ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 866/2011

Asupra

cauzei penale de față;

În

baza actelor și lucrărilor, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 16 februarie 2011

Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 160

b

alin.

(3) raportat la art. 300

2

C. proc. pen. a menținut starea de arest

preventiv a inculpaților P.A. și S.L., apreciind că temeiurile avute în vedere

la luarea măsurii arestării preventive se mențin, iar lăsarea în libertate a

inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri au

declarat recurs inculpații P.A. și S.L., solicitând punerea în libertate,

deoarece nu prezintă pericol pentru ordinea publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție examinând

recursurile declarate, prin prima motivelor invocate și din oficiu, conform

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. le consideră nefondate pentru

următoarele considerente:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial

Teleorman nr.26/D/P/2009 din 17 iunie 2010 s-a dispus trimiterea în judecată,

în stare de arest preventiv, a inculpaților P.A. și S.L. pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, fiind condamnați

fiecare prin sentința penală nr. 146 din 28 decembrie 2010 a Tribunalului

Teleorman, secția penală, la pedeapsa închisorii de 3 ani și 6 luni și 4 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e)

C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

S-a reținut că inculpații P.A. și S.L.

au săvârșit fapte de trafic de droguri prin modalitățile cumpărării, deținerii

și vânzării.

Pe parcursul desfășurării cercetării

judecătorești, în fața instanței de fond și apoi în fața instanței de apel, a

fost verificată și menținută măsura arestării preventive succesive,

constatându-se de fiecare dată, că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea

acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat și prin încheierea din 16

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, în mod corect.

Potrivit art. 5 din CEDO și art. 23

alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate.

Totuși de la această regulă generală sunt înscrise și excepții.

În art. 5 paragraful 1 lit. c) din

CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că se exceptează de la

dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut

în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când

existau motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când

există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-1 împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În raport de aceste reglementări

internaționale, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea

preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai

în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat,

conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea

penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Dispunerea măsurii arestării

preventive, cât și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea

dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate

dovedirii interesului superior pe care îl reliefează.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării

preventive.

Conform

alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există

temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive".

În

cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a

procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a

constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept care au stat la

baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare

privării de libertate a inculpaților P.A. și S.L., respectiv, infracțiunea dedusă

judecății este una gravă,

fiind sancționată cu pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea inculpaților în libertate

prezintă pericol pentru ordinea publică.

Condiția

existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită,

având în vedere infracțiunile pentru care inculpații au fost cercetați și

deduși judecății, acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori

ocrotite de lege, cum ar fi dreptul la viață și la sănătate, iar lăsarea în

libertate a acestora ar crea o stare de neliniște și neîncredere în rândul

membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială

la nivel local (Letellier vs.Franța).

În cauză,

există indicii temeinice că inculpații au săvârșit fapte grave, care prin

modalitatea de comitere și urmările produse duc la concluzia existenței

pericolului concret pentru ordinea publică.

Lăsarea în

libertate ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un

climat de insecuritate socială și de neîncredere al cetățenilor în actul de

justiție.

Mai mult

decât atât, manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face

decât să încurajeze la modul general, astfel de tipuri de comportament

antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile

statului, chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legilor.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale

acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui

inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă

(Stogmuller contra Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să

împiedice aplicarea justiției (Wemhoff contra Germaniei), riscul să comită noi

infracțiuni (Matzenetter contra Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier

contra Franței.

Înalta Curte, constată

că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul

ca inculpatul să tulbure ordinea publică.

Potrivit practicii Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauza Labita contra Italiei) detenția preventivă poate fi justificată,

atâta timp cât există indicii cu privire la un interes public real care, fără a

fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a

regulii generale a cercetării în stare de libertate.

Or, în această cauză un asemenea

interes este evident.

Argumentele potrivit

cărora în cauză s-a depășit (inculpații sunt arestați din decembrie 2010) sau

se va depăși termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reținute cu atât

mai mult cu cât în aprecierea duratei rezonabile a detenției, potrivit art. 5

paragraful 3 CEDO se analizează „in concreto”, în funcție de trăsăturile

fiecărui caz în parte, considerentele de genul: probatoriul amplu de

administrat, complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților

au relevanță în jurisprudența Curții Europene atunci când se face o apreciere

asupra duratei rezonabile a prevederii, din perspectiva art. 6 paragraful 1

CEDO astfel cum s-a relevat în cauză (

Allenet de Ribemont vs. Franța).

Aspectele privind circumstanțele

personale (atitudinea sinceră, necunoscuți cu antecedente penalei) vor fi avute

în vedere la individualizarea pedepselor și nu la menținerea arestării

preventive a acestora.

Evaluând gravitatea infracțiunilor

pentru care inculpații au fost trimiși in judecată, reacția publică declanșată

datorită faptelor presupus a fi comise de aceștia, starea de nesiguranță care

ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpaților, Înalta Curte

constată că în această fază a procesului penal nu se impune luarea unor măsuri

alternative neprivative de libertate față de aceștia.

În speță, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru

ordinea publică pe care îl reprezintă inculpații este actual și persistent. Curtea

de Apel București, secția I penală, reținând corect că nu s-au schimbat

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestări preventive, iar lăsarea

în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv

pentru care, în conformitate cu art. 385

15

alin. (1) pct. l lit. b) C.

proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații P.A.

și S.L. împotriva încheierii din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția

I penală, pronunțată în dosarul nr. 3121/87/2010 (438/2011).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații P.A.

și S.L. împotriva încheierii din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția

I penală, pronunțată în dosarul nr. 3121/87/2010 (438/2011).

Obligă

recurenții inculpați la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4 martie 2011.