ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2000/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții P.E., B.M.S. și B.C.P., prin mandatar A.G.C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S.R. – C.C.S.D., obligarea acestora din urmă ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești să emită în favoarea reclamantelor o decizie reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în municipiul Bistrița, str. Iosif Vulcan, înscris în C.F. 3635; cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că, la data de 27 ianuarie 1944, B.V., antecesoarea reclamanților, a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu B.A.

SA din Năsăud având ca obiect imobilul care a fost situat în Bistrița, str. Iosif Vulcan, înscris în C.F. nr. 3635 Bistrița. Contractul nu a fost înscris în cartea funciară, însă încheierile ulterioare din C.F. nu fac dovada unui act contrar vânzării amintite. Ulterior, potrivit Decretului de expropriere nr. 369/1977 privind exproprierea unor terenuri și construcții, precum și demolarea unor construcții, anexa 1, poziția 25, s-a expropriat imobilul situat în Bistrița str. Iosif Vulcan, având suprafața de 302 m.p. teren, din care 80 m.p. construcții, 26 m.p. fiind suprafață locuibilă. Succesorii lui B.V., B.V.I. și P.E.V., au depus Notificarea nr. 9/2001 prin executorul judecătoresc A.V.D. pentru a li se restitui imobilul naționalizat, B.V.I.

a decedat la data de 18 februarie 2010, iar B.M.S. și B.C.P. sunt succesorii acestuia. P.M. Bistrița, după soluționarea notificării, prin Dispoziția nr. 675 din 18 iulie 2003, a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, deoarece restituirea în natură nu mai era posibilă. Dosarul cuprinzând notificarea, actele doveditoare a calității de persoane îndreptățite la restituire și dispoziția primarului nr. 675 din 18 iulie 2003 au fost trimise C.C.S.D., pentru a evalua imobilul în litigiu și a se emite titlul de despăgubire. C.C.S.D. a analizat dosarul de despăgubire al reclamanților (dosar înregistrat la această autoritate publică sub nr. 2570/CC) și a apreciat că transferul de proprietate asupra imobilului nu a operat în favoarea antecesorilor (B.A.

și M.V. căsătorită B.) deoarece nu s-a înscris în C.F. tranzacția, acestea fiind comunicate P.M. Bistrița prin Adresa nr. 2570/ CC din 03 martie 2009. Ulterior, prin adresa nr. 13061 din 18 noiembrie 2009, C.C.S.D. a trimis dosarul de despăgubire al reclamanților către P.J. Bistrița-Năsăud, care la rândul ei i-a predat P.M. Bistrița, apreciind contrar celor stabilite prin dispoziția P.M. Bistrița, că reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, refuzând astfel tacit să emită titlul de despăgubire. Arată reclamanții că deși dețin un act administrativ prin care s-a stabilit dreptul la acordarea despăgubirilor (Dispoziția nr. 675 din 18 iulie 2003 a P.M.

Bistrița), nu au posibilitatea de a pune în executare acest act administrativ deoarece doar C.C.S.D. are atribuția de a emite titlul prin care se stabilește cu exactitate valoarea despăgubirilor. î n fine, arată reclamanții, refuzul pârâtei de a emite titlul de despăgubire este unul abuziv, prin care li se încalcă dreptul de a dobândi un bun, drept ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. Pârâtul S.R. prin C.C.S.D., prin întâmpinarea formulată a invocat excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 675/2003 emisă de P.M. Bistrița în baza art. 4 alin. (l) din Legea nr. 554/2004. Referitor la excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 675/2003 emisă de P.M. Bistrița, învederează că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă, suspendând cauza. Din actele depuse la dosar a reieșit că terenul a fost dobândit prin act sub semnătură privată de la B.A., filiala Bistrița în anul 1944. Pentru aceste considerente întreaga documentație a fost remisă P.M. Bistrița în vederea reanalizării și completării cu acte din care să reiasă suprafața (desfășurată și utilă) a construcției demolate, anul construirii, precum și materialele folosite la edificare. Pe fondul cauzei solicită respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând, în esență, în cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că dosarul aferent dispoziției nr. 675/2003, a fost transmis de P.M.

