ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4271/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 5917 din 17 octombrie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

admis acțiunea formulată de reclamantul S.A., în contradictoriu cu pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o să desemneze

evaluator, căruia să îi predea dosarul în vederea întocmirii raportului de

evaluare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii,

precum și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în favoarea

reclamantului, în termen de 60 de zile de la data întocmirii raportului de

evaluare, și să plătească cheltuielile de judecată; instanța de judecată a

respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la emiterea titlului de

plată, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că deși prin

Dispoziția nr. 12695/2010 a Primarul General al Municipiului București s-a

stabilit că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilul individualizat în actul respectiv, dosarul fiind înregistrat la

autoritatea pârâtă în același an, până în prezent aceasta nu a finalizat

procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Reține instanța de

fond că, neefectuarea nici uneia dintre operațiunile juridice necesare emiterii

titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de lung de la data

începerii procedurii administrative, în anul 2001, poate fi apreciată ca

reprezentând o încălcare a dreptului reclamantului la soluționarea cererii

într-un termen rezonabil și un refuz nejustificat din partea administrației

publice de soluționare a cererii.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul

prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de faptul

că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a

analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de

despăgubiri.

Totodată, arată

recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a

dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a

fost depășit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu

atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în

raport și de această decizie.

De asemenea,

recurenta a criticat sentința atacată, considerând-o greșită și sub aspectul

obligării la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect, în

raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII

„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă și să emită

decizia de stabilire a despăgubirilor.

Criticile care

vizează această soluție sunt nefondate, întrucât Secretariatul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din

Titlul VII al actului normativ sus-menționat, are ca atribuție doar verificarea

legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect

care, însă, nu a fost contestat.

Soluția instanței de

fond se impune pentru că, prin netrimiterea dosarului spre evaluare și implicit

neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de

data emiterii dispoziției și, mai ales a inițierii de către intimat a

procedurii administrative, este evidentă depășirea termenului rezonabil de

finalizare a acestei proceduri, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât recurentei-pârâte îi revin

obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului

operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Astfel, perioada mare

de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă

îndreptățește pe intimat să invoce încălcarea principiului soluționării

cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Împrejurarea că Legea

nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude

incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și

secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare

a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul

la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui

proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii

administrative.

Soluționarea

cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al

dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii

Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a

autorităților publice ale statelor membre.

Statului îi revine,

așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale

astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să

poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată

pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității

publice.

De aceea, Înalta

Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi justificată nici

prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor,

prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în

doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra

și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că

cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de

timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern și nu

poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare

a cererilor persoanelor îndreptățite.

Or, în speță,

perioada îndelungată, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării

intimatului-reclamant de soluționare a cererii sale nu se încadrează în

noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a

admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr.

247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului (CEDO).

Nici criticile

privind dispoziția referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată

nu sunt întemeiate, dispoziția respectivă fiind consecința aplicării în speță,

la cererea reclamantului, a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

conform cărora „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată”, recursul fiind nefondat și sub acest

aspect. Din această perspectivă, nu are relevanță lipsa personalității juridice

a recurentei și a unui buget propriu, invocate în recurs, cunoscut fiind că în

litigiile de contencios administrativ calitatea de pârât o are autoritatea care

a emis sau căreia îi revine, potrivit legii, obligația de a emite actul

administrativ.

Pentru motivele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se hotărârea criticată,

ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței nr. 5917 din 17 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM