ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1397/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 271 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, a respins cererea reclamantului de repunere în termenul de introducere a acțiunii și pe cale de consecință a respins a acțiunea formulată de reclamantul N.S.A. în contradictoriu cu pârâtul M.Ap.N., ca fiind tardiv introdusă.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamantul a făcut parte din forțele armate române și a ocupat funcția de maistru militar activ specialist I atelier lucrări elicoptere, armament al R. 94 E.A., fiind trecut în rezervă prin Ordinul nr. MC/ 1338 din 4 octombrie 1985. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea plângerii prealabile instanța de fond a considerat că aceasta este neîntemeiată întrucât prin solicitările transmise de reclamant direcțiilor din cadrul M.Ap.N. în sensul rechemării acestuia în cadrele active ale armatei, prin criticarea măsurii de trecere în rezervă, reclamantul a respectat prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, îndeplinind procedura prealabilă administrativă prevăzută de lege.

În acest sens, instanța de fond a reținut că încă din 29 aprilie 1988 reclamantul a formulat cerere prin care a solicitat primirea în audiență la M.Ap.N. în vederea reprimirii sale în cadrele permanente ale armatei (filele 35-37 dosar), cerere la care M.Ap.N. a răspuns prin adresa din 4 mai 1988 a răspuns, în sensul că nu se justifică rechemarea acestuia în cadrele permanente ale armatei. În cuprinsul acestei adrese s-a precizat că reclamantul a fost trecut în rezervă conform Ordinului nr. MC/ 1338 din 4 octombrie 1985, în aplicarea articolului 36 lit. g) din Statutul corpului maiștrilor militari și s-a făcut referire pe larg la situația de fapt care a determinat măsura de trecere în rezervă.

Totodată, instanța de fond a mai constatat că la data de 9 iulie 1993 reclamantul a formulat din nou o scrisoare adresată Direcției Personal din cadrul M.Ap.N. prin care a solicitat să fie primit în audiență la M.Ap.N. în vederea rechemării sale în cadrele active ale armatei, iar din înscrisurile depuse la dosar cauzei rezultă că și această cerere a reclamantului fost luată în discuție însă s-a hotărât respingerea acestei solicitări (adresa din 19 iulie 1993, adresa din 16 iulie 1993 – filele 41-42 dosar).

În ceea ce privește excepția tardivității formulării acțiuni în fața instanței de contencios administrativ, instanța de fond a apreciat că în cauză nu a fost respectat termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din LCA, în condițiile în care reclamantul a sesizat instanța abia la data de 4 noiembrie 2009 deși a avut cunoștință de conținutul actului administrative contestat, respective ordinal de trecere în rezervă nr. MC/ 1338 din 4 octombrie 1985, cel mai târziu în anul 1993. În acest sens, instanța de fond a constatat că ulterior datei de 4 octombrie 1985 când a fost emis ordinul de trecere în rezervă, reclamantul a formulat începând cu data de 4 mai 1988 cereri prin care cunoscând împrejurarea că a fost trecut în rezervă a solicitat M.Ap.N.

rechemarea sa în cadrele active ale armatei, la aceste solicitări reclamantul primind răspuns astfel cum a s-a menționat mai sus în considerentele sentinței. Totodată, s-a apreciat că măsura dispusă de către Direcțiile din cadrul M.Ap.N. în sensul respingerii solicitărilor reclamantului de rechemare în cadrele active ale armatei a fost comunicată acestuia prin adresa din 19 iulie 1993, în adresa menționată precizându-se că la luarea acestei măsuri s-au avut în vedere motivele ce au impus trecerea în rezervă prin ordinul atacat și anume dezinteresul manifestat în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, abaterile de la prevederile ordinelor și a regulamentelor militare ce au constat în întârzieri și absențe nemotivate de la program, lipsă de tact și politețe în relațiile cu șefii și cu colegii, lovirea superiorului (fila 43 dosar).

Consideră instanța de fond că în acest context reclamantul a luat cunoștință de motivele care au determinat trecerea sa în rezervă încă din momentul în care a formulat cererile succesive de rechemare în forțele active ale armatei cel mai târziu la data de 1993, când i s-au comunicat în scris rațiunile pentru care s-a dispus trecerea sa în rezervă. Astfel, raportându-ne la situația de fapt, în sensul că reclamantul a formulat cererile succesive de rechemare în cadrele active ale armatei, i s-a răspuns la aceste solicitări, consideră instanța de fond că este incontestabil că reclamantul a cunoscut măsura trecerii ale în rezervă prin ordinul contestat înainte de anul 2009 când a formulat cererile de comunicare a ordinului contestat.

