ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2980/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin acțiunea formulată, reclamanta S.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București, obligarea pârâtei ca în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii să desemneze un evaluator pentru imobilul situat în Arad, și pentru imobilul situat în Oradea, jud. Bihor și să emită titlul de despăgubiri pentru aceste imobile în termen de 30 de zile de la data efectuării evaluărilor. În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta a formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru cele două imobile, fiind emise Dispozițiile nr. 184 din 6 februarie 2008 de către Primăria Arad și respectiv nr. 3459 din 3 octombrie 2010 de către Primăria Oradea, dosarele administrative fiind transmise la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrate sub nr. 38165/CC, respectiv nr. 28032/CC.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat în prealabil excepția prematurității acțiunii cu privire la imobilul situat în Arad, arătând că dispoziția Primăriei Arad nu a fost transmisă Secretariatului Comisiei Centrale de către entitatea care a soluționat notificarea, iar pe de altă parte prin adresa nr. 812105 din 6 iulie 2009 s-a comunicat reclamantei că dosarul de despăgubiri nr. 38165/CC nu se referă la imobilul individualizat de aceasta, ci la un alt imobil, aferent Dispoziției nr. 10784/ 2007 emisă în favoarea numitului Bota Ilie. Prin precizarea de acțiune depusă la termenul de judecată din 13 octombrie 2010 reclamanta și-a restrâns acțiunea numai în privința imobilului situat în Oradea, având în vedere faptul că din adresa nr. 34729 din 1 iulie 2010 emisă de Primăria Mun.

Arad a rezultat că dosarul nr. 1103/2001 depus în baza Legii nr. 10/2001, având ca obiect revendicarea imobilului nu a fost trimis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece reclamanta a atacat în instanță dispoziția nr. 784 din 6 februarie 2008, astfel încât procedura de acordare a despăgubirilor este suspendată până la finalizarea litigiului. Prin sentința civilă nr. 441 din 13 octombrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.J., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, în consecință, a obligat pârâta să procedeze la desemnarea unui evaluator în dosarul nr. 28032/CC, privind imobilul situat în municipiul Oradea, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, urmând să procedeze la emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 de zile de la finalizarea evaluării.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele: Referitor la excepția prematurității acțiunii în privința imobilului situat în Arad, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța a constatat că această excepție a rămas fără obiect câtă vreme dosarul privind Dispoziția nr. 784 din 6 februarie 2008, emisă de Primarul Municipiului Arad, nu a fost înaintat secretariatului pârâtei, motiv pentru care reclamanta la termenul de judecată din 13 octombrie 2010 și-a precizat acțiunea în sensul menținerii cererii principale numai cu referire la imobilul situat în Oradea.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că, referitor la modalitatea de soluționare a dosarelor, se observă că prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a invocat adoptarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, conform căreia s-au stabilit două categorii de dosare în funcție de momentul transmiterii Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înainte sau după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, prin care s-a stabilit că dosarele verificate și constatate a fi complete, vor fi transmise spre evaluare în ordinea înregistrării lor.

Instanța a apreciat că nici această modalitate de lucru nu justifică în speță absența oricărui demers administrativ în privința dosarului reclamantei, ținând cont de faptul că de la data emiterii Deciziei nr. 3459 din 3 octombrie 2006 și până la introducerea acțiunii (10 martie 2010) pârâta nu a depășit etapa analizării legalității respingerii cererii de restituire în natură, încălcându-se astfel imperativul unui termen rezonabil în derularea acestei procedurii administrative.

Instanța de fond a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că jurisprudența CEDO, în privința duratei unei proceduri, a consacrat principiul conform căruia acest concept cuprinde și fazele administrative ale soluționării unei petiții legate de exercițiul unui drept civil, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii trebuie realizat în fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele sale, pentru a se asigura astfel un just echilibru între exigențele intereselor generale ale comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului reflectate în structura art. 1 din Protocolul 1. Instanța a constatat că în cazul concret al reclamantei autoritatea pârâtă nu a justificat în nici un fel lipsa oricărui demers administrativ justificativ pe o perioadă de aproximativ 4 ani, perioadă ce depășește cu mult exigențele termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenție, astfel că a admis acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată.

