ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4014/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Decizia contestată Prin Decizia nr. 1397 din 9 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de N.A. împotriva Sentinței nr. 271 din 19 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, că nu poate primi criticile formulate de recurentul-reclamant, circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. Astfel, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, instanța de recurs a înlăturat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., reținând în acest sens că în cauză se solicită anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală. Totodată, a înlăturat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că ordinul de trecere în rezervă aflat în litigiu a fost comunicat cu respectarea art. 96 din Regulamentul Disciplinei Militare, care impune imperativ comunicarea sancțiunii aplicate și nu a ordinului în materialitatea sa, individual sau în adunarea militarilor cu grade și funcții egale sau mai mari decât cel sancționat. A apreciat astfel că în mod corect judecătorul fondului a reținut că deși reclamantul cunoștea conținutul ordinul administrativ contestat încă din anul 1993, a înțeles să formuleze acțiune în anularea acestuia abia la data de 04 noiembrie 2009, așa încât soluția de admitere a excepției tardivității dreptului la acțiune este legală, în raport de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ.

Pentru a se ajunge la această concluzie, s-a avut în vedere că recurentul a luat cunoștință de conținutul actului administrativ în discuție cel târziu în anul 1993 în condițiile în care începând cu anul 1998 a formulat mai multe memorii către Ministerul Apărării Naționale prin care a solicitat reîncadrarea sa și în conținutul cărora a făcut în mod constant referire la incidentul din data de 21 august 1985, care în final a stat la baza trecerii sale în rezervă. În plus, față de conținutul Adresei din 19 iulie 1993 emisă de Ministerul Apărării Naționale, s-a reținut că recurentul a fost informat în mod efectiv de conținutul, temeiul de fapt și de drept al ordinului contestat și implicit a cunoscut măsura vătămătoare care i s-a produs prin efectele acestuia.

Pe de altă parte, recurentul a semnat și fișa de lichidare și de primirea livretului militar, fapt ce denotă că avea cunoștință cel puțin despre încetarea raporturilor sale de muncă cu unitatea militară la care fusese angajat. 2. Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurentul, invocând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 alin. (1) C. proc. civ. În motivarea căii de atac, constestatorul a arătat că instanța de recurs a dat o hotărâre a cărei dezlegare este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât aceasta a reținut în mod eronat că i-au fost comunicate motivarea și temeiurile legale ale trecerii în rezervă, conform actului aflat la dosar, actul respectiv vizând în realitate o altă persoană.

Contestatorul critică decizia de recurs și pentru omisiunea de a se cerceta un motiv de casare, arătând că pentru termenul din 9 martie 2011, când s-a judecat recursul, a depus la dosar o dezvoltare a motivelor de recurs, prin care a invocat necompetența Curții de Apel Timișoara în soluționarea fondului cauzei, iar instanța de recurs a respins recursul, reținând că în cauză se solicită anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, deși în speță, în opinia sa, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 1/1967 și nu ale Legii nr. 554/2004. În susținerea contestației a invocat cauza Driha contra României și Decizia nr. 143 din 14 ianuarie 2005 a instanței supreme. În concluzie, a apreciat că întrucât a contestat un act din 1985, în speță erau aplicabile prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 1/1967 în vigoare la acea dată, actul administrativ în litigiu fiind emis înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Prin notele scrise depuse la dosar, contestatorul a reluat criticile din contestația în anulare. II. Considerațiile Înaltei Curți asupra contestației în anulare 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute în art. 317 și 318 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 din C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”. Altfel spus, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele anterior menționate.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 din C. proc. civ. prevede că „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Pornind de la interpretarea acestei prevederi legale, Înalta Curte constată, pe de o parte, că legiuitorul a circumstanțiat obiectul contestației în anulare speciale, care poate viza exclusiv hotărârile pronunțate în recurs. Pe de altă parte, „greșeala materială” la care se referă art. 318 din C. proc. civ. constă în erori de ordin procedural de o asemenea gravitate încât să fi avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite, confundarea unor elemente materiale sau a unor date esențiale ale dosarului.

Nu pot fi invocate, pe această cale, greșeli de judecată, legate de aprecierea probelor sau de interpretarea unor dispoziții legale. Analizând motivele contestației în anulare invocate, Înalta Curte reține următoarele: Înalta Curte constată că instanța de recurs a analizat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., reținând că în speță sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului că se solicită anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, caz în care a înlăturat criticile circumscrise acestui motiv de recurs. Așadar, instanța de recurs s-a pronunțat asupra acestui motiv de recurs, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. invocate de contestator, care prevăd că hotărârea se atacă cu contestație în anulare când a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, instanța nemaiputând fi chemată din nou să se pronunțe asupra aceleiași competențe analizate. Înalta Curte, constată că, în cauză, nu este incidentă nici ipoteza greșelii materiale prevăzute de art. 318 C. proc. civ., argumentată de contestator pe împrejurarea că, în realitate, contrar celor reținute de instanța de recurs, nu i-au fost comunicate motivele și temeiurile legale ale trecerii sale în rezervă.

Pentru a fi admisibilă contestația în anulare întemeiată pe acest motiv este necesar, așa cum constant s-a statuat atât în doctrină cât și în jurisprudență, ca eroarea materială să privească un aspect de procedură, evident, în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căruia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Or, aprecierea greșită a probelor, astfel cum invocă contestatorul, respectiv că din actele dosarului nu rezultă comunicarea motivelor și temeiurilor legale în privința trecerii sale în rezervă, nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., această critică reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanța de recurs.

Nu pot fi reținute nici argumentele contestatorului în ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., întemeiată pe considerentul că instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare a hotărârii, respectiv primul motiv de recurs invocat în dezvoltarea motivelor de recurs și întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Astfel cum deja s-a arătat, acest motiv de recurs a fost analizat de instanța de recurs, din considerentele deciziei atacate, care constituie obiectul contestației în anulare, rezultă faptul că instanța de recurs a analizat criticile aduse de recurent sentinței recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 9 și respectiv art. 304 1 C. proc.

civ. Chiar în situația în care nu s-a răspuns tuturor argumentelor recurentului, este suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de recurs nefondat. În literatura și practica judiciară, se face constant deosebirea între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinul acestor motive. Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină. Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului. De altfel, din modul de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare, contestatorul tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluționată cauza, întrucât, pe de o parte, a fost soluționată în fond de o instanță necompetentă material, iar pe de altă parte, au fost apreciate greșit probele. Or, motivele invocate de către contestator nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”.

De asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105 din 03 Hotărârea din 29 iulie 2008). 2. Temeiul legal al soluției adoptate Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 320 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de N.A. împotriva Deciziei nr. 1397 din 9 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 septembrie 2011.