ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4014/2011

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin Decizia nr. 1397 din 9 martie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

a respins ca nefondat recursul declarat de N.A. împotriva Sentinței nr. 271 din

19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, că nu poate primi

criticile formulate de recurentul-reclamant, circumscrise motivelor de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.

Astfel, în raport de

dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, instanța de

recurs a înlăturat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3

C. proc. civ., reținând în acest sens că în cauză se solicită anularea unui act

administrativ emis de o autoritate publică centrală.

Totodată, a înlăturat

și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că

ordinul de trecere în rezervă aflat în litigiu a fost comunicat cu respectarea

art. 96 din Regulamentul Disciplinei Militare, care impune imperativ

comunicarea sancțiunii aplicate și nu a ordinului în materialitatea sa,

individual sau în adunarea militarilor cu grade și funcții egale sau mai mari

decât cel sancționat.

A apreciat astfel că

în mod corect judecătorul fondului a reținut că deși reclamantul cunoștea

conținutul ordinul administrativ contestat încă din anul 1993, a înțeles să

formuleze acțiune în anularea acestuia abia la data de 04 noiembrie 2009, așa

încât soluția de admitere a excepției tardivității dreptului la acțiune este

legală, în raport de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ.

Pentru a se ajunge la

această concluzie, s-a avut în vedere că recurentul a luat cunoștință de

conținutul actului administrativ în discuție cel târziu în anul 1993 în

condițiile în care începând cu anul 1998 a formulat mai multe memorii către

Ministerul Apărării Naționale prin care a solicitat reîncadrarea sa și în

conținutul cărora a făcut în mod constant referire la incidentul din data de 21

august 1985, care în final a stat la baza trecerii sale în rezervă. În plus,

față de conținutul Adresei din 19 iulie 1993 emisă de Ministerul Apărării

Naționale, s-a reținut că recurentul a fost informat în mod efectiv de

conținutul, temeiul de fapt și de drept al ordinului contestat și implicit a

cunoscut măsura vătămătoare care i s-a produs prin efectele acestuia. Pe de

altă parte, recurentul a semnat și fișa de lichidare și de primirea livretului

militar, fapt ce denotă că avea cunoștință cel puțin despre încetarea

raporturilor sale de muncă cu unitatea militară la care fusese angajat.

anulare exercitată în cauză

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare recurentul, invocând prevederile art.

317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, constestatorul a arătat că instanța de recurs a dat o hotărâre a cărei

dezlegare este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât aceasta a reținut în

mod eronat că i-au fost comunicate motivarea și temeiurile legale ale trecerii

în rezervă, conform actului aflat la dosar, actul respectiv vizând în realitate

o altă persoană.

Contestatorul critică

decizia de recurs și pentru omisiunea de a se cerceta un motiv de casare,

arătând că pentru termenul din 9 martie 2011, când s-a judecat recursul, a

depus la dosar o dezvoltare a motivelor de recurs, prin care a invocat

necompetența Curții de Apel Timișoara în soluționarea fondului cauzei, iar instanța

de recurs a respins recursul, reținând că în cauză se solicită anularea unui

act administrativ emis de o autoritate publică centrală, deși în speță, în

opinia sa, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 1/1967 și nu ale Legii nr.

554/2004. În susținerea contestației a invocat cauza Driha contra României și

Decizia nr. 143 din 14 ianuarie 2005 a instanței supreme.

În concluzie, a

apreciat că întrucât a contestat un act din 1985, în speță erau aplicabile

prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 1/1967 în vigoare la acea dată, actul

administrativ în litigiu fiind emis înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

554/2004.

Prin notele scrise

depuse la dosar, contestatorul a reluat criticile din contestația în anulare.

II. Considerațiile

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

fapt și de drept relevante

Contestația în

anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi

exercitată numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute în

art. 317 și 318 C. proc. civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 din C. proc. civ. „Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare

a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit

cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste

motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai

sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de

recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt

sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Altfel spus, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele

administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele anterior menționate.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 din C. proc. civ. prevede că

„hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Pornind de la

interpretarea acestei prevederi legale, Înalta Curte constată, pe de o parte,

că legiuitorul a circumstanțiat obiectul contestației în anulare speciale, care

poate viza exclusiv hotărârile pronunțate în recurs.

