ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2679/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 20 iulie 2010, reclamantul P.D. a solicitat anularea Ordinului

nr. 349 din 24 iunie 2010 emis de pârâta A.N.O.F.M. și suspendarea executării

acestui ordin până la soluționarea definitivă și irevocabilă.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că prin ordinul atacat s-a dispus în mod nelegal

detașarea sa pentru o perioadă de 6 luni de la A.J.O.F.M. Constanța la

A.J.O.F.M. Hunedoara, fără a se motiva măsura detașării și fără a se fi avut în

vedere refuzul său justificat conform legii, prin existența unor probleme

temeinice familiale și a unei situații financiare precare.

Pârâta a invocat prin

întâmpinare excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererea

de suspendare a executării Ordinului nr. 349 din 24 iunie 2010, motivând că

aceeași cerere a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 246/2010 pronunțată

de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. 887/36/2010.

Prin Sentința civilă

nr. 293/CA din 9 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

comercială maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a fost

respinsă excepția autorității de lucru judecat, au fost admise cererile

formulate de reclamant, a fost suspendată executarea Ordinului nr. 349 din 24

iunie 2010 emis de pârâta A.N.O.F.M. până la soluționarea irevocabilă a cauzei,

a fost anulat acest ordin și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului

cheltuieli de judecată în sumă de 3000 RON.

Excepția autorității

de lucru judecat a fost respinsă, constatându-se că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., întrucât cererile de suspendare a

executării au avut cauze judiciare diferite, fiind invocate dispozițiile art.

14 din Legea nr. 554/2004 în Dosarul nr. 887/36/2010 și respectiv, dispozițiile

art. 15 din aceeași lege în prezenta cauză.

Instanța de fond a

admis cererea de suspendare, cu motivarea că, au fost dovedite cerințele

prevăzute de art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la

art. 14 alin. (1) din aceeași lege, în sensul că, măsura de suspendare a

executării actului atacat până la soluționarea irevocabilă a cauzei s-a impus

pentru cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Instanța de fond a

admis și cererea de anulare a Ordinului nr. 349 din 24 iunie 2010 și a dispus

anularea acestui ordin, reținând că agenția pârâtă a luat măsura detașării

reclamantului cu încălcarea dispozițiilor art. 89 alin. (1) din Legea nr.

188/1999.

Conform acestei

reglementări, detașarea se dispune în interesul autorității sau instituției

publice în care urmează să își desfășoare activitatea funcționarul public,

pentru o perioadă de cel mult 6 luni și în cursul unui an calendaristic, un

funcționar public poate fi detașat mai mult de 6 luni numai cu acordul său

scris. În art. 89 alin. (3) din aceeași lege, s-a prevăzut că, funcționarul

public poate refuza detașarea dacă se află într-una dintre situațiile indicate

expres în cuprinsul textului de lege.

În cauză, s-a

considerat că pârâta nu a dovedit că măsura detașării era necesară pentru

interesul autorității publice în care urma să își desfășoare activitatea

funcționarul public și nici nu a apreciat ca fiind justificat refuzul

reclamantului, prin invocarea unor motive temeinice familiale, în conformitate

cu prevederile art. 89 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs pârâta A.N.O.F.M., solicitând casarea hotărârii ca

nelegală și netemeinică.

În primul motiv de

recurs, a fost criticată soluția dată excepției autorității de lucru judecat în

privința cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 349 din 24 iunie

2010, arătându-se că instanța de fond a apreciat în mod eronat că sunt diferite

temeiurile juridice invocate în cele două cereri de suspendare formulate de

intimatul-reclamant.

Recurenta a învederat

că, ambele cereri au avut același temei juridic întrucât, fundamentul

raportului juridic litigios a fost același, astfel că, soluționarea primei

cereri de suspendare prin Sentința civilă nr. 246/CA din 8 iulie 2010,

irevocabilă prin Decizia nr. 3953 din 29 septembrie 2010, impunea admiterii

excepției autorității de lucru judecat.

Recurenta a criticat

și soluția de admitere a cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 349

din 24 iunie 2010, considerând că este greșită constatarea instanței de fond

privind îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

Față de inexistența

unui caz bine justificat și de inexistența unei pagube iminente, s-a arătat că

se impunea respingerea cererii de suspendare, cu atât mai mult cu cât aceasta

nu mai avea obiect, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 738 din 8 septembrie

2010, prin care s-a dispus încetarea detașării intimatului-reclamant la

A.J.O.F.M. Hunedoara în baza Ordinului nr. 349 din 24 iunie 2010, cu începere

de la data de 9 septembrie 2010.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, invocat pe fondul cauzei, s-a susținut că hotărârea atacată a

fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului administrativ dedus

judecății și cu încălcarea reglementărilor incidente în materia funcției

publice și a funcționarilor publici, în vigoare la data emiterii ordinului

contestat.

Recurenta a arătat că

Ordinul nr. 349 din 24 iunie 2010 a fost motivat în fapt și în drept,

îndeplinind condițiile de fond și de formă impuse de lege pentru validitatea

actelor administrative.

Astfel, s-a învederat

că măsura dispusă prin acest ordin a fost luată în virtutea prerogativelor

deținute de conducătorul instituției, în baza prevederilor Legii nr. 202/2006,

republicată, ale Statutului Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă,

aprobat prin H.G. nr. 1610/2006 și ale Legii nr. 188/1999, în vederea

asigurării exercitării atribuțiilor specifice funcției publice de director

executiv al Direcției Managementului Pieței Muncii, funcție publică vacantă în

cadrul A.J.O.F.M. Hunedoara, condiție esențială a desfășurării eficiente a

activității acestei instituții.