Bistrița, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 2570/CC. În urma analizării dosarului de despăgubire s-au constatat aspectele de nelegalitate mai sus arătate. Referitor la etapa evaluării, arată că această etapă este condiționată de completarea dosarului cu înscrisurile mai sus amintite și de retransmiterea dosarului de către P.M. Bistrița. Dosarul de despăgubire al reclamanților nu a fost retransmis Secretariatului C.C.S.D. în vederea soluționării. Soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanșării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și nu în baza unei cereri exprimate de persoana îndreptățită.

Procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu se declanșează prin simpla cerere a persoanei îndreptățite ci numai după transmiterea dosarelor potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din actul normativ amintit, așa cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007. Mai mult, legiuitorul, neprevăzând un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către C.C.S.D. Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 286 pronunțată în data de 2 iulie 2010, a respins cererea de sesizare a Tribunalului Bistrița-Năsăud cu excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 675/2003 emisă de către P.M.

Bistrița. Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamanții P.E., B.M.S. și B.C.P., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin C.C.S.D. și a obligat pârâta să emită în favoarea reclamanților decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în municipiul Bistrița, str. Iosif Vulcan, înscris în C.F. nr. 3.635 Bistrița. Prin aceeași sentință, a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță, a reținut, în esență, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele: î n ceea ce privește excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 675/2003 emisă de P.M.

Bistrița conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocată de pârât, instanța a constat că Legea nr. 554/2004 permite atacarea unui act administrativ pe cale de acțiune (art. 1) sau pe cale de excepție (art. 4), iar ulterior art. 5 trasează limitele controlului pe calea contenciosului administrativ (fără a diferenția între limitele controlului pe cale de acțiune sau pe cale de excepție. Astfel potrivit art. 5 alin. (2) nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Din această perspectivă instanța a constat că există o procedură specială pentru modificarea sau desființarea dispozițiilor primarului, reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel că atacarea dispozițiilor primarului pe calea contenciosului administrativ (inclusiv pe cale de excepție) este inadmisibilă.

Altfel spus, dispoziția primarului scapă controlului instanțelor de contencios administrativ. Pe fondul cauzei, prima instanță a constatat că Legea nr. 247/2005 impune o procedură de emitere a titlului de despăgubire (art. 16 – art. 21 din Titlul VII) fără a permite C.C.S.D. să repună în discuție calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților. Dosarul aferent dispoziției amintite a fost transmis Secretariatului C.C.S.D., fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 dar pârâta I-a returnat entității învestite cu soluționarea notificării prin adresa nr. 2570/ CC din 03 martie 2009, refuzând în acest fel nejustificat să emită titlu de despăgubire.

î mpotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, pârâtul S.R. prin C.C.S.D. În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esență, următoarele: Instanța de fond și-a motivat soluția pronunțat pornind de la ideea greșită că pârâta și-a încălcat competențele ce-i revin, constatând, în acel fel, existența unui refuz nejustificat din partea C.C.S.D. cu privire la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire. C.C.S.D. a fost constituită, potrivit art. 13 alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă, astfel că în mod clar C.C.S.D. nu a încălcat limitele în care își exercită atribuțiile, în ceea ce privește dosarul privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților.

Dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 se completează cu prevederile H.G. nr. 1095/2005 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII. Astfel, în pct. 16.5 din Norme sunt enumerate înscrisurile ce trebuie să însoțească dispozițiile de soluționare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001. În măsura în care entitatea care a emis decizia /dispoziția privind soluționarea notificării, nu-și îndeplinește obligația de a transmite dosarul aferent unei astfel de decizii/dispoziții, conținând toate înscrisurile indicate în Norme, C.C.S.D. nu poate dispune evaluarea imobilului notificat, respectiv emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire. Este cazul prezentei cauze, în care Secretariatul C.C.S.D.

a constatat inexistența documentelor care să ateste transcrierea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului notificat în sistemul de Carte funciară. C.C.S.D. își poate împlini scopul pentru care a fost înființată, numai prin verificarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin prisma documentelor pe care aceste dosare trebuie să le cuprindă. C.C.S.D. nu poate ignora dispozițiile legale în vigoare și nici nu-și poate aroga rolul de legiuitor pozitiv, așa cum a procedat Curtea de Apel Cluj care a pronunțat hotărârea judecătorească recurată în prezenta cauză. Instanța de fond a reținut că singura competență a Secretariatului C.C.S.D.

constă în analiza legalității respingerii cererii de restituire în natură. Potrivit art. 21 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, C.C.S.D. este abilitată să stabilească că imobilul pentru care s-a stabilit acordarea de despăgubiri este restituibil în natură, astfel că va proceda, prin decizie motivată, la restituirea acestuia, dar o astfel de concluzie nu poate fi trasă dacă dosarul aferent unui imobil nu conține toate înscrisurile enumerate de prevederile pct. 16.5 din Normele metodologice. În speță, etapele procedurii administrative din Titlul VII, au fost parcurse, în sensul că dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, constatându-se lipsa înscrisurilor privind identificarea și descrierea construcției solicitate, însă instanța de fond a ignorat faptul că dosarul nu se mai află la C.C.S.D., acesta fiind returnat P.M.

Bistrița. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită atunci când a obligat C.C.S.D. să emită direct decizia conținând titlul de despăgubire, fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligații, cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce și la conjuncturi juridice anormale, și anume, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile care nu poate fi pusă în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziției emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile prevederile art. 24 din Legea contenciosului administrativ. Altfel spus, s-ar ajunge în situația ca pârâta C.C.S.D. să fie obligată să emită decizia de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, deși executarea obligației nu mai depinde de această autoritate, ci de evaluatori.

Instanța de fond în mod greșit a respins excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 675/2003 emisă de P.M. Bistrița, cu motivarea că neputând fi atacate pe cale de acțiune în contencios administrativ, actele administrative emise în conformitate cu Legea nr. 10/2001, nu pot fi atacate nici pe calea excepției de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004. În raport de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, astfel încât se impunea ca prima instanță să suspende prezenta cauză și să trimită dosarul Tribunalului Bistrița Năsăud, instanța competentă a se pronunța asupra dispoziției emise de P.M.

Bistrița. În lipsa documentelor care să ateste transcrierea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului notificat în sistemul de Carte funciară, Dispoziția nr. 675/2003 a fost emisă de P.M. Bistrița, cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum și a principiului de soluționare a notificărilor conform căruia sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită, principiu stabilit prin prevederile pct. 1 lit. e) din Cap. I al Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2008, principiu reluat și în Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Instanța de fond a obligat C.C.S.D. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.190 lei, cu toate că C.C.S.D. a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamanților și pretențiile acestora, astfel că se impunea respingerea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, în raport de prevederile art. 275 C. proc. civ. În cazul în care se apreciază că nu se impunea respingerea acestui capăt de cerere, C.C.S.D. solicită micșorarea cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recursul este nefondat. Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor – din Legea nr. 247/2005 nu conține prevederi care să-i confere C.C.S.D.

atribuții în privința verificării dispozițiilor emise de autoritățile locale sub aspectul conținutului acestora, respectiv dacă aceste acte administrative oferă suficiente informații în vederea identificării imobilelor pentru care urmează a se acorda despăgubiri, după cum este cazul în speța de față. Chestiunea pusă în discuție este fără îndoială, de competența evaluatorului/societății de evaluatori, așa cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (6) și alin. (6 1 ) - alin. (6 5 ) din actul normativ precitat. În mod constant instanța supremă a statuat în jurisprudența sa în această materie că pârâta C.C.S.D. nu beneficiază de un suport legal pentru a face o nouă verificare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege cu privire la calitatea de proprietar a solicitantului, aceasta fiind învestită cu atribuția de a analiza și a stabili cuantumul final al despăgubirilor iar nu și pe aceea de a soluționa notificările, competență ce aparține exclusiv autorităților locale.

