ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2677/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 2959 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția A VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanții C.D., E.I., S.Y.L., S.A.M. și S.P.T.D.V. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și pe cale de consecință a obligat pârâta să desemneze un evaluator și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; totodată, a admis în parte cererea reclamanților privind plata cheltuielilor de judecată și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În speță reclamanții au făcut dovada că Dispoziția Primarului Mun. Iași nr. 2338 din 02 august 2006, completată prin Dispoziția nr. 1460 din 18 septembrie 2009 a fost înregistrată la pârâtă sub nr. 25338/C.C. încă din anul 2009, dată la care acesta nu a procedat la declararea procedurilor administrative prevăzute de legea în vigoare la data înregistrării și nici ulterior în condițiile prevăzute de Titlul VII, din Legea nr. 247/2005. Consideră judecătorul fondului că susținerile pârâtei din întâmpinare depuse la dosar sunt total neîntemeiate în condițiile în care, Comisia nu a procedat la efectuarea vreunui demers procedural cerut de lege, toate afirmațiile fiind nedovedite și culpabile în raport de perioada îndelungată (peste 10 ani) în care, cererea a rămas în nelucrare.

Ca atare, Curtea de apel a apreciat că în cauză este dovedită îndeplinirea cerințelor cerute de legea contenciosului administrativ privind necesitatea obligării pârâtei la îndeplinirea atribuțiilor specifice stabilite prin Legea nr. 247/2005. Mai arată judecătorul fondului că în acest sens este și poziția Curții Europene a Drepturilor Omului privind impunerea unui termen rezonabil de soluționare a unei cereri, nesoluționată o perioadă îndelungată de timp. Totodată, în temeiul art. 274(1) și (3) C. proc. civ., instanța de fond a admis în parte cererea privind plata cheltuielilor de judecată în sensul că a redus la 20.000 RON cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciind că acestea sunt nepotrivit de mari față de munca îndeplinită de apărătorul ales.

2. Recursul declarat în cauză Împotriva Sentinței nr. 2959 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele: Astfel, printr-un prim set de critici, circumscrise motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurenta că în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a admis cererea reclamanților și a dispus obligarea sa la emiterea deciziei, fără a se ține cont de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entități, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluționare a cererilor.

Mai arată recurenta că, în mod greșit instanța de fond a stabilit un termen de 60 de zile pentru desemnarea unui evaluator și emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în condițiile în care această obligație se poate executa cu respectarea procedurii și a termenelor stabilite prin H.G. nr. 257/2006 și numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluționat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare.

Un alt aspect de nelegalitate invocat de către recurentă privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 274(1) C. proc. civ., fără o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) în raport de obiectul cauzei. Astfel, susține recurenta că acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată față de împrejurarea că în calitate de pârâtă a recunoscut dreptul subiectiv al reclamanților așa încât în cauză devin incidente dispozițiile art. 275 C. proc. civ. Printr-o ultimă critică formulată se susține că, cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată prin hotărârea instanței nu este justificat atât față de obiectul litigiului cât și prin raportare la înscrisurile depuse în dovedirea cererii din care nu rezultă suma de 20.000 RON.

În susținerea acestui aspect de nelegalitate recurenta mai arată că la nivelul autorității nu există buget pentru plata cheltuielilor de judecată 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, pentru considerentele arătate în continuare.

În primul rând, Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că este de necontestat faptul că recurenta-pârâtă nu a respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului nr. 25338/CC, aferent Dispoziției nr. 2338 din 02 august 2006, emisă de Primarul Municipiului Iași, completată prin Dispoziția nr. 1460 din 18 septembrie 2009, în favoarea reclamanților.

Este adevărat că, dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prescriu niciun termen pentru acțiunile, operațiunile și actele pe care Comisia Centrală este obligată să le realizeze în cadrul derulării procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor, dar această împrejurare nu poate fi interpretată în sensul că activitățile comisiei ar fi fost sustrase de legiuitor oricărei constrângeri temporale, cu atât mai puțin cu cât unul dintre principiile activității administrației publice este cel al operativității.

Nefinalizarea procedurii administrative în dosarul nr. 25338/CC, nu poate fi justificată, prin prisma Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, emisă de recurenta-pârâtă câtă vreme aceasta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să răspundă cerinței respectării unui termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă a debutat încă din anul 2001 prin formularea unui set de notificări către Primăria Municipiului Iași și nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire Totodată, stabilirea unui termen de către instanța de fond pentru executarea obligațiilor de desemnare a evaluatorului și respectiv de emitere a titlului de despăgubiri, este justificată prin prisma faptului că până la pronunțarea hotărârii recurate recurenta-pârâtă și-a neglijat obligațiile pe care le avea pentru ca procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor să se realizeze într-un termen rezonabil și cu respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

De asemenea, faptul că decizia privind titlul de despăgubiri trebuie emisă în pe baza evaluării imobilului, etapă premergătoare emiterii actului administrativ solicitat, în condițiile H.G. nr. 527/2006 nu conduce la lipsa de temei legal a termenului stabilit de instanța de fond pentru executarea obligațiilor de desemnare a evaluatorului și respectiv emiterea titlului de despăgubiri, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Așadar, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația a-și exercita atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamanților.

Sunt neîntemeiate și criticile referitoare la admiterea cererii privind obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care ca și orice parte căzută în pretenții și autoritatea recurentă poate fi obligată la cerere, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea după caz a dispozițiilor art. 274(3) C. proc. civ.

Înalta Curte nu va reține apărarea recurentei-pârâte privind inexistența unui buget pentru plata cheltuielilor de judecată deoarece aceasta este o culpă a autorității recurente, care în calitate de ordonator de credite implicat direct în construcția bugetului anual în condițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, trebuia să fie diligentă și să propună în bugetul propriu astfel de sume, știut fiind faptul că în calitate de parte în multiplele procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă „cade în pretenții” conform art. 274(1) C. proc. civ. De asemenea, exonerarea recurentei-pârâte, a cărei culpă procesuală a fost stabilită în mod corect de către instanța de fond, de plata cheltuielilor de judecată în condițiile art. 275 C. proc.

civ. nu poate fi primită în cauză în condițiile în care atitudinea recurentei-pârâte în fața instanței de fond nu a fost una de recunoaștere a culpei sale în executarea obligațiilor ce-i incumbă în procedura administrativă reglementată în Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cum în mod nejustificat se susține prin cererea de recurs. Prin urmare, Înalta Curte constată că în raport de atitudinea culpabilă a recurentei-pârâte sub aspectul îndeplinirii atribuțiilor în derularea procedurilor administrative referitoare la soluționarea dosarului de despăgubiri nr. 25338/CC, în mod justificat instanța de fond a admis cererea privind plata cheltuielilor de judecată, însă într-un cuantum ce nu poate fi susținut prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Vor fi primite astfel, criticile formulate de recurenta-pârâtă referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată în condițiile în care din factura nr. 3017 din 12 aprilie 2011 rezultă achitarea unui onorariu în cuantum de 3.876 RON care față de durata litigiului și de dificultatea redusă a aspectelor asupra cărora a avut a se pronunța, va fi redus în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. la 2000 RON. Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este netemeinică doar sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă, Înalta Curte va admite recursul declarat și în baza art. 312 alin. (1) și 2 C. proc. civ., va modifica în parte sentința recurată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței civile nr. 2959 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta la suma de 2000 lei. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.