Pentru măsura

detașării, s-a arătat că Legea nr. 188/1999 nu reglementează necesitatea

existenței unei solicitări formulate de autoritatea sau de instituția publică

în cadrul căreia urmează a se efectua detașarea funcționarului public, iar

oportunitatea efectuării detașării este strict la aprecierea președintelui

A.N.O.F.M., ca fiind singurul care poate evalua necesitatea detașării pentru

realizarea interesului de eficientizare a activității instituției.

Recurenta a

considerat că instanța de fond nu a justificat nici rațiunea pentru care a

stabilit o relație de condiționare între încetarea funcției intimatului de

director executiv adjunct din cadrul A.J.O.F.M. Constanța și vacantarea acestei

funcții în cadrul A.J.O.F.M. Hunedoara.

Referitor la refuzul

intimatului de a da curs detașării, recurenta a arătat că instanța de fond a

reținut greșit existența unei situații financiare precare, fără a avea în

vedere că, pe perioada detașării nu sunt afectate drepturile salariale ale

funcționarului public, acordându-se în plus indemnizația de detașare.

Pe de altă parte, s-a

arătat că refuzul intimatului a avut un caracter arbitrar față de împrejurarea

că acesta a solicitat acordarea drepturilor salariale cuvenite salariaților

detașați, ceea ce reprezintă acceptarea măsurii detașării, cu atât mai mult cu

cât un asemenea acord de principiu este dat din momentul numirii în funcția de

director executiv adjunct, prin acceptarea autorității angajatorului.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

Excepția autorității

de lucru judecat în privința cererii de suspendare a executării Ordinului nr.

349 din 24 iunie 2010 a fost respinsă de instanța de fond prin interpretarea

corectă a dispozițiilor art. 1201 C. civ., care prevăd că, este lucru judecat atunci

când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași

cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași

calitate.

Față de reglementarea

cuprinsă în art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, s-a constatat întemeiat,

că legiuitorul permite nu numai formularea unei cereri în temeiul art. 15, după

formularea aceleiași cereri în baza art. 14, dar și formularea succesivă a unor

cereri de suspendare, sub condiția invocării unor motive diferite.

În privința soluției

de suspendare a executării Ordinului nr. 349 din 24 iunie 2010 până la

soluționarea irevocabilă a cauzei, nu se mai impune examinarea criticilor

formulate în recurs, întrucât măsura de suspendare dispusă nu mai produce

efecte ca urmare a judecării recursului declarat și pe fondul cauzei privind

anularea acestui act normativ.

Motivul de recurs

invocat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu privire la soluția de admitere

a acțiunii și de anulare a Ordinului nr. 349 din 24 iunie 2010 urmează a fi respins

ca nefondat.

Instanța de fond a

constatat corect nelegalitatea acestui ordin, emis de agenția recurentă cu

încălcarea prevederilor art. 89 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind

existența interesului autorității publice în care urmează să fie detașat

funcționarul public, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 89 alin. (3)

din aceeași lege referitoare la situațiile care dau posibilitatea

funcționarului public de a refuza detașarea.

Potrivit

dispozițiilor art. 89 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 detașarea se dispune în

interesul autorității sau instituției publice în care urmează să își desfășoare

activitatea funcționarului public.

Existența acestei

condiții nu a fost dovedită în cauză și, nici nu se poate considera că a fost

îndeplinită prin invocarea necesității eficientizării activității la A.J.O.F.M.

Hunedoara, în cadrul căreia devenise vacantă funcția de conducere de director

executiv adjunct.

Aceste apărări au

fost argumentate prin susțineri cu caracter general, fără administrarea unor

probe din care să rezulte caracterul real și concret al interesului avut în

vedere la adoptarea măsurii de detașare în raport de activitatea desfășurată și

de structura de personal de la A.J.O.F.M. Hunedoara.

Fără a contesta

atribuția Președintelui A.N.O.F.M. de a lua măsurile considerate necesare

pentru a asigura buna funcționare a structurilor din subordinea agenției,

instanța de fond a avut în vedere că acest drept de apreciere nu poate fi

exercitat decât în condițiile și în limitele prevăzute de art. 89 alin. (1) din

Legea nr. 188/1999, astfel că măsura detașării dispuse era condiționată de

existența interesului autorității publice în care urma să își desfășoare

activitatea funcționarului public, iar această condiție nu a fost realizată în

cauză.

De asemenea, instanța

de fond a constatat corect caracterul justificat al refuzului intimatului-pârât

de a da curs detașării, refuz exprimat în conformitate cu dispozițiile art. 89

alin. (3) din Legea nr. 188/1999, față de existența unor motive temeinice

familiale.

Deși recurenta nu a

contestat existența acestei situații în care funcționarul public poate refuza

detașarea, a susținut fără temei că această măsură a fost acceptată implicit

prin solicitarea de plată a drepturilor salariale cuvenite în cazul detașării.

Manifestarea de

voință a intimatului-reclamant privind refuzul detașării a fost expresă pentru

situația prevăzută de art. 89 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 188/1999, ceea ce

exclude o altă valoare juridică pentru același act, cum este interpretarea dată

de recurentă unei cereri accesorii, de plată a drepturilor bănești aferente

detașării.

Criticile din recurs

prin care s-a susținut că instanța de fond a constatat neîntemeiat existența

unei situații financiare precare ca temei pentru refuzul detașării, precum și

existența unei relații de condiționare între încetarea funcției intimatului la

A.J.O.F.M. Constanța și vacantarea funcției similare la A.J.O.F.M. Hunedoara

sunt lipsite de obiect, întrucât nu au corespondent în motivele de fapt și de

drept prin care a fost argumentată soluția de admitere a acțiunii.

Față de

considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare

sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N.O.F.M. împotriva Sentinței civile nr. 293/CA din 9 septembrie

2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială maritimă și fluvială,

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 mai 2011.