2. Calea de atac exercitată. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de fond în mod greșit a reținut că a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantei. Termenul rezonabil de soluționare a cererii trebuie apreciat în raport de complexitatea cauzei, conduita reclamantei și importanța litigiului, alături de conduita autorității competente, ori, în condițiile în care procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune parcurgerea mai multor etape premergătoare emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, instanța de fond a reținut în mod greșit că a fost depășit acest termen în cauza dedusă judecății.

De asemenea, se menționează și faptul că obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii este o obligație imposibil de executat, avându-se în vedere etapele procedurii administrative prealabile care trebuie parcurse. Recurenta-pârâtă, invocând jurisprudența în materie – Decizia nr. 518/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, susține că această dispoziție contravine și practicii conturate potrivit căreia procedurile administrative stabilite de Legea nr. 247/2005 nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-pârâtă susține și faptul că potrivit dispozițiilor Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 dosarele privind acordarea de despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv, în măsura în care se constată că sunt complete, vor fi transmise spre evaluare în ordinea înregistrării la Secretariatul Comisiei Centrale, or, emiterea titlului de despăgubire în ceea ce o privește pe reclamantă cu nerespectarea ordinii de înregistrare încalcă principiul egalității în drepturi a altor persoane îndreptățite, care au dosare înregistrate încă de la înființare (2005). Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind sentința recurată ca fiind temeinică și legală, combătând criticile recurentei-pârâte.

3. Soluția instanței de recurs. Criticile formulate de recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte, analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, a înscrisurilor care există la dosarul cauzei, a dispozițiilor legale incidente, apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. După cum se constată din înscrisurile depuse în cauză, dosarul cuprinzând Dispoziția nr. 3459 din 3 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Oradea, în calitate de entitate notificată, cu propunerea de acordare a despăgubirilor pentru imobilul notificat a fost înregistrat în luna octombrie 2006 la Secretariatul autorității publice pârâte sub nr. 28032/CC.

Admițând acțiunea formulată de intimata-reclamantă, instanța de fond a reținut, în esență, că cererea acesteia nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil statuat la art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la evaluator și neemiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire să reprezinte un refuz nejustificat, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și temeinică.

Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin.(4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”. După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorității recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autoritățile competente să soluționeze cererile într-un anumit termen, precum și că, în raport cu dispozițiile Deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluționate și dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil și, pe cale de consecință, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente.

Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient. În acest sens, trebuie menționată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art.6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni. Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare – H.G.

nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare. Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din CEDO, este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimatei-reclamante. De asemenea, în raport de data declanșării procedurii administrative – anul 2001, și de data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – octombrie 2006, precum și în raport cu importanța cauzei pentru intimata-reclamantă, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Or, în cauză, așa cum s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu soluționarea cererii formulate de intimata-reclamantă, și-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.

Astfel fiind, în mod întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina autorității publice recurente, pe care a obligat-o să desemneze un evaluator în dosarul nr. 28032/CC privind imobilul situat în Municipiul Oradea și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 30 de zile de la data finalizării evaluării. Față de soluția pronunțată de instanța de fond, care este diferită de susținerile recurentei-pârâte, cât și în raport de cele menționate anterior, este nefondată și critica recurentei-pârâte referitoare la faptul că în mod greșit s-a dispus emiterea titlului de despăgubire în 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, apreciindu-se că obligația este imposibil de executat.

Aceasta și pentru faptul că după finalizarea etapei evaluării autoritatea pârâtă trebuie să finalizeze procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire, astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005. Jurisprudența invocată de recurenta-pârâtă referitoare la termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu prezintă relevanță în cauză, cu atât mai mult cu cât atât instanța de fond cât și cea de recurs au analizat refuzul nejustificat nu în raport de acest termen, ci de termenul rezonabil de soluționare a cauzei din perspectiva art.6 din CEDO. În concluzie, pentru considerentele de mai sus și în temeiul art. 20 din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., recursul formulat este neîntemeiat, urmând a fi respins, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 441 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2011.