ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2980/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2980/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamanta S.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București, obligarea pârâtei ca în

termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii să desemneze un evaluator

pentru imobilul situat în Arad, și pentru imobilul situat în Oradea, jud. Bihor

și să emită titlul de despăgubiri pentru aceste imobile în termen de 30 de zile

de la data efectuării evaluărilor.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că reclamanta a formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001

pentru cele două imobile, fiind emise Dispozițiile nr. 184 din 6 februarie 2008

de către Primăria Arad și respectiv nr. 3459 din 3 octombrie 2010 de către

Primăria Oradea, dosarele administrative fiind transmise la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrate sub nr. 38165/CC, respectiv

nr. 28032/CC.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a

invocat în prealabil excepția prematurității acțiunii cu privire la imobilul

situat în Arad, arătând că dispoziția Primăriei Arad nu a fost transmisă

Secretariatului Comisiei Centrale de către entitatea care a soluționat

notificarea, iar pe de altă parte prin adresa nr. 812105 din 6 iulie 2009 s-a

comunicat reclamantei că dosarul de despăgubiri nr. 38165/CC nu se referă la

imobilul individualizat de aceasta, ci la un alt imobil, aferent Dispoziției

nr. 10784/ 2007 emisă în favoarea numitului Bota Ilie.

Prin precizarea de

acțiune depusă la termenul de judecată din 13 octombrie 2010 reclamanta și-a

restrâns acțiunea numai în privința imobilului situat în Oradea, având în

vedere faptul că din adresa nr. 34729 din 1 iulie 2010 emisă de Primăria Mun.

Arad a rezultat că dosarul nr. 1103/2001 depus în baza Legii nr. 10/2001, având

ca obiect revendicarea imobilului nu a fost trimis Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece reclamanta a atacat în

instanță dispoziția nr. 784 din 6 februarie 2008, astfel încât procedura de

acordare a despăgubirilor este suspendată până la finalizarea litigiului.

Prin sentința civilă

nr. 441 din 13 octombrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.J.,

în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

și, în consecință, a obligat pârâta să procedeze la desemnarea unui evaluator

în dosarul nr. 28032/CC, privind imobilul situat în municipiul Oradea, în

termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, urmând să

procedeze la emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 de zile de la

finalizarea evaluării.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut următoarele:

Referitor la excepția

prematurității acțiunii în privința imobilului situat în Arad, invocată de

pârâtă prin întâmpinare, instanța a constatat că această excepție a rămas fără

obiect câtă vreme dosarul privind Dispoziția nr. 784 din 6 februarie 2008,

emisă de Primarul Municipiului Arad, nu a fost înaintat secretariatului

pârâtei, motiv pentru care reclamanta la termenul de judecată din 13 octombrie 2010

și-a precizat acțiunea în sensul menținerii cererii principale numai cu

referire la imobilul situat în Oradea.

În ceea ce privește

fondul cauzei, instanța a reținut că, referitor la modalitatea de soluționare a

dosarelor, se observă că prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a invocat

adoptarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, conform căreia s-au

stabilit două categorii de dosare în funcție de momentul transmiterii

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înainte sau

după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, prin care s-a stabilit că

dosarele verificate și constatate a fi complete, vor fi transmise spre evaluare

în ordinea înregistrării lor.

Instanța a apreciat

că nici această modalitate de lucru nu justifică în speță absența oricărui

demers administrativ în privința dosarului reclamantei, ținând cont de faptul

că de la data emiterii Deciziei nr. 3459 din 3 octombrie 2006 și până la

introducerea acțiunii (10 martie 2010) pârâta nu a depășit etapa analizării

legalității respingerii cererii de restituire în natură, încălcându-se astfel

imperativul unui termen rezonabil în derularea acestei procedurii

administrative.

Instanța de fond a

mai reținut în considerentele hotărârii atacate că jurisprudența CEDO, în

privința duratei unei proceduri, a consacrat principiul conform căruia acest

concept cuprinde și fazele administrative ale soluționării unei petiții legate

de exercițiul unui drept civil, iar aprecierea caracterului rezonabil al

duratei procedurii trebuie realizat în fiecare caz în parte, în funcție de

circumstanțele sale, pentru a se asigura astfel un just echilibru între

exigențele intereselor generale ale comunității și imperativele de apărare a

drepturilor fundamentale ale individului reflectate în structura art. 1 din

Protocolul 1.

Instanța a constatat

că în cazul concret al reclamantei autoritatea pârâtă nu a justificat în nici

un fel lipsa oricărui demers administrativ justificativ pe o perioadă de

aproximativ 4 ani, perioadă ce depășește cu mult exigențele termenului

rezonabil consacrat de art. 6 din Convenție, astfel că a admis acțiunea astfel

cum a fost formulată și precizată.

exercitată.

Împotriva hotărârii instanței de

fond a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de fond în mod greșit a

reținut că a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantei.

Termenul rezonabil de soluționare

a cererii trebuie apreciat în raport de complexitatea cauzei, conduita

reclamantei și importanța litigiului, alături de conduita autorității

competente, ori, în condițiile în care procedura administrativă reglementată de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape

premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, instanța de

fond a reținut în mod greșit că a fost depășit acest termen în cauza dedusă

judecății.

