ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2209/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 30 martie 2011 Curtea de Apel

București, secția I penală, în baza art. 160/b raportat la art. 300/2 C. proc.

pen., a menținut starea de arest a inculpaților P.A. arestat în baza mandatului

de arestare preventivă nr. 13/UP din 1 mai 2010 emis de Tribunalul Teleorman în

dosarul nr. 3121/87/2010 și S.L. arestată în baza mandatului de arestare

preventivă nr. 12/UP din 1 mai 2010 emis de Tribunalul Teleorman în dosarul nr.

3121/87/2010, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148

lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani, iar

lăsarea acestora în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică prin sentimentul de insecuritate pe care l-ar provoca în rândul

societății civile, raportat la natura și gravitatea faptelor reținute în

sarcina și modalitatea concretă și organizată de a acționa.

Curtea de Apel București a apreciat că în raport de

stadiul procesual al cauzei, arestarea preventivă a inculpaților este necesară

pentru a asigura buna desfășurare a judecății și că durata acesteia nu

depășește limitele unui termen rezonabil.

Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul P.A.

și a solicitat revocarea măsurii arestării preventive arătând ca nu mai

subzista temeiurile avute in vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu

prezintă un pericol concret.

A mai solicitat punerea in libertate si înlocuirea

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitate,

fata de dispozițiile art. 139 si art. 145 C. proc. pen.

Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate

precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform

prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că

recursul declarat de inculpatul P.A. este nefondat, pentru considerentele se

vor arăta în continuare:

Prin sentința penală nr. 146 din data de 28 decembrie

2010, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția penală, în baza art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea 143/2000, cu aplicarea art. 74-76 C. pen., au fost

condamnați inculpații P.A. și S.L., la câte o pedeapsă de 3 (trei) ani și 6

(șase) luni închisoare, pentru fiecare inculpat.

Au fost interzise inculpaților P.A. și S.L. drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. e) C. pen., în

condițiile art. 71 C. pen.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat fiecărui inculpat

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a, lit. b) și lit. e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea

pedepsei principale.

A fost menținută arestarea preventivă a inculpaților

și în baza art. 88 C. pen., s-a computat din pedepsele aplicate durata

prevenției (reținere și arestare preventivă) de la 30 aprilie 2010 la zi,

respectiv 28 decembrie 2010, pentru fiecare inculpat.

Prin aceeași sentință penală, în baza art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 74-76 C. pen., au fost condamnați

inculpații L.V., C.D.C., B.D. și S.P., la câte o pedeapsă de 4 luni închisoare,

pentru fiecare inculpat.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea

condiționată a executării pedepsei aplicate fiecărui inculpat și în baza art. 82

C. pen., s-a fixat termen de încercare pe o perioadă de 2 ani și 4 luni, pentru

fiecare inculpat.

S-a atras atenția fiecărui inculpat asupra

dispozițiilor art. 83 C. pen. În baza art. 71 C. pen., au fost interzise

inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. și în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepselor

accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii

pentru fiecare inculpat. În baza art. 118 C. pen., coroborat cu art. 17 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea de la inculpații P.A. și S.L.

a drogurilor găsite la locuința celor 2 inculpați 6,24 grame cannabis, 8

comprimate metadonă, a două mini cântare electronice și a unui dispozitiv de

mărunțit marijuana. În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus

confiscarea sumelor de bani găsite la domiciliul inculpaților P.A. și S.L.,

respectiv 270 Euro, 28 dolari SUA și 630 lei. S-a dispus restituirea către cei

2 inculpați a celor 23 comprimate care nu conțin substanțe stupefiante sau psihotrope.

A fost obligat fiecare inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Procedând la verificarea legalității și temeiniciei

măsurii arestări preventive luată față de inculpatul P.A. în conformitate cu

dispozițiile legale, instanța, în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care

au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului,

respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu s-au

modificat, astfel, a dispus menținerea măsurii arestări preventive a

inculpatului.

Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului P.A. se

reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă

sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143

din

același cod și dacă

inculpatul a săvârșit o infracțiune

pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune

măsura arestării preventive a inculpatului.

Astfel, din analiza coroborată

a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în fața

instanței de judecată până în prezent, Curtea constată că în

cauză, există, așadar, motive plauzibile de a bănui că

inculpatul a săvârșit faptele ce i se rețin în sarcină.

În ceea ce privește temeiurile

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă,

analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor

două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată că, în

raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege

menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunea

reținută în sarcina inculpatului art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000

este sancționată cu pedeapsă ce depășește limita arătată.

Analiza actelor și lucrărilor

dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că

există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar

prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția

consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie

lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția

privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres

și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată

de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata

autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a

bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite,

în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca

arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și

să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată că menținerea arestării

preventive a inculpatului este justificată, acesta fiind trimis în judecată

pentru infracțiunea caracterizată de un grad ridicat de pericol social, care

prin natura sa, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse, impune

menținerea detenției provizorii.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și

Justiție arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind

traficul de droguri poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit

de ridicat al faptei, cât și din circumstanțele personale ale inculpatului ori

din modul în care acesta a acționat.

În cauza de față, stabilirea pericolului social al

faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficiență existența unor

probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă că a comis infracțiunea în

formă continuată, pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv – are în

vedere gravitatea faptei, împrejurările în care a fost comisă, importanța

valorilor puse în pericol, rezonanța faptelor.

În ceea ce privește cererea recurentului inculpat de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a

nu părăsi localitatea, Curtea constată că nu sunt îndeplinite cerințele art. 139

alin. (1) C. proc. pen. față de considerentele expuse mai sus, de

circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al

măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a

procedurii judiciare cu privire la inculpat și față de caracterul proporțional

al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acestuia și cu

scopul urmărit, astfel că a apreciat că cererea inculpatului de înlocuire a

măsurii arestării preventive nu este întemeiată în acest moment procesual.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au

modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci

acestea se mențin în continuare, motiv pentru care,

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va

respinge recursul declarat

de inculpatul P.A., cu obligarea recurentului inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în care este inclus și onorariul apărătorului desemnat

din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

P.A. împotriva încheierii din 30 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

I penală, pronunțată în dosarul nr. 3121/87/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 mai 2011.