Pe de altă parte instanța de fond a mai reținut că legiuitorul nu impune comunicarea într-un anumit mod a actului administrativ, nesolicitând forma comunicări scrise. Întrucât textul de lege nu fac o atare mențiune expresă, s-a apreciat că o corespondență între M.Ap.N. și reclamant este aptă să constituie o comunicare valabilă în sensul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. A mai reținut instanța de fond că reclamantul a ridicat de la C.M.J. Timiș la data de 20 martie 1986 livretul militar, în acest document fiind menționate numărul ordinului, motivarea și temeiurile legale ale trecerii în rezervă. Totodată, s-a mai constatat că la data de 31 octombrie 1985 reclamantul a semnat de primire a exemplarului 1 de pe nota de lichidare, unde este precizat motivul de trecere în rezervă (fila 31 dosar).

față de cele menționate instanța reține că reclamantul a luat cunoștință despre actul administrativ atacat, iar această luare la cunoștință are semnificația unei comunicări valabile a acestui act administrativ. 2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 271 din 19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul N.A., invocând generic dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În dezvoltarea căii de atac promovate recurentul a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a respins cererea sa de repunere în termen și a admis excepția tardivității în condițiile în care nu s-a făcut dovada comunicării în scris a actului administrativ atacat, comunicare pe care trebuia să o facă pârâtul conform normelor legale în vigoare la acea dată, respectiv O.G.

nr. 10/1972 și R.D.M. Mai arată recurentul că întrucât în livretul său militar nu a fost menționat numărul ordinului de trecere în rezervă, motivarea și temeiurile legale ale trecerii sale în rezervă, în mod greșit a reținut instanța de fond că la data primirii acestuia ar fi conținutul actului administrativ și consecințele acestuia. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare.

Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect si detaliat în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci își va limita analiza la criticile care se circumscriu unor reale motive de recurs. Totodată, Înalta Curte analizând actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 și pct. 9 C. proc. civ. Astfel, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din LCA, Înalta Curte va înlătura motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., reținând în acest sens că în cauză se solicită anularea unui act administrative emis de o autoritate publică centrală. Vor fi înlăturate și criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează. În mod constant, doctrina juridică a statuat că actul administrativ individual trebuie comunicat persoanelor vizate, cu alte cuvinte, trebuie realizată o informare corectă. Rațiunea comunicării actului administrativ este cunoașterea acestuia pentru că partea împotriva căruia a fost emis, să poată eventual să-l conteste ocazie cu care partea, poate să-și formuleze apărările. Însă, indiferent de modalitatea de comunicare folosită de autoritatea emitentă, rezultatul trebuie să fie același: cel interesat să aibă cunoștință de act.

Legea contenciosului administrative nu face nici o distincție după cum comunicarea actului administrative s-a realizat în scris sau verbal, așa încât simplu fapt al luării la cunoștință a conținutului și efectelor acestuia este suficient ca termenul de decădere de un an prevăzut de art. 11 din LCA să poată începe să curgă. În cauză, chiar dacă nu există dovada că ordinal de trecere în rezervă a fost comunicat sub formă de înscris reclamantului, acesta nu se poate prevala de faptul că nu a cunoscut conținutul și efectele acestuia. Astfel, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, recurentul a luat cunoștință de conținutul actului administrativ în discuție cel târziu în anul 1993 în condițiile în care începând cu anul 1998 a formulat mai multe memorii către M.Ap.N.

prin care a solicitat reîncadrarea sa și în conținutul cărora a făcut în mod constant referire la incidental din data de 21 august 1985 care în final a stat la baza trecerii sale în rezervă. Mai mult chiar, față de conținutul adresei din 19 iulie 1993 emisă de M.Ap.N., este fără dubiu că reclamantul a fost informat în mod efectiv de conținutul, temeiul de fapt și de drept al ordinului contestat și implicit a cunoscut măsura vătămătoare care i s-a produs prin efectele acestuia. Pe de altă parte reclamantul a semnat și fișa de lichidare și de primirea livretului militar, fapt ce denotă că avea cunoștință cel puțin despre încetarea raporturilor sale de muncă cu unitatea militară la care fusese angajat.

Față de cele expuse Înalta Curte constată că este incontestabil că, din punct de vedere faptic, ordinul de trecere în rezervă aflat în litigiu a fost comunicat cu respectarea art. 96 din R.D.M., care impune imperativ comunicarea sancțiunii aplicate și nu a ordinului în materialitatea sa, individual sau în adunarea militarilor cu grade și funcții egale sau mai mari decât cel sancționat, așa încât nu va primi criticile formulate de recurent în acest sens. Deci în mod corect instanța de fond a reținut că deși reclamantul cunoștea conținutul ordinul administrativ contestat încă din anul 1993 a înțeles să formuleze acțiune în anularea acestuia abia la data de 4 noiembrie 2009. Pe cale de consecință, soluția de admitere a excepției tardivității dreptului la acțiune este legală, în raport de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ.

În raport cu toate cele expuse, constatându-se că dezlegarea dată cauzei de către prima instanță este corectă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., recursul se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.A., împotriva Sentinței civile nr. 271 din 19 mai 2010, a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.