ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5205/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 129 din 25 februarie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a

fost admisă acțiunea formulată de G.R. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor București, instanța dispunând obligarea pârâtei

să desemneze în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii un evaluator pentru

evaluarea cotei de Vi din imobilul situat în Arad, strada T.V., jud. Arad și a terenului

aferent și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în termen de 30

de zile de la data efectuării evaluării.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin notificarea formulată la

13 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat despăgubiri

bănești pentru imobilul situat în Arad, strada T.V., jud. Arad, iar prin dispoziția

nr. 1309 din 10 iulie 2006, Primăria Municipiului Arad, în calitate de entitate

notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat,

constând în titluri de despăgubire la Fondul „Proprietatea" în condițiile Legii

nr. 247/2005 Titlul VII.

Dosarul aferent dispoziției

a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale în iulie 2006, fiind astfel declanșată

procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, reclamanta

precizând că cererea sa nu a fost soluționată, deși au trecut aproape 8 ani de când

a formulat notificare și peste 3 ani de când dosarul se află la Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Invocând prevederile

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța fondului a constatat că pârâta

avea obligația de a proceda la analizarea dosarului reclamantului în privința verificării

legalității respingerii cererii de restituire în natură, cu toate acestea, până

la data pronunțării hotărârii, pârâta neemițând decizia reprezentând titlul de despăgubiri.

S-a mai constatat că legea

impune un termen maxim de 60 de zile de la data intrării în vigoare pentru predarea

către Secretariatul Comisei Centrale a dispozițiilor emise de entitățile învestite

cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare, astfel că nu se poate

reține caracterul rezonabil al unei întârzieri de peste trei ani în verificarea

legalității acestor dispoziții, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a justificat sub

nicio formă această întârziere excesivă.

Pe de altă parte, a mai

apreciat instanța fondului, este incontestabil că reclamantul are dreptul la un

proces echitabil, drept garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și de art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și faptul că în

cadrul calculării termenului rezonabil al procesului judiciar se ia în considerare

și durata procedurilor administrative impuse de lege anterior sesizării instanțelor.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o

pentru netemeinicie și susținând, în esență, prin motivele de recurs formulate că

instanța de fond, în pronunțarea soluției, nu a ținut seama de decizie nr. 2815/2008

prin care s-a stabilit ordinea în care vor fi soluționate dosarele, decizia urmărind

respectarea egalității de tratament a persoanelor îndreptățite care au dosare de

despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, în aceeași ordine fiind

desemnat și evaluatorul și transmis la evaluare.

Mai precizează recurenta

pârâtă că dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 stabilesc exact etapele

ce trebuie parcurse în vederea emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire

de către Comisia Centrală, precum și faptul că chiar și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului în materie de termen rezonabil stabilește anumite criterii,

precum complexitatea cauzei, conduita reclamantului și cea a autorităților competente

și importanța litigiului pentru reclamant, criterii în raport de care instanța de

fond a considerat în mod neîntemeiat că în cazul dedus judecății nu a fost respectat

termenul rezonabil de emitere a deciziei conținând titlul de despăgubire.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca fiind

neîntemeiată.

Intimatul-reclamant a

depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea

sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică.

Recursul este nefondat

și urmează a fi respins potrivit următoarelor considerente:

Un prim argument pe care

recurenta-pârâtă îl aduce în susținerea recursului este acela că nu i se poate reține

culpa în ceea ce privește durata de soluționare a dosarelor de despăgubire, deoarece,

în exercitarea atribuțiilor sale, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

a emis decizia nr. 2815/2008 prin care s-a stabilit ordine de soluționare a dosarelor

de despăgubiri.

Este incontestabil că

această decizie există și că ea stabilește o procedură internă de soluționare a

dosarelor de despăgubire, dar prin această procedură nu trebuie să se ajungă la

tergiversarea soluționării cererilor și implicit la încălcarea prevederilor legale

și a drepturilor fundamentale ale petenților.

Astfel cum corect motivează

instanța soluția adoptată, faptul că legea nu impune un termen maxim în cadrul căruia

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată a emite decizie

reprezentând titlu de despăgubire în favoarea reclamantului, nu poate conduce la

concluzia că această Comisie nu este ținută a respecta dreptul persoanei îndreptățite

la despăgubiri la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și că nu are obligația

să se pronunțe, într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii de despăgubiri.

Intimatul-reclamant s-a

plâns că durata procedurii administrative a încălcat principiul „termenului rezonabil”

astfel cum este prevăzut de art. 6 parag. 1 al Convenției Europene care prevede

următoarele:

„Orice persoană are dreptul

la audierea echitabilă a cauzei sale (…) într-un termen rezonabil (…)”.

Termenul rezonabil de

soluționare a cauzei, cuprinde, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță,

și durata procedurilor administrative impuse de lege anterior sesizării instanței,

în speță fiind inclusă și procedura administrativă desfășurată conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Or, calculul termenului

rezonabil începe de la momentul formulării notificării la 13 august 2001 în temeiul

Legii nr. 10/2001, intimatul-reclamant solicitând despăgubiri bănești pentru imobilul

din Arad, strada T.V., fiind emisă dispoziția nr. 1309 din 10 iulie 2006 de către

Primăria Arad, care a propus acordarea de măsuri reparatorii, dosarul aferent acestei

dispoziții fiind înaintat Secretariatului Comisiei Centrale din iulie 2006.

Este adevărat și ceea

ce susține recurenta pârâtă, cum că trebuie respectate etapele ce trebuiesc parcurse

în vederea emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire potrivit dispozițiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, însă acest lucru nu-i dă dreptul la o tergiversare

excesivă a procedurii.

Din data de 13 august

2001 când a fost formulată notificarea au trecut cca 9 ani de zile, iar de la data

de 10 iulie 2006 când dosarul a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei centrale

au trecut peste 3 ani de zile, timp în care nu s-a ajuns nici la etapa desemnării

unui evaluator care să evalueze imobilul în litigiu.

În aceste condiții, în

mod just, instanța de fond a constatat că recurenta-pârâtă a încălcat art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la „termenul rezonabil”

în care trebuie soluționată o cauză în materie civilă.

Cât privește cel de-al

doilea argument al recurentei-pârâte, în sensul că dosarul de despăgubire al intimatului-reclamant

trebuie completat cu situația încasării despăgubirilor și acte de identitate valabile

ale tuturor persoanelor îndreptățite, acesta trebuie înlăturat.

Recurenta-pârâtă nu a

invocat o astfel de deficiență a dosarului decât după introducerea acțiunii de chemare

în judecată, la solicitarea sa intimatul-reclamant depunând copii de pe actele de

identitate ale persoanelor îndreptățite.

Cel de-al treilea argument

al recurentei pârâte în susținerea recursului declarat, acela al respectării principiului

egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite este de asemenea nerelevant.

Instanța de fond nu a

dispus că unele cereri, precum cea a intimatului-reclamant să fie soluționată cu

precădere, ci a constatat că recurenta avea obligația de a se organiza în așa fel

încât să soluționeze toate dosarele de despăgubiri într-un termen rezonabil.

Mai mult decât atât, se

constată că nici complexitatea cauzei nu era atât de evidentă încât să justifice

durata mare a procedurii cu depășirea unui termen rezonabil.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că sentința instanței de fond este legală și temeinică, recursul declarat

de pârâtă se privește ca nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. va fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile

nr. 129 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2010.