ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2677/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2959 din 13 aprilie

2011, Curtea de Apel București, secția A VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de reclamanții C.D., E.I., S.Y.L., S.A.M. și

S.P.T.D.V. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și pe cale de consecință a obligat pârâta să desemneze un

evaluator și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de

60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; totodată, a admis în

parte cererea reclamanților privind plata cheltuielilor de judecată și a dispus

obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În speță reclamanții

au făcut dovada că Dispoziția Primarului Mun. Iași nr. 2338 din 02 august 2006,

completată prin Dispoziția nr. 1460 din 18 septembrie 2009 a fost înregistrată

la pârâtă sub nr. 25338/C.C. încă din anul 2009, dată la care acesta nu a

procedat la declararea procedurilor administrative prevăzute de legea în

vigoare la data înregistrării și nici ulterior în condițiile prevăzute de

Titlul VII, din Legea nr. 247/2005.

Consideră judecătorul

fondului că susținerile pârâtei din întâmpinare depuse la dosar sunt total

neîntemeiate în condițiile în care, Comisia nu a procedat la efectuarea vreunui

demers procedural cerut de lege, toate afirmațiile fiind nedovedite și

culpabile în raport de perioada îndelungată (peste 10 ani) în care, cererea a

rămas în nelucrare.

Ca atare, Curtea de

apel a apreciat că în cauză este dovedită îndeplinirea cerințelor cerute de

legea contenciosului administrativ privind necesitatea obligării pârâtei la

îndeplinirea atribuțiilor specifice stabilite prin Legea nr. 247/2005.

Mai arată judecătorul

fondului că în acest sens este și poziția Curții Europene a Drepturilor Omului

privind impunerea unui termen rezonabil de soluționare a unei cereri,

nesoluționată o perioadă îndelungată de timp.

Totodată, în temeiul

art. 274(1) și (3) C. proc. civ., instanța de fond a admis în parte cererea

privind plata cheltuielilor de judecată în sensul că a redus la 20.000 RON

cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciind că acestea sunt nepotrivit de

mari față de munca îndeplinită de apărătorul ales.

în cauză

Împotriva Sentinței

nr. 2959 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele:

Astfel, printr-un

prim set de critici, circumscrise motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susține recurenta că în mod netemeinic și nelegal, instanța de

fond a admis cererea reclamanților și a dispus obligarea sa la emiterea

deciziei, fără a se ține cont de faptul că procedura administrativă prevăzută

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape,

cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entități, ceea ce

presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluționare a cererilor.

Mai arată recurenta

că, în mod greșit instanța de fond a stabilit un termen de 60 de zile pentru desemnarea

unui evaluator și emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în

condițiile în care această obligație se poate executa cu respectarea procedurii

și a termenelor stabilite prin H.G. nr. 257/2006 și numai după parcurgerea

procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluționat,

conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008,

în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune asigurarea unei

proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare.

Un alt aspect de

nelegalitate invocat de către recurentă privește greșita aplicare a

dispozițiilor art. 274(1) C. proc. civ., fără o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 274 alin. (3) în raport de obiectul cauzei.

Astfel, susține

recurenta că acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată față de

împrejurarea că în calitate de pârâtă a recunoscut dreptul subiectiv al

reclamanților așa încât în cauză devin incidente dispozițiile art. 275 C. proc.

civ.

Printr-o ultimă

critică formulată se susține că, cuantumul cheltuielilor de judecată la care a

fost obligată prin hotărârea instanței nu este justificat atât față de obiectul

litigiului cât și prin raportare la înscrisurile depuse în dovedirea cererii

din care nu rezultă suma de 20.000 RON.

În susținerea acestui

aspect de nelegalitate recurenta mai arată că la nivelul autorității nu există

buget pentru plata cheltuielilor de judecată

instanței de recurs

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, pentru

considerentele arătate în continuare.

În primul rând,

Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând

că este de necontestat faptul că recurenta-pârâtă nu a respectat dispozițiile

art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a

îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii

administrative după înregistrarea dosarului nr. 25338/CC, aferent Dispoziției

nr. 2338 din 02 august 2006, emisă de Primarul Municipiului Iași, completată

prin Dispoziția nr. 1460 din 18 septembrie 2009, în favoarea reclamanților.