Pe de altă parte,

„greșeala materială” la care se referă art. 318 din C. proc. civ. constă în

erori de ordin procedural de o asemenea gravitate încât să fi avut drept

consecință pronunțarea unei soluții greșite, confundarea unor elemente

materiale sau a unor date esențiale ale dosarului.

Nu pot fi invocate,

pe această cale, greșeli de judecată, legate de aprecierea probelor sau de

interpretarea unor dispoziții legale.

Analizând motivele

contestației în anulare invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte constată

că instanța de recurs a analizat motivul de recurs întemeiat pe prevederile

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reținând că în speță sunt incidente prevederile

art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului

că se solicită anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică

centrală, caz în care a înlăturat criticile circumscrise acestui motiv de

recurs.

Așadar, instanța de

recurs s-a pronunțat asupra acestui motiv de recurs, astfel că nu sunt

incidente prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. invocate de

contestator, care prevăd că hotărârea se atacă cu contestație în anulare când a

fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență, instanța nemaiputând fi chemată din nou să se pronunțe asupra

aceleiași competențe analizate.

Înalta Curte,

constată că, în cauză, nu este incidentă nici ipoteza greșelii materiale

prevăzute de art. 318 C. proc. civ., argumentată de contestator pe împrejurarea

că, în realitate, contrar celor reținute de instanța de recurs, nu i-au fost

comunicate motivele și temeiurile legale ale trecerii sale în rezervă.

Pentru a fi

admisibilă contestația în anulare întemeiată pe acest motiv este necesar, așa

cum constant s-a statuat atât în doctrină cât și în jurisprudență, ca eroarea

materială să privească un aspect de procedură, evident, în legătură cu

aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căruia să nu fie

necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

Or, aprecierea

greșită a probelor, astfel cum invocă contestatorul, respectiv că din actele

dosarului nu rezultă comunicarea motivelor și temeiurilor legale în privința

trecerii sale în rezervă, nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 318 C.

proc. civ., această critică reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs

deja analizate de instanța de recurs.

Nu pot fi reținute

nici argumentele contestatorului în ceea ce privește ipoteza prevăzută de art.

318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., întemeiată pe considerentul că

instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare a hotărârii,

respectiv primul motiv de recurs invocat în dezvoltarea motivelor de recurs și

întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Astfel cum deja s-a

arătat, acest motiv de recurs a fost analizat de instanța de recurs, din

considerentele deciziei atacate, care constituie obiectul contestației în

anulare, rezultă faptul că instanța de recurs a analizat criticile aduse de

recurent sentinței recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 9

și respectiv art. 304

1

C. proc. civ.

Chiar în situația în

care nu s-a răspuns tuturor argumentelor recurentului, este suficient ca

instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de

recurs nefondat.

În literatura și

practica judiciară, se face constant deosebirea între motivele de casare și

argumentele arătate în sprijinul acestor motive.

Art. 318 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina unul din

motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de

fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt

întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs

este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui

motiv de casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Susținerile din

motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de

recurs deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea

dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.

De altfel, din modul

de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare,

contestatorul tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a

fost bine soluționată cauza, întrucât, pe de o parte, a fost soluționată în

fond de o instanță necompetentă material, iar pe de altă parte, au fost

apreciate greșit probele.

Or, motivele invocate

de către contestator nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept

temei al căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte are în

vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant,

Curtea reamintește faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea

acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o

rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui

„apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe

esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru

simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit

probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De

asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor

juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de

desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un

proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs.

România, 26105 din 03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

soluției adoptate

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 320 din C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de N.A. împotriva Deciziei nr. 1397 din 9 martie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 9 septembrie 2011.