17 dosar fond).

La termenul din 30 iunie 2010,

instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, reținând că în speță

nu există identitate de obiect, contestația reclamantei vizând o altă hotărâre

emisă de pârâtă.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 247 din 22

septembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de

reclamanta P.M., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut faptul că reclamanta, deși a declarat că a fost

plecată în refugiu împreună cu părinții săi I.C. și I.A., în perioada 1940 -

1945, nu a făcut dovada în acest sens cu înscrisuri oficiale.

Din conținutul adresei nr. 321/2001

emisă de Arhivele Naționale rezultă că mama reclamantei, I.A. nu figurează în

evidențele deținute de această instituție pe anul 1940, iar din relațiile

furnizate de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale rezultă că în

registrul refugiaților figurează I.C., cu nr. fișei 5694, înregistrat în

perioada 2 noiembrie 1940 -18 mai 1942, însă această instituție nu deține fișa

refugiatului.

In acest context, prima instanță a

constatat că nu se poate stabili cu certitudine dacă I.C., despre care Direcția

Județeană Bihor a Arhivelor Naționale a comunicat că figurează în registrul

refugiaților, este tatăl reclamantei.

In plus, din conținutul declarațiilor

notariale ale martorilor B.M. și H.I., rezultă că reclamanta s-a refugiat împreună

cu mama sa în perioada iulie 1942 - martie 1945, din localitatea Hotar în

localitatea Beiuș, în timp ce reclamanta a susținut că a fost în refugiu în

perioada 1940 - 1945 împreună cu ambii părinți.

Prin urmare, prima instanță a apreciat

că probele sunt neconcludente și nu pot duce la stabilirea calității

reclamantei de persoană refugiată, în condițiile în care, aspectele declarate

de martori nu concordă cu afirmațiile reclamantei si nu conțin foarte multe

relatări cu privire la refugiul acesteia.

Recursul declarat de reclamantă

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o nelegală și netemeinică, a declarat recurs reclamanta P.M.

In motivarea căii de atac, neîncadrată

în drept, recurenta-reclamantă a arătat că toate actele dovedesc că tatăl său I.C.

figurează în registrul refugiaților, întocmit în perioada 1940-1942, având

nr. fișei 5694, după această dată fiind luat

prizonier de către trupele sovietice.

A arătat că după plecarea tatălui, a

rămas în localitatea Beiuș, județul Bihor împreună cu fratele I.D. și mama sa,

aspect confirmat de cele două martore, dar și de actul de naștere și adeverința

școlară unde a frecventat primele clase.

Pârâta a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea recursului ca nefondat, reiterând argumentele susținute

în fața instanței de fond (filele 7-8 dosar).

Considerentele Înaltei Curți asupra

recursului

Analizând sentința atacată, în raport

cu criticile formulate de recurentă și cu apărările intimatei-pârâte, cât și

din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că

recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Argumentele de fapt și de drept

relevante

Recurenta-reclamantă a investit

instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea

Hotărârii nr. 15.180 din 23 aprilie 2010 emisă de intimata-pârâtă, cu

consecința emiterii unei noi hotărâri prin care să i se recunoască calitatea de

beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000 și acordarea drepturilor

cuvenite.

Prima instanță a respins acțiunea

reclamantei, reținând, în esență, că nu se poate stabili calitatea de persoană

refugiată a reclamantei, în contextul unor probe neconcludente în care,

declarațiile de martori nu concordă cu afirmațiile reclamantei și nu conțin

foarte multe relatări cu privire la refugiul acesteia.

Înalta Curte nu împărtășește acest

punct de vedere, iar concluzia instanței de recurs se bazează pe probele

administrate la prima instanță care au fost superficial analizate.

Analizând demersul procesual al

recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că aceasta s-a adresat autorității

pârâte în anul 2006, solicitând recunoașterea calității sale de beneficiar a

prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare și acordarea drepturilor cuvenite pentru perioada de

refugiu cuprinsă între 1940-1945.

Prin Hotărârea nr. 12943 din 08

noiembrie 2006 emisă de pârâtă (a se vedea fila 24 dosar fond), a fost respinsă

cererea reclamantei întrucât nu s-a făcut dovada persecuției din motive etnice,

reclamanta plecând dintr-o localitate aflată pe teritoriul necedat Ungariei

într-o localitate aflată tot pe teritoriu românesc. Hotărârea nr. 12943 din 08

noiembrie 2006 a rămas irevocabilă în căile de atac.

Prin Legea nr. 296 din 28 septembrie 2009

a fost completat art. 1 din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere

de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin

Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că la

art. II din acest act normativ se prevede că „ persoanele îndreptățite potrivit

prevederilor art. 1 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cărora până la

data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins acțiunile prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot introduce cereri noi la

casele județene de pensii sau, după caz, la Casa de Pensii a Municipiului

București".

In temeiul acestei completări la lege,

recurenta-reclamantă a formulat la data de 26 martie 2010 o cerere nouă de

acordare a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, în sprijinul căreia a

adus dovezi noi privind refugiul tatălui său I.C., în speță, extrasul nr. 320 din

03 martie 2010 emis de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor privind

Registrul refugiaților întocmit în perioada 2 noiembrie 1940-25 octombrie 1944,

certificatul emis de Ministerul Apărării Naționale - U.M. nr. 02405, Pitești,

privind situația militară a tatălui său, precum și două declarații noi ale

martorilor B.M. si H.I., beneficiare ale prevederilor Legii nr. 189/2000.