De asemenea, se menționează și

faptul că obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire în 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii este o obligație imposibil de executat,

avându-se în vedere etapele procedurii administrative prealabile care trebuie

parcurse.

Recurenta-pârâtă, invocând jurisprudența

în materie – Decizia nr. 518/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, susține că această dispoziție contravine și

practicii conturate potrivit căreia procedurile administrative stabilite de

Legea nr. 247/2005 nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h)

din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-pârâtă

susține și faptul că potrivit dispozițiilor Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie

2008 dosarele privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate

abuziv, în măsura în care se constată că sunt complete, vor fi transmise spre

evaluare în ordinea înregistrării la Secretariatul Comisiei Centrale, or, emiterea titlului de despăgubire în ceea ce o privește

pe reclamantă cu nerespectarea ordinii de înregistrare încalcă principiul

egalității în drepturi a altor persoane îndreptățite, care au dosare

înregistrate încă de la înființare (2005).

Intimata-reclamantă a formulat

concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

apreciind sentința recurată ca fiind temeinică și legală, combătând criticile

recurentei-pârâte.

Criticile formulate de

recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând sentința

recurată, prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor care există la

dosarul cauzei, a dispozițiilor legale incidente, apreciază că recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

După cum se constată din

înscrisurile depuse în cauză, dosarul cuprinzând Dispoziția nr. 3459 din 3

octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Oradea, în calitate de entitate

notificată, cu propunerea de acordare a despăgubirilor pentru imobilul

notificat a fost înregistrat în luna octombrie 2006 la Secretariatul

autorității publice pârâte sub nr. 28032/CC.

Admițând acțiunea formulată de

intimata-reclamantă, instanța de fond a reținut, în esență, că cererea acesteia

nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, ca garanție a unui proces

echitabil statuat la art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ceea

ce face ca netrimiterea dosarului la evaluator și neemiterea deciziei

reprezentând titlu de despăgubire să reprezinte un refuz nejustificat, soluție

pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și temeinică.

Astfel, potrivit Titlului VIII,

Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16

alin.(4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, cu modificările și completările ulterioare, „(5) Secretariatul

Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1)

și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost

respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de

evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După

primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va

efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl

va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul

despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”.

După cum s-a arătat în expunerea

rezumativă prezentată mai sus, criticile autorității recurente pornesc de la

faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige

autoritățile competente să soluționeze cererile într-un anumit termen, precum

și că, în raport cu dispozițiile Deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt

soluționate și dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării

lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil și, pe cale de

consecință, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor

Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare.

Este adevărat că Titlul VII –

Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu

prevede nici un termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea

titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele

metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815

din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca

durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente.

Astfel, în primul rând, este

unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze

activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității,

care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului

general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare,

să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens,

trebuie menționată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre,

prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile

publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în

raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza

respectivă.

Într-adevăr, ca

urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art.6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaște drepturile,

libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui

drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de

cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art.

41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate

în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere

dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele

cuprinse în legislația primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și

în reglementările secundare – H.G. nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în

cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca

scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului

Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o

bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a

cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte,

trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că

termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6

paragraful 1 din CEDO, este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor

administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către

organele administrației publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie,

instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative

competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un

termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimatei-reclamante.

De asemenea, în

raport de data declanșării procedurii administrative – anul 2001, și de data

înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – octombrie

2006, precum și în raport cu importanța cauzei pentru intimata-reclamantă, dar

și cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative

competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea

termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un

refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit

ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de

putere.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de

către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor

competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în cauză, așa cum

s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu

soluționarea cererii formulate de intimata-reclamantă, și-au exercitat dreptul

de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve

cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului

fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.

Astfel fiind, în mod

întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina

autorității publice recurente, pe care a obligat-o să desemneze un evaluator în

dosarul nr. 28032/CC privind imobilul situat în Municipiul Oradea și să emită decizia

reprezentând titlul de despăgubire în termen de 30 de zile de la data

finalizării evaluării.

Față de soluția

pronunțată de instanța de fond, care este diferită de susținerile

recurentei-pârâte, cât și în raport de cele menționate anterior, este nefondată

și critica recurentei-pârâte referitoare la faptul că în mod greșit s-a dispus

emiterea titlului de despăgubire în 30 de zile de la data rămânerii irevocabile

a hotărârii, apreciindu-se că obligația este imposibil de executat.

Aceasta și pentru

faptul că după finalizarea etapei evaluării autoritatea pârâtă trebuie să

finalizeze procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.

Jurisprudența

invocată de recurenta-pârâtă referitoare la termenul de 30 de zile prevăzut de

art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu prezintă relevanță în cauză, cu atât

mai mult cu cât atât instanța de fond cât și cea de recurs au analizat refuzul

nejustificat nu în raport de acest termen, ci de termenul rezonabil de soluționare

a cauzei din perspectiva art.6 din CEDO.

În concluzie, pentru

considerentele de mai sus și în temeiul art. 20 din Legea nr.554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., recursul formulat este neîntemeiat, urmând a fi respins, soluția

instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile

nr. 441 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 mai 2011.