ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1778/2008

Asupra

contestației în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 4310

din 8 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de M.E.O.

împotriva sentinței nr. 866 din 22 martie 2007 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă acțiunea

formulată de susnumitul, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății

Publice și Institutul de Sănătate Publică București, având ca obiect anularea

Ordinului ministrului sănătății nr. 236 din 23 iunie 2005, reintegrarea în

funcție și plata salariului cuvenit din momentul eliberării din funcție și până

la reintegrarea efectivă, precum și plata unor daune morale.

Pentru a

pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prin

Ordinul nr. 664 din 22 iunie 2005 al ministrului sănătății, în temeiul

prevederilor Legii nr. 100/1998 privind asistența de sănătate publică precum și

al dispozițiilor din H.G. nr. 168/2005 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Sănătății, s-a aprobat reorganizarea Institutului de Sănătate

Publică București, unitate în subordinea Ministerului Sănătății, finanțată

integral de la bugetul de stat, stabilindu-se că structura organizatorică a

acestei instituții este prevăzută în anexa care face parte integrantă din

ordinul sus menționat. În cadrul noii structuri organizatorice, spre deosebire

de cea anterioară, aprobată prin Ordinul nr. 1667 din 16 decembrie 2004 al

ministrului sănătății, nu s-a mai prevăzut funcția de director adjunct

economic, deținută de recurentul-reclamant M.E.O., ci funcția de contabil șef.

Ulterior,

prin Ordinul nr. 236 din 23 iunie 2005 al ministrului sănătății, reținându-se

că funcția de director adjunct economic nu se mai regăsește în organigramă

precum și împrejurarea că în statul de funcții al unității nu există posturi

vacante care să corespundă pregătirii profesionale pe care o are ocupantul

postului desființat, s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția de

director adjunct economic la Institutul de Sănătate Publică București, începând

cu data emiterii ordinului, cu un preaviz de 15 zile lucrătoare de la

comunicarea ordinului, dată la care urma să înceteze și contractul de muncă.

În cauză,

actul administrativ care produce efecte principale este Ordinul nr. 664 din 22

iunie 2005 al ministrului sănătății, prin care s-a dispus reorganizarea

Institutului de Sănătate Publică București și prin care s-a desființat din

statul de funcții și din organigramă postul de director adjunct economic deținut

de recurentul-reclamant, iar acest act, cum corect a reținut și instanța de

fond, nu a fost atacat în contencios administrativ, fiind astfel emis în

condiții legale.

În aceste

condiții, este emis în condiții de legalitate și actul administrativ contestat

prin acțiune, anume Ordinul nr. 236 din 23 iunie 2005 al ministrului sănătății,

ce are caracterul unui act de punere în executare, la nivel individual, a

dispozițiilor privitoare la reorganizarea instituției publice din subordinea

Ministerului Justiției, luate prin Ordinul nr. 664/2005 sus menționat.

Reorganizarea

dispusă prin Ordinul nr. 664 din 22 iunie 2005 al ministrului sănătății, cât

privește postul de director adjunct economic la Institutul de Sănătate Publică

București, este reală, întrucât această funcție nu se mai regăsește în

organigramă, iar competența de a dispune asupra reorganizării, inclusiv de a

hotărî eliberarea din funcție a reclamantului, aparține ministrului sănătății,

dat fiind statutul pe care îl are Institutul de Sănătate Publică București –

unitate în subordinea Ministerului Sănătății, finanțată integral de la bugetul

de stat.

De

asemenea, a mai reținut instanța de recurs, au fost respectate, în cazul

recurentului-reclamant, prevederile legale referitoare la acordarea preavizului,

prin ordinul atacat prevăzându-se că încetează contractul de muncă al acestuia

în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acestui act administrativ.

Împotriva

deciziei nr. 4310 din 8 noiembrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, a formulat contestație în anulare recurentul M.E.O., invocând

prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. și susținând că instanța de recurs

a omis să cerceteze toate motivele de recurs.

În

susținerea cererii sale, contestatorul arată că, prin decizia atacată, instanța

de recurs nu a analizat motivele invocate la pct. 3 și 4 din cererea de recurs

și anume cele privind folosirea de către instanța de fond a unor „argumente

străine de pricină” și respectiv, „verificarea, în temeiul art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 a legalității Ordinului nr. 664/2005”.

De

asemenea, în fața instanței de judecată, la termenul din 6 mai 2008,

reprezentantul contestatorului a precizat că înțelege să invoce, ca temei al

contestației în anulare formulate, pe lângă prevederile art. 318 alin. (1) C.

proc. civ., invocate în cerere, și pe cele ale art. 317 alin. (1) pct. 2 din

același Cod, arătând că, întrucât ordinul contestat prin acțiune este un act de

dreptul muncii, nu unul administrativ, decizia atacată a fost dată de către

judecători cu nerespectarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență.

Examinând

decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de contestator, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

Curtea constată că este nefondată contestația în anulare, după cum se va arăta

în continuare.

Cu privire la motivul

prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a

doua C. proc. civ.

Conform

prevederilor legale susmenționate,

invocate de contestator în cererea formulată,

„hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când (…) instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Aceste

dispoziții legale au în vedere, așadar, omisiunea instanței de a examina

motivele de recurs, unul sau mai multe dintre acestea, indicate expres de

recurent în cererea formulată, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate

în susținerea respectivelor motive de recurs, care, oricât de larg ar fi

dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină,

putând fi grupate de către instanță, pentru a li se răspunde printr-un

considerent comun.

Este,

așadar, suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit un

anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate

argumentele invocate în sprijinul acestuia.

Or, în

cauză, motivele invocate de recurent au fost analizate și respinse de către

instanța de recurs.

De altfel,

din analiza motivelor de recurs, se constată că nici unul dintre acestea nu se

referă, așa cum susține contestatorul, la „verificarea în temeiul art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 a legalității Ordinului nr. 664/2005”, aceasta

însemnând că, în recurs, ar fi fost invocată excepția de nelegalitate a

respectivului act administrativ, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Nu este

întemeiat nici motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.,

invocat în fața instanței de judecată de către reprezentantul contestatorului,

textul legal susmenționat permițând atacarea cu contestație în anulare a unei

hotărâri irevocabile, când aceasta a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă acest

motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.

În cauză,

din analiza actelor dosarului, rezultă că necompetența instanței de contencios

administrativ în soluționarea litigiului nu a fost invocată în recurs de către

contestator sau de către celelalte părți.

Pentru

considerentele arătate, fiind nefondată, contestația în anulare urmează a fi

respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de M.E.O. împotriva deciziei nr. 4310 din 8

noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondată.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 mai 2008.