Apoi, competența acestei autorități publice centrale de a efectua un control de legalitate se rezumă doar la a verifica legalitatea respingerii cererilor de restituire în natură, după cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005. Or, în speță, este necontestat de către părți că imobilul în discuție nu poate fi restituit în natură, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanții sunt de acord cu acordarea de despăgubiri prin echivalent și nu au contestat dispoziția autorității locale. Este nerelevantă invocarea de către recurentă a prevederilor pct. 16.5 din Normele de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care nu fac decât să enumere înscrisurile ce trebuie să însoțească dispozițiile de soluționare a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce nu conferă însă C.C.S.D.

competența de a reverifica îndeplinirea condițiilor cu privire la calitatea de proprietar a solicitantului. În raport de cele de mai sus, rezultă cu puterea evidenței că prima instanță, Curtea de Apel Cluj a formulat opinia corectă cu privire la limitele competențelor cu care a fost învestită C.C.S.D., fără ca prin aceasta să se fi erijat într-un legislator pozitiv, așa cum susține nefondat recurenta. Contrar celor susținute de pârâtă, instanța de fond nu a obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor administrative, cum au fost stabilite în Legea nr. 247/2005, ci a sancționat pasivitatea manifestată de C.C.S.D. în perioada scursă de la data înregistrării dosarului, prin neexecutarea atribuțiilor legale în soluționarea dosarului de despăgubire, urmând astfel ca și în dosarul de față procedurile reglementate de Legea nr. 247/2005 să fie respectate.

Desigur, conform unei jurisprudențe consolidate a instanței supreme, nu este în discuție termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește modul în care aceeași instanță a soluționat excepția de nelegalitate invocată de către C.C.S.D., instanța de control judiciar constată că și sub acest aspect soluția pronunțată este în consonanță cu dispozițiile legale ce reglementează controlul actelor infralegislative, pe cale incidentală. Instanța a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ competente că soluționeze excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 675/2003 emisă de P.M.

Bistrița, soluție în acord cu jurisprudența constantă și unitară în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că dispoziția emisă de primărie în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat și care nu mai pot fi restituite în natură, intră sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât poate fi contestată în termenele și în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea contenciosului administrativ. Așa fiind, este de prisos ca instanța de control judiciar să examineze motivele indicate de recurentă, ca fiind de natură să demonstreze neconformitatea dispoziției mai sus amintite, cu art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, în mod corect prima instanță a obligat-o pe pârâtă, cu acest titlu, la plata sumei de 1.190 lei. Cum a fost admisă acțiunea reclamanților, pârâta a căzut în pretenții în sensul art. 247 C. proc. civ., astfel că în deplină consonanță cu textul legal precitat a fost admis și acest capăt de cerere, motivațiile recurentei, din perspectiva textului de lege amintit, fiind complet lipsite de relevanță. De asemenea, nu se justifică reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată din primă instanță. Înalta Curte constată, sub acest aspect, că onorariul avocațial nu este nepotrivit de mare față de valoarea pricinii, de complexitatea dosarului și de munca depusă de avocat, astfel că nu se justifică aplicarea art. 247 alin. (3) C. proc.

civ. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.R. prin C.C.S.D. Văzând că s-au cerut cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte, conform art. 247 C. proc. civ., va obliga pârâta la plata către reclamanți cu acest titlu, a sumei de 2.097,2 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul S.R. prin C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 286 din 2 iulie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul la 2.097,2 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2011.