Prin Hotărârea nr. 15.180 din 23

aprilie 2010, Casa Județeană de Pensii Bihor a respins cererea, cu motivarea că

mama reclamantei, I.A. nu figurează în evidențele Arhivei Naționale a Județului

Bihor, iar din cuprinsul declarațiilor de martori, altele decât cele depuse în

dosarul din 2006, reies date contradictorii în ce privește persoanele, data și

localitatea din care reclamanta și familia sa ar fi plecat în refugiu.

Concluzia la care a ajuns prima

instanță, investită cu soluționarea contestației formulate împotriva acestei

hotărâri este bazată pe o interpretare greșită a probelor cauzei, privite în

ansamblul lor și necorelate în mod logic.

Analizând înscrisurile administrate, Înalta

Curte a ajuns la o concluzie contrară.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr.

105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către

regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ

beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de

suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau

strămutată în altă localitate.

Prin persoana care a fost strămutată,

expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost

mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din

motive etnice.

În ceea ce privește dovada încadrării

în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din

Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada

încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și

modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face

cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor

oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu

martori."

Aceste dispoziții sunt date în

aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la

art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la

cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este

posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".

Contrar poziției exprimate de

intimata-pârâta și preluată de judecătorul fondului, instanța de recurs

stabilește că recurenta a făcut dovada refugiului pentru perioada 1940-1945, cu

înscrisurile oficiale eliberate de autoritățile competente precum și cu

declarațiile de martori.

Este adevărat că potrivit adresei nr. 321/2001

emisă de Arhivele Naționale, mama recurentei, I.A., nu figurează în evidențele

deținute de această instituție pe anul 1940, însă, din conținutul extrasului

nr. 320 din 03 martie 2010 emis de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale

Bihor privind Registrul refugiaților întocmit în perioada 2 noiembrie 1940 -25 octombrie

1944 (fila 4 ds.fond), reiese că tatăl recurentei, I.C., figurează înregistrat

în perioada 2 noiembrie 1940 - 18 mai 1942 cu

nr. de

fișă 5694.

In opinia instanței de recurs,

concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul că, nu se poate

stabili cu certitudine dacă I.C. este tatăl recurentei, în lipsa fișei de

refugiat, este excesivă, în condițiile în care, recurenta a depus în probațiune

și actele de stare civilă ale părinților, din care rezultă cu evidență că tatăl

se numește I.C.

Fișa de refugiat evidențiază,

într-adevăr, date despre înregistrarea refugiului tuturor membrilor unei

familii, însă lipsa acesteia nu poate fi imputată recurentei care a depus

diligentele necesare în vederea obținerii de înscrisuri oficiale, în condițiile

art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999.

Așadar, pentru perioada 2 noiembrie 1940

- 18 mai 1942, se reține că recurenta a făcut dovada refugiului cu înscrisuri

oficiale, contrar celor reținute de instanța de fond.

Perioada de refugiu rămasă, până în

martie 1945, a fost dovedită cu declarațiile autentificate ale martorilor B.M.

și H.I., din cuprinsul cărora rezultă că recurenta a fost refugiată din

localitatea Hotar, în localitatea Beiuș împreună cu mama I.A., din vara anului

1942, până în anul 1945, când, după război, atât familia recurentei, cât și

familiile martorilor menționați, s-au reîntors în localitatea de domiciliu.

Înscrisul aflat la fila 5 din dosarul

de fond, în speță, certificatul emis de Ministerul Apărării Naționale -U.M.

nr.02405 Pitești, care atestă faptul că în perioada 31 martie 1943 - 23 august 1944,

I.C. a fost pe front cu Regimentul Infanterie, iar în perioada 23 august 1944 -

12 aprilie 1945 a fost luat prizonier de trupele sovietice, confirmă

susținerile recurentei, potrivit cărora, după plecarea tatălui pe front a rămas

în refugiu împreună cu mama și frații săi, până în primăvara anului 1945,

justificându-se astfel și absența înregistrărilor în Registrul refugiaților

pentru perioada mai 1942- martie 1945.

In consecință, instanța de control

judiciar apreciază că judecătorul fondului a făcut o interpretare greșită a

probatoriului administrat în cauză, de unde și concluzia eronată privind

neîndeplinirea de către reclamanta-recurentă a condițiilor prevăzute de art. 1

lit. c) din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările

și completările ulterioare.

Temeiul legal al soluției pronunțate

în recurs

Pe cale de consecință, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28

din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica sentința

atacată, în sensul că va admite acțiunea reclamantei și va anula hotărârea nr. 15180

din 23 aprilie 2010, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor cu consecința

obligării pârâtei la emiterea unei hotărâri prin care să-i recunoască

reclamantei drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, începând cu data de 01

aprilie 2010, pentru perioada 2 noiembrie 1940 - 06 martie 1945.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de P.M.

împotriva sentinței nr. 247 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul

că admite acțiunea formulată de reclamanta P.M.

Anulează hotărârea nr. 15180 din 23

aprilie 2010 emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor.

Obligă pârâta Casa Județeană de Pensii

Bihor să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei drepturile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, începând cu data de 01 aprilie 2010, pentru

perioada 2 noiembrie 1940-06 martie 1945.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 mai 2011.