ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2244/2012

Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, deoarece citarea martorului cu rezidență în străinătate nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale. De asemenea, nu s-a făcut o analiză riguroasă a motivelor de apel, acestea nefiind înlăturate motivat, nu au fost analizate toate motivele de apel și nici înscrisurile depuse la dosarul cauzei, hotărârea cuprinzând și motive străine de natura pricinii. S-a mai susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, deși reclamantul T.D.D. a indicat înscrisul contestat ca fiind fals și a arătat și persoana vinovată, formulând plângere penală împotriva pârâtului B.C., organele de cercetare penală nu au constatat falsul sesizat, situație în care recurenți intervenienți consideră că este inadmisibilă constatarea faptei respective în procesul civil. În ce privește lipsa convocării tuturor asociaților, la ședința din 20 februarie 2007, s-a învederat faptul că în cauză nu s-a pus în discuție lipsa acestora de la AGA respectivă, invocându-se doar faptul că nu au semnat respectiva hotărâre, însă nu s-a mai analizat faptul că intervenientul M.F., deși a susținut că nu a fost prezent la adunare, din declarațiile martorilor a rezultat că acesta a fost prezent la adunare, instanța de apel nelămurind aceste aspecte contradictorii.

Instanța de apel nu a analizat voința părților, raportat la starea de fapt, neavând în vedere faptul că împotriva societății pârâte se pornise procedura de executare silită, și că administratorul societății a garantat obligațiile societății cu bunurile personale, tocmai în scopul stopării actelor de executare silită. Această stare de fapt, coroborată cu prezența tuturor asociaților la ședința respectivă, trebuia să conducă la concluzia că reclamantul și intervenientul M.F. au știut de convocare și au dorit vânzarea.

În mod greșit instanța de apel a respins administrarea tuturor probelor solicitate de către apelanții intervenienți, deoarece aceste probe ar fi condus la aflarea adevărului, mai ales în ce privește audierea martorului B.M., chiar dacă acesta locuiește în Italia. Acest martor trebuia citat în conformitate cu dispozițiile art.5 din Legea nr.189/2003, adică prin Ministerul Justiției, și nu direct de către instanță.

În ce privește cheltuielile de judecată, acestea au fost acordate în mod greșit de către instanța de apel, deoarece nu s-a făcut dovada generării acestor cheltuieli prin formularea cererii de intervenție.

Instanța de apel a analizat greșit criticile cu privire la faptul că reclamantul a invocat ca fiind temeiuri de drept ale cererii sale, dispozițiile art. 953, art. 954, art. 960 și art. 966 C. civ., însă prima instanță a analizat cererea prin prisma dispozițiilor Legii nr. 31/1990, făcând aceiași greșeală ca și prima instanță, încălcând principiul disponibilității, motivele invocate de către reclamant indicând o nulitate relativă și nu o nulitate absolută.

Deși nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată, motivul legat de neconvocarea asociațiilor la AGA din 20 februarie 2007, a fost analizat de către instanța de apel, încălcându-se din nou principiul disponibilității. De asemenea, se susține că instanța de apel a interpretat greșit atât probele cât și dispozițiile legale cu privire la convocarea adunării generale a asociaților, cât timp s-a dovedit că toți asociații au participat la ședința respectivă, și că voința lor a fost aceea de a vinde imobilul respectiv. Recurenți intervenienți mai susțin că atâta timp cât asociați și-au exprimat consimțământul, în sensul celor discutate, nu are nici o relevanță înscrisul constatator, adică hotărârea AGA, fiind relevantă doar voința asociaților, aceea de a vinde imobilul respectiv, din analiza întregului material probator rezultând faptul că cei trei asociați au vrut să vândă imobilul. II. Reclamantul recurent T.D.D. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 57 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, aducându-i următoarele critici: Decizia recurată încalcă prevederile art. 304 pct. 4-9 și art. 304 1 C. proc. civ., cu privire la cheltuielile de judecată. Astfel, recurentul reclamant consideră că a dovedit și efectuarea următoarelor cheltuieli, care sunt legate de cauza dedusă judecății: 50 lei, contravaloare taxă achitată la OCPI Dolj; 2.200 lei, reprezentând deconturi privind două deplasări în Italia; 1078,77 lei, reprezentând cheltuieli efectuate cu convorbirile telefonice necesare pentru rezolvarea cauzei; 3.000 lei, reprezentând contravaloarea timpului pierdut cu prezența în instanță la termenele de judecată. III. Recurenta-pârâtă SC G.S.T.S. SRL a formulat recurs împotriva deciziei nr. 57 din 19 aprilie 2011 aducându-i următoarele critici: 1. În mod greșit instanța de apel nu a administrat probele încuviințate la termenele din 15 martie 2011 și 12 aprilie 2011, mai ales în ce privește audierea martorului B.M., acesta fiind nelegal citat de către instanță, încălcându-se dispozițiile art. 5 din Legea nr. 189/2003. 2. Atât instanța de apel cât și prima instanță și-au depășit limitele învestirii, analizând motivele de nulitate ale hotărârii AGA prin prisma Legii nr. 31/1990 și a Codului comercial, deși reclamantul și intervenientul au invocat dispoziții ale Codului civil. 3. În mod greșit a fost evocată nelegalitatea convocării AGA, cât timp acest aspect nu a fost adus în discuție de către reclamant sau intervenient, mai ales că lipsa dovezii de convocare nu este relevantă, cât timp aceștia a fost prezenți la adunare. IV. Intervenienții P.V.C. și P.M.L. au formulat recurs împotriva încheierii nr. 78 din 24 mai 2011, aducându-i următoarele critici: Nu s-a făcut dovada faptului că suma reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de către reclamant și intervenientul M.F. a fost generată de cererea de intervenție formulată de către ei. Se susține, de asemenea, că reclamantul T.D.D. a depus la dosarul cauzei o procură specială de reprezentare a intervenientului M.F., motiv pentru care a solicitat cheltuieli de judecată și pentru acesta, situație în care s-ar acorda de două ori cheltuieli de judecată. Totodată, se susține că aceste cheltuieli sunt nepotrivit de mari, față de efortul efectiv depus de către apărătorii celor doi. Analizând hotărârile atacate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează: I. În ce privește recursul formulat de intervenienții P.V.C. și P.M.L. împotriva deciziei nr. 57 din 19 aprilie 2011. 1. Nu se poate pune problema încălcării unor forme de procedură privind citarea, deoarece, pe de o parte, încălcarea drepturilor procesuale se poate constata numai cu privire la părțile din dosar, nu și cu privire la martori, iar pe de altă parte, prin încheierea din 15 martie 2011, s-a dispus decăderea părților din proba testimonială, nu și citarea martorului B.M.. Instanța de apel a analizat toate motivele de apel invocate, arătând de ce au fost înlăturate susținerile apelanților intervenienți. Oricum, recurenți intervenienți, deși susțin că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel și că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată și cu aplicarea greșită a legii, nu au arătat care anume motive de apel nu au fost analizate, și nici în ce constă aplicarea greșită a legii, astfel încât analiza concretă a acestor susțineri nu este posibilă în calea de atac a recursului. În ce privește faptul că instanța de apel nu ar fi avut în vedere înscrisurile și celelalte probe administrate în cauză, această critică vizează temeinicia deciziei recurate, or, în calea de atac a recursului, nu poate fi examinată decât nelegalitatea deciziei recurate, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Critica vizând neanalizarea susținerilor intervenientului M.F. vizează tot netemeinicia deciziei recurate, și în acest caz aplicându-se cele arătate mai sus. 2. Instanța de apel a analizat manifestarea de voință a părților, ajungând la concluzia că nesemnarea hotărârii AGA din 20 februarie 2007 de către reclamant și intervenientul M.F., echivalează cu lipsa acordului celor doi asociați cu privire la cele consemnate în cuprinsul hotărârii respective, susținerile recurenților intervenienți cu privire la acest aspect vizând de fapt, tot netemeinicia deciziei recurate. 