ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 866/2011

Asupra cauzei penale de față; În baza actelor și lucrărilor, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 16 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 160 b alin. (3) raportat la art. 300 2 C. proc. pen. a menținut starea de arest preventiv a inculpaților P.A. și S.L., apreciind că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se mențin, iar lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații P.A. și S.L., solicitând punerea în libertate, deoarece nu prezintă pericol pentru ordinea publică. Înalta Curte de Casație și Justiție examinând recursurile declarate, prin prima motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. le consideră nefondate pentru următoarele considerente: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Teleorman nr.26/D/P/2009 din 17 iunie 2010 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților P.A. și S.L. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, fiind condamnați fiecare prin sentința penală nr. 146 din 28 decembrie 2010 a Tribunalului Teleorman, secția penală, la pedeapsa închisorii de 3 ani și 6 luni și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

S-a reținut că inculpații P.A. și S.L. au săvârșit fapte de trafic de droguri prin modalitățile cumpărării, deținerii și vânzării. Pe parcursul desfășurării cercetării judecătorești, în fața instanței de fond și apoi în fața instanței de apel, a fost verificată și menținută măsura arestării preventive succesive, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat și prin încheierea din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, în mod corect. Potrivit art. 5 din CEDO și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. Totuși de la această regulă generală sunt înscrise și excepții.

În art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În raport de aceste reglementări internaționale, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Dispunerea măsurii arestării preventive, cât și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl reliefează. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive". În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privării de libertate a inculpaților P.A. și S.L., respectiv, infracțiunea dedusă judecății este una gravă, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea inculpaților în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Condiția existenței pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracțiunile pentru care inculpații au fost cercetați și deduși judecății, acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori ocrotite de lege, cum ar fi dreptul la viață și la sănătate, iar lăsarea în libertate a acestora ar crea o stare de neliniște și neîncredere în rândul membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs.Franța). În cauză, există indicii temeinice că inculpații au săvârșit fapte grave, care prin modalitatea de comitere și urmările produse duc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea publică.

Lăsarea în libertate ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială și de neîncredere al cetățenilor în actul de justiție. Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legilor. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller contra Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff contra Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter contra Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier contra Franței.

Înalta Curte, constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică. Potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Labita contra Italiei) detenția preventivă poate fi justificată, atâta timp cât există indicii cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate. Or, în această cauză un asemenea interes este evident.

Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depășit (inculpații sunt arestați din decembrie 2010) sau se va depăși termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reținute cu atât mai mult cu cât în aprecierea duratei rezonabile a detenției, potrivit art. 5 paragraful 3 CEDO se analizează „in concreto”, în funcție de trăsăturile fiecărui caz în parte, considerentele de genul: probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților au relevanță în jurisprudența Curții Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a prevederii, din perspectiva art. 6 paragraful 1 CEDO astfel cum s-a relevat în cauză ( Allenet de Ribemont vs. Franța).

Aspectele privind circumstanțele personale (atitudinea sinceră, necunoscuți cu antecedente penalei) vor fi avute în vedere la individualizarea pedepselor și nu la menținerea arestării preventive a acestora. Evaluând gravitatea infracțiunilor pentru care inculpații au fost trimiși in judecată, reacția publică declanșată datorită faptelor presupus a fi comise de aceștia, starea de nesiguranță care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpaților, Înalta Curte constată că în această fază a procesului penal nu se impune luarea unor măsuri alternative neprivative de libertate față de aceștia. În speță, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă inculpații este actual și persistent.

Curtea de Apel București, secția I penală, reținând corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestări preventive, iar lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru care, în conformitate cu art. 385 15 alin. (1) pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații P.A. și S.L. împotriva încheierii din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 3121/87/2010 (438/2011).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații P.A. și S.L. împotriva încheierii din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 3121/87/2010 (438/2011). Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 martie 2011.