ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4193/2010

Obiectul acțiunii. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T.G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Dolj și Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii Dolj, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, suspendarea executării actului administrativ fiscal, respectiv a deciziei de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată din 26 februarie 2010, până la pronunțarea instanței de fond.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formulării cererii. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că decizia a cărei suspendare se solicită a fost emisă de autoritățile fiscale cu încălcarea și interpretarea greșită a legii. În ceea ce privește cazul bine justificat, s-a arătat că decizia este nelegală întrucât nu menționează condițiile pe care nu le-a îndeplinit în decizia de acordare a amânării la plată. În ceea ce privește paguba iminentă, reclamanta a arătat că aceasta rezultă din însuși caracterul executoriu al actelor în temeiul cărora pârâta a început deja executarea silită, emițând la 02 martie 2010 adresa de înființare a popririi asupra sumelor de bani, fapt ce afectează activitatea în mod negativ prin imposibilitatea de a plăti furnizorii, creditele bancare și salariații și de a-și onora obligațiile contractuale deja asumate.

Apărările formulate de pârâtele D.G.F.P. Dolj și Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii Dolj. Pârâtele nu au depus întâmpinare, dar au depus la dosar concluzii scrise.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința nr. 185 din 29 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta SC T.G. SRL și a dispus suspendarea executării deciziei de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată din 26 februarie 2010, până la pronunțarea instanței de fond.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței de fond. 5.1. În aprecierea îndeplinirii cerinței existenței unei pagube iminente, prima instanță a pornit de la faptul că prin pierderea valabilității amânării la plată, comunicată prin decizia nr. 2240 din 26 februarie 2010 și executarea garanției constituită de societate în contul sumelor amânate la plată și a majorărilor de întârziere aferente, instituie prin ea însăși o prezumție de iminență a prejudiciului. 5.2. Prin executarea de îndată a actului administrativ fiscal a cărui suspendarea a executării se solicită s-ar prejudicia grav capacitatea financiară a reclamantei cu repercusiuni evidente asupra posibilității acesteia de a realiza venituri. 5.3. În ceea ce privește cazul bine justificat, s-a constatat că motivarea reținută în decizia nr. 2240/2010 nu este completă și concludentă, iar în decizia nr. 133 din 08 februarie 2010 de acordare a amânării la plată, la pct. 6 sunt prevăzute cele două situații în care își pierde valabilitatea amânarea la plată, niciuna dintre acestea neregăsindu-se în decizia a cărei suspendare se solicită. 5.4. Cazul bine justificat derivă și din faptul că procedura administrativă nu este finalizată, iar executarea, înainte de definitivarea acestei proceduri și mai înainte ca justiția să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei datoriei constatate prin actul fiscal, constituie un motiv întemeiat pentru adoptarea soluției de suspendare a executării. 5.5. Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanțelor fond se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare prevăzută de Recomandarea 16/2003 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei.

Recursul formulat de D.G.F.P. Dolj, în nume propriu și pentru Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mici și Mijlocii Dolj. Motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. 6.1. Paguba iminentă nu a fost dovedită. 6.1.1. Instanța de fond ar fi trebuit să verifice situația concretă a societății și efectele pe care le-ar putea produce executarea silită a actului administrativ fiscal. Se impunea a fi avute în vedere sumele care fac obiectul actului administrativ fiscal contestat, prin raportare la cifra de afaceri a reclamantei, dar și la alți indicatori economico-financiari ai activității acesteia. 6.1.2. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra punctului de vedere al recurentei conform căruia este lipsită de orice temei legal susținerea în sensul că s-ar impune suspendarea executării deciziei din prezenta cauză până la pronunțarea instanței asupra fondului contestației, respectiv până la stabilirea faptului dacă sumele din actul fiscal sunt datorate. 6.1.3. Nu poate fi reținut ca argument în favoarea constatării pagubei iminente executarea garanției, în condițiile în care în speță nu a fost constituită o nouă garanție pentru obligațiile de plată, bunurile pentru care trebuia să fie întocmit raportul de evaluare fiind sechestrate anterior de către organul fiscal, deoarece societatea nu și-a achitat obligațiile scadente. 6.2. În speță nu s-a făcut dovada cazului bine justificat. Situației intimatei îi sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (5) din O.M.F.P. nr. 2321/2009, în condițiile în care aceasta nu a depus în termen de 15 zile raportul de evaluare a bunurilor aduse drept garanție. II. Considerentele instanței de recurs. 1. Recursul este nefondat. 2. Condiția pagubei iminente este îndeplinită în speță. 2.1. Decizia de acordare a amânării la plată a fost luată în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2009, modificată și completată. Acest act normativ are ca obiect amânarea la plată a obligațiilor fiscale neachitate la termen ca urmare a efectelor crizei economico-financiare. În aceste condiții, solicitarea verificării cifrei de afaceri a reclamantei, ca și alți indicatori economico-financiari, este inutilă. Situația financiară critică a societății a fost deja avută în vedere și analizată cu ocazia emiterii deciziei de eșalonare la plată. Or, simplul fapt că reclamanta este obligată să achite sumele datorate reprezintă o pagubă iminentă, ipoteză prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/ 2004, modificată și completată. 2.2. Suspendarea executării deciziei nr. 2240 din 26 februarie 2010 a fost dată până la pronunțarea instanței de fond asupra contestației formulate împotriva acestei decizii. 2.3. Indiferent care ar fi situația bunurilor constituite drept garanție, analiza făcută la pct. 2.1. sus-menționat este suficientă pentru îndeplinirea condiției pagubei iminente. 3. Condiția cazului bine justificat este, de asemenea, întrunită. 3.1. În cuprinsul deciziei de acordare a amânării la plată sunt precizate cazurile în care se pierde înlesnirea. La pct. 6 din decizie se prevede că amânarea la plată își pierde valabilitatea dacă: - nu este constituită garanția; - nu sunt achitate obligațiile fiscale cu termene de plată începând cu data emiterii deciziei. 3.2. Decizia de comunicare a pierderii valabilității amânării la plată s-a întemeiat pe împrejurarea că reclamanta nu a depus raportul de evaluare pentru bunurile sechestrate. Acest motiv nu se regăsește printre cele avute în vedere de pct. 6 din decizia de amânare la plată. 3.3. Nici prevederile art. 7 alin. (5) din O.M.F.P. nr. 2321/2009 nu suplinesc condițiile impuse în decizia de amânare la plată, deoarece nu este prevăzut, suplimentar, un alt motiv în afara celor arătate la pct. 5 din decizie. Acestea creează o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal și, implicit, constatarea ca fiind îndeplinită cea de-a doua condiție impusă de art. 14 pentru suspendarea executării acestui act. 4. Față de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.