ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5634/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

instanțe

Prin sentința nr. 341 din

06 iulie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, a hotărât admiterea, în parte, a acțiunii formulate de reclamanta SC I.A.

SA- Arad, în contradictoriu cu D.G.A.M.C. București și a dispus suspendarea

executării Deciziei de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată

nr. 105.2317 din 19 mai 2010 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de

fond și a respins, în rest, acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut faptul că prin acțiunea formulată în temeiul

art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamata SC I.A. SA Arad a solicitat suspendarea

executării Deciziei de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată

nr. 1052317 din 19 mai 2010 emisă de pârâtă, cu consecința menținerii efectelor

Deciziei de acordare a amânării la plată nr. 1049599 din 23 martie 2010 emisă

de aceeași pârâtă și a suspendării executării scrisorii de garanție bancară în

cuantum de 464.942 lei, până la pronunțarea instanței de fond.

Analizând cererea

formulată, prima instanță a reținut că în cauză sunt îndeplinite cumulativ

condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, instanța de fond

a apreciat că există un caz bine justificat, întrucât există o îndoială cu

privire la legalitatea actelor administrative emise, prin încălcarea unor

dispoziții legale din Codul de procedură fiscală, privitor la acordarea

amânării la plată a obligațiilor fiscale accesorii, ceea ce ar prefigura o

aparență de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate, având în

vedere caracterul relativ al prezumției de legalitate a actelor administrative.

Subzistă și pericolul

producerii unei pagube iminente, întrucât executarea silită imediată, ca urmare

a pierderii valabilității amânării la plată ar afecta grav activitatea

societății reclamante care are în derulare contracte comerciale și ar duce la

blocarea activității sale economice și disponibilizarea personalului acesteia.

Reținând că s-a

îndeplinit și cerința achitării cauțiunii în sumă de 2.000 lei stabilită de

instanță, prima instanță a admis cererea de suspendare a executării deciziei

nr. 105.2317/2010 așa cum s-a menționat anterior și, a respins ca inadmisibilă

cererea de suspendare a executării scrisorii de garanție bancară în cuantum de

464.942 lei, întrucât aceasta are natura juridică a unui act de drept

comercial, deci nu intră sub incidența art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

nefiind act emis de o autoritate administrativă, în regim de putere publică.

autoritatea publică pârâtă

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru motivul de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art.304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs invocate recurenta-pârâtă a susținut, în esență următoarele:

Hotărârea pronunțată a

fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în mod eronat a fost admisă

cererea de suspendare a executării actelor administrative fiscale atacate,

nefiind îndeplinite cumulativ cerințele legale pentru aceasta.

În esență, recurenta a

menționat că măsura suspendării actelor administrative este o măsură

excepțională, practica Înaltei Curți fiind de altfel în acest sens, în

condițiile în care actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate și

de veridicitate, ceea ce și determină executarea acestuia din oficiu.

Consideră recurenta că

este criticabil faptul că instanța de fond a reținut că deși actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate, este necesară suspendarea

executării lui, când acesta este contestat din punct de vedere al legalității, întrucât

o astfel de opinie ar fi de natură a crea o nouă regulă, în sensul că orice act

atacat de contribuabil, va fi și suspendat.

Apreciază că susținerile

reclamantei privind nelegalitatea actelor administrative fiscale nu pot fi

primite sub pretextul că se tinde la înfățișarea cazului bine justificat.

Susține recurenta că până

la anularea de către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură

de prezumția de legalitate, în caz contrar, s-ar anticipa soluția ce va fi dată

pe fondul cauzei, ajungându-se propriu – zis la o prejudecare a fondului, ceea

ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În fine, recurenta a mai

susținut că nici cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

respectiv prevenirea unei pagube iminente nu este îndeplinită în cauză, simpla

menționare a faptului că s-ar provoca o perturbare a activității și

disponibilizarea personalului, neputând conduce automat la o astfel de

concluzie, având în vedere că nu i se poate aplica intimatei-reclamante un

tratament fiscal preferențial față de alți contribuabili.