Este adevărat că,

dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prescriu niciun

termen pentru acțiunile, operațiunile și actele pe care Comisia Centrală este

obligată să le realizeze în cadrul derulării procedurii administrative pentru

acordarea despăgubirilor, dar această împrejurare nu poate fi interpretată în

sensul că activitățile comisiei ar fi fost sustrase de legiuitor oricărei

constrângeri temporale, cu atât mai puțin cu cât unul dintre principiile

activității administrației publice este cel al operativității.

Nefinalizarea

procedurii administrative în dosarul nr. 25338/CC, nu poate fi justificată,

prin prisma Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, emisă de recurenta-pârâtă

câtă vreme aceasta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât

să răspundă cerinței respectării unui termen rezonabil, cu atât mai mult cu

cât, în cauza de față, procedura administrativă a debutat încă din anul 2001

prin formularea unui set de notificări către Primăria Municipiului Iași și nici

până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire

Totodată, stabilirea

unui termen de către instanța de fond pentru executarea obligațiilor de desemnare

a evaluatorului și respectiv de emitere a titlului de despăgubiri, este

justificată prin prisma faptului că până la pronunțarea hotărârii recurate

recurenta-pârâtă și-a neglijat obligațiile pe care le avea pentru ca procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor să se realizeze într-un termen

rezonabil și cu respectarea principiului operativității specifice oricărei

activități a autorităților administrative.

De asemenea, faptul

că decizia privind titlul de despăgubiri trebuie emisă în pe baza evaluării

imobilului, etapă premergătoare emiterii actului administrativ solicitat, în

condițiile H.G. nr. 527/2006 nu conduce la lipsa de temei legal a termenului

stabilit de instanța de fond pentru executarea obligațiilor de desemnare a

evaluatorului și respectiv emiterea titlului de despăgubiri, cum în mod greșit

se susține prin cererea de recurs.

Așadar, instanța de

fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația a-și exercita atribuțiile

în limitele legii și de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea

etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit

în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru

măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamanților.

Sunt neîntemeiate și

criticile referitoare la admiterea cererii privind obligarea autorității pârâte

la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care ca și orice parte

căzută în pretenții și autoritatea recurentă poate fi obligată la cerere, la

plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea

după caz a dispozițiilor art. 274(3) C. proc. civ.

Înalta Curte nu va

reține apărarea recurentei-pârâte privind inexistența unui buget pentru plata

cheltuielilor de judecată deoarece aceasta este o culpă a autorității

recurente, care în calitate de ordonator de credite implicat direct în

construcția bugetului anual în condițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele

publice, trebuia să fie diligentă și să propună în bugetul propriu astfel de

sume, știut fiind faptul că în calitate de parte în multiplele procese aflate

pe rolul instanțelor judecătorești, poate fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată, dacă „cade în pretenții” conform art. 274(1) C. proc. civ.

De asemenea,

exonerarea recurentei-pârâte, a cărei culpă procesuală a fost stabilită în mod

corect de către instanța de fond, de plata cheltuielilor de judecată în

condițiile art. 275 C. proc. civ. nu poate fi primită în cauză în condițiile în

care atitudinea recurentei-pârâte în fața instanței de fond nu a fost una de

recunoaștere a culpei sale în executarea obligațiilor ce-i incumbă în procedura

administrativă reglementată în Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cum în mod

nejustificat se susține prin cererea de recurs.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că în raport de atitudinea culpabilă a recurentei-pârâte sub

aspectul îndeplinirii atribuțiilor în derularea procedurilor administrative

referitoare la soluționarea dosarului de despăgubiri nr. 25338/CC, în mod

justificat instanța de fond a admis cererea privind plata cheltuielilor de

judecată, însă într-un cuantum ce nu poate fi susținut prin înscrisurile aflate

la dosarul cauzei.

Vor fi primite

astfel, criticile formulate de recurenta-pârâtă referitoare la cuantumul

cheltuielilor de judecată în condițiile în care din factura nr. 3017 din 12

aprilie 2011 rezultă achitarea unui onorariu în cuantum de 3.876 RON care față

de durata litigiului și de dificultatea redusă a aspectelor asupra cărora a

avut a se pronunța, va fi redus în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. la

2000 RON.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este

netemeinică doar sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a

fost obligată recurenta-pârâtă, Înalta Curte va admite recursul declarat și în

baza art. 312 alin. (1) și 2 C. proc. civ., va modifica în parte sentința

recurată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 2000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței civile nr. 2959 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la

plata cărora a fost obligată pârâta la suma de 2000 lei.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 mai 2012.