ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5634/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 341 din 06 iulie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a hotărât admiterea, în parte, a acțiunii formulate de reclamanta SC I.A. SA- Arad, în contradictoriu cu D.G.A.M.C. București și a dispus suspendarea executării Deciziei de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată nr. 105.2317 din 19 mai 2010 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond și a respins, în rest, acțiunea ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut faptul că prin acțiunea formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamata SC I.A.

SA Arad a solicitat suspendarea executării Deciziei de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată nr. 1052317 din 19 mai 2010 emisă de pârâtă, cu consecința menținerii efectelor Deciziei de acordare a amânării la plată nr. 1049599 din 23 martie 2010 emisă de aceeași pârâtă și a suspendării executării scrisorii de garanție bancară în cuantum de 464.942 lei, până la pronunțarea instanței de fond. Analizând cererea formulată, prima instanță a reținut că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, instanța de fond a apreciat că există un caz bine justificat, întrucât există o îndoială cu privire la legalitatea actelor administrative emise, prin încălcarea unor dispoziții legale din Codul de procedură fiscală, privitor la acordarea amânării la plată a obligațiilor fiscale accesorii, ceea ce ar prefigura o aparență de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate, având în vedere caracterul relativ al prezumției de legalitate a actelor administrative. Subzistă și pericolul producerii unei pagube iminente, întrucât executarea silită imediată, ca urmare a pierderii valabilității amânării la plată ar afecta grav activitatea societății reclamante care are în derulare contracte comerciale și ar duce la blocarea activității sale economice și disponibilizarea personalului acesteia.

Reținând că s-a îndeplinit și cerința achitării cauțiunii în sumă de 2.000 lei stabilită de instanță, prima instanță a admis cererea de suspendare a executării deciziei nr. 105.2317/2010 așa cum s-a menționat anterior și, a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării scrisorii de garanție bancară în cuantum de 464.942 lei, întrucât aceasta are natura juridică a unui act de drept comercial, deci nu intră sub incidența art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nefiind act emis de o autoritate administrativă, în regim de putere publică. 2. Recursul exercitat de autoritatea publică pârâtă Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și art.304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta-pârâtă a susținut, în esență următoarele: Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în mod eronat a fost admisă cererea de suspendare a executării actelor administrative fiscale atacate, nefiind îndeplinite cumulativ cerințele legale pentru aceasta. În esență, recurenta a menționat că măsura suspendării actelor administrative este o măsură excepțională, practica Înaltei Curți fiind de altfel în acest sens, în condițiile în care actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate, ceea ce și determină executarea acestuia din oficiu.

Consideră recurenta că este criticabil faptul că instanța de fond a reținut că deși actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, este necesară suspendarea executării lui, când acesta este contestat din punct de vedere al legalității, întrucât o astfel de opinie ar fi de natură a crea o nouă regulă, în sensul că orice act atacat de contribuabil, va fi și suspendat. Apreciază că susținerile reclamantei privind nelegalitatea actelor administrative fiscale nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfățișarea cazului bine justificat. Susține recurenta că până la anularea de către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, în caz contrar, s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu – zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În fine, recurenta a mai susținut că nici cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv prevenirea unei pagube iminente nu este îndeplinită în cauză, simpla menționare a faptului că s-ar provoca o perturbare a activității și disponibilizarea personalului, neputând conduce automat la o astfel de concluzie, având în vedere că nu i se poate aplica intimatei-reclamante un tratament fiscal preferențial față de alți contribuabili. În concluzie, conchide recurenta, în sensul că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative și doar simpla menționare a acestor critici nu prezintă în sine un argument temeinic pentru a justifica dispunerea măsurii de suspendare a actelor administrative.

În fața instanței de recurs, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat, motivat de faptul că au fost achitate sumele amânate la plată, atașând la aceasta Certificatul de atestare fiscală nr. 1071575 din 22 septembrie 2010 și Ordinul de plată nr. 1789 din 6 octombrie 2010. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de probele administrate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici un alt motiv de casare conform art. 304 1 C. proc.

civ., astfel că nu se impune modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de suspendare formulată de reclamanta-intimată, cum s-a solicitat de recurentă, față de cele în continuare prezentate. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Este real, astfel cum se arată și de către recurentă, că suspendarea executării unui act administrativ constituie o situație de excepție, care poate interveni numai atunci când sunt cumulativ îndeplinite cerințele prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente. Înalta Curte reține însă că nu sunt întemeiate și ca atare nu pot fi primite criticile recurentei în sensul că existența nici uneia dintre aceste două condiții nu a fost dovedită în cauză de către reclamanta – intimată.

Astfel, reclamanta-intimată a solicitat în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării Deciziei de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată nr. 105.2317 din 19 mai 2010 emisă de recurenta-pârâtă, prin care i s-a adus la cunoștință faptul că, începând cu data de 26 aprilie 2010, amânarea la plată acordată prin decizia de acordare a amânării la plată nr. 1049599 din 23 martie 2010 emisă de D.G.A.M.C. București își pierde valabilitatea, ca urmare a nerespectării dispozițiilor pct. 4 alin. (1) din acest act administrativ. Așa cum s-a menționat și anterior în cuprinsul prezentei decizii, suspendarea executării actului administrativ poate fi dispusă numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Cazul bine justificat este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 prin raportare la incidența pct. 4 alin. (1) din cuprinsul deciziei contestate împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă, potrivit lit. ș) a aceluiași articol, constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Instanța de fond a constatat corect îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, reținând, pe de o parte, existența unei aparențe de nelegalitate legate de incidența pct. 4 alin. (1) din cuprinsul deciziei contestate și, pe de altă parte, iminența perturbării grave a activității societății reclamante prin începerea executării silite ca urmare a pierderii valabilității amânării la plată.

Din probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reține că sumele amânate la plată au fost achitate de intimata-reclamantă, ceea ce nu înseamnă însă că cererea de suspendare a executării actului contestat a rămas fără obiect, așa cum pretinde recurenta-pârâtă. Suspendarea executării actului administrativ reglementată de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 constituie o măsură de protecție provizorie a drepturilor și intereselor legitime ale particularilor, constând în amânarea sau întreruperea vremelnică, după caz, a producerii efectelor juridice ale manifestării de voință a autorității publice. Conform unei reguli de interpretare logică a legii civile (în sens larg), o normă juridică trebuie să fie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, iar nu în sensul golirii ei de conținut.

De aceea, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi interpretate în sensul unei lipsei de obiect a cererii de suspendare a unui act administrativ cu executare uno ictu, interpretarea contrară ducând la golirea de conținut și lipsirea de finalitate a normei menționate. În plus față de aceste considerente de ordin general, Înalta Curte constată că, la data pronunțării sentinței, Decizia de acordare a amânării la plată nr. 1049599 din 23 martie 2010 emisă de pârâtă nu-și produsese încă efectul, pentru că nu era împlinit termenul acordat pentru amânarea la plată, respectiv 23 septembrie 2010, așa fiind, măsura dispusă se încadrează în cazul tipic de amânare a producerii efectelor unui act administrativ, excluzând ideea lipsei de obiect a cererii intimatului – reclamant.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 341 din 06 iulie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2010.