În concluzie, conchide

recurenta, în sensul că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă

împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor

administrative și doar simpla menționare a acestor critici nu prezintă în sine

un argument temeinic pentru a justifica dispunerea măsurii de suspendare a

actelor administrative.

În fața instanței de

recurs, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând

respingerea recursului declarat, motivat de faptul că au fost achitate sumele

amânate la plată, atașând la aceasta Certificatul de atestare fiscală nr. 1071575

din 22 septembrie 2010 și Ordinul de plată nr. 1789 din 6 octombrie 2010.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de

probele administrate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de recurs

invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici un alt motiv de

casare conform art. 304

1

C. proc. civ., astfel că nu se impune

modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de suspendare

formulată de reclamanta-intimată, cum s-a solicitat de recurentă, față de cele

în continuare prezentate.

de drept relevante

Este real, astfel cum se

arată și de către recurentă, că suspendarea executării unui act administrativ

constituie o situație de excepție, care poate interveni numai atunci când sunt

cumulativ îndeplinite cerințele prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004,

respectiv în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Înalta Curte reține însă

că nu sunt întemeiate și ca atare nu pot fi primite criticile recurentei în

sensul că existența nici uneia dintre aceste două condiții nu a fost dovedită

în cauză de către reclamanta – intimată.

Astfel,

reclamanta-intimată a solicitat în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004

suspendarea executării Deciziei de comunicare a pierderii valabilității

amânării la plată nr. 105.2317 din 19 mai 2010 emisă de recurenta-pârâtă, prin

care i s-a adus la cunoștință faptul că, începând cu data de 26 aprilie 2010,

amânarea la plată acordată prin decizia de acordare a amânării la plată nr. 1049599

din 23 martie 2010 emisă de D.G.A.M.C. București își pierde valabilitatea, ca

urmare a nerespectării dispozițiilor pct. 4 alin. (1) din acest act

administrativ.

Așa cum s-a menționat și

anterior în cuprinsul prezentei decizii, suspendarea executării actului

administrativ poate fi dispusă numai în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente.

Cazul bine justificat

este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 prin raportare

la incidența pct. 4 alin. (1) din cuprinsul deciziei contestate împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă, potrivit lit. ș)

a aceluiași articol, constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

Instanța de fond a

constatat corect îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, reținând, pe de

o parte, existența unei aparențe de nelegalitate legate de incidența pct. 4

alin. (1) din cuprinsul deciziei contestate și, pe de altă parte, iminența

perturbării grave a activității societății reclamante prin începerea executării

silite ca urmare a pierderii valabilității amânării la plată.

Din probatoriul

administrat în cauză, Înalta Curte reține că sumele amânate la plată au fost

achitate de intimata-reclamantă, ceea ce nu înseamnă însă că cererea de

suspendare a executării actului contestat a rămas fără obiect, așa cum pretinde

recurenta-pârâtă.

Suspendarea executării

actului administrativ reglementată de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004

constituie o măsură de protecție provizorie a drepturilor și intereselor

legitime ale particularilor, constând în amânarea sau întreruperea vremelnică,

după caz, a producerii efectelor juridice ale manifestării de voință a

autorității publice.

Conform unei reguli de

interpretare logică a legii civile (în sens larg), o normă juridică trebuie să

fie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, iar nu în sensul

golirii ei de conținut.

De aceea, prevederile

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi interpretate în sensul unei

lipsei de obiect a cererii de suspendare a unui act administrativ cu executare

uno ictu, interpretarea contrară ducând la golirea de conținut și lipsirea de

finalitate a normei menționate.

În plus față de aceste

considerente de ordin general, Înalta Curte constată că, la data pronunțării

sentinței, Decizia de acordare a amânării la plată nr. 1049599 din 23 martie 2010

emisă de pârâtă nu-și produsese încă efectul, pentru că nu era împlinit

termenul acordat pentru amânarea la plată, respectiv 23 septembrie 2010, așa

fiind, măsura dispusă se încadrează în cazul tipic de amânare a producerii

efectelor unui act administrativ, excluzând ideea lipsei de obiect a cererii

intimatului – reclamant.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 341 din 06 iulie 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 decembrie 2010.