3. La termenele din 15 martie 2011 și respectiv 12 aprilie 2011, s-a dispus, pe de o parte, decăderea părților din proba testimonială, având în vedere că martorul B.M. nu s-a prezentat la niciunul din termenele anterioare, deși acesta a fost citat la adresa procuratorului său din Craiova, iar partea care l-a propus s-a angajat să-l prezinte în instanță, dar nu l-a adus, iar pe de altă parte, s-a respins cererea de reaudiere a martorilor deja audiați, instanța de apel considerând că are suficiente probe la dosarul cauzei pentru a pronunța o soluție temeinică și legală, toate acestea făcându-se în condiții de contradictorialitate a părților, astfel încât nu se poate reține că aceste dispoziții ale instanței de apel ar fi fost date în mod nelegal. 4. Critica cu privire la nerespectarea principiului disponibilității, în sensul că reclamantul și intervenientul M.F. ar fi invocat dispozițiile art. 953, art. 854, art. 960 și art. 966 C. civ., iar instanța de apel, cât și prima instanță ar fi analizat cererile prin prisma dispozițiilor Legii nr. 31/1990, nu poate fi reținută. După cum a arătat și instanța de apel, încadrarea juridică a cererii de chemare în judecată trebuie făcută de către instanță, cu atât mai mult cu cât din cuprinsul cererii de chemare în judecată precizată, cât și din cuprinsul cererii de intervenție în interes propriu, rezultă că atât reclamantul cât și intervenientul M.F. au făcut referire la neconvocarea asociaților la adunarea generală, cât și la lipsa acordului lor de voință cu privire la cele consemnate în hotărârea AGA din 20 februarie 2007, în sensul nesemnării acestei hotărâri. Prin urmare, în mod legal, instanța de apel a analizat valabilitatea hotărârii AGA din 20 februarie 2007 din perspectiva condițiilor legale prevăzute de Legea nr. 31/1990 cu privire la convocarea și adoptarea hotărârilor AGA. Susținerile recurenților intervenienți P., cu privire la faptul că toți asociații pârâtei și-ar fi exprimat consimțământul cu privire la vânzarea imobilului respectiv, nu pot fi reținute, cât timp această susținere vizează o stare de fapt care nu a fost reținută de către instanța de apel, instanța de recurs nemaiputând analiza decizia recurată sub aspectul greșitei rețineri a stării de fapt. II. Criticile formulate de recurentul-reclamant T.D.D. nu pot fi reținute: Astfel, deși recurentul-reclamant invocă prevederile art. 304 pct. 4-9 C. proc. civ., acesta nu arată, în mod concret, în ce constă încălcarea fiecăruia dintre aceste puncte, astfel încât instanța de recurs nu poate face o analiză pertinentă asupra acestor critici. În ce privește art. 304 1 C. proc. civ., acesta nu este incident în cauză, hotărârea primei instanțe fiind atacată cu apel și nu direct cu recurs. Relativ la neacordarea anumitor cheltuieli de judecată, această critică nu poate fi reținută, deoarece, aceste aspecte au fost avute în vedere de către instanța de apel, iar critica vizează netemeinicia deciziei recurate, sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, or, așa după cum s-a arătat mai sus, sub acest aspect instanța de recurs nu mai poate analiza decizia instanței de apel. III. În ce privește recursul formulat de către recurentă-pârâtă SC G.S.T.S. SRL. Criticile formulate nu pot fi reținute. 1. Nu este adevărat că la termenele din 15 martie 2011 și 12 aprilie 2011 instanța de apel a încuviințat administrarea unor probe noi, ci dimpotrivă, părțile au fost decăzute din proba testimonială, inclusiv în ce privește audierea martorului B.M., astfel încât nu aveau cum să fie încălcate dispozițiile art. 5 din Legea nr. 189/2003. 2. Celelalte critici vizează aceleași aspecte invocate și de către recurenți intervenienți P., la analiza recursului formulat de către aceștia arătându-se motivele pentru care nu au putut fi reținute criticile respective. IV. În ce privește recursul formulat de către recurenții intervenienți P.V.C. și P.M.L. împotriva încheierii nr. 78 din 24 mai 2011, dar și a deciziei nr. 57 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, cu referire la cheltuielile de judecată, criticile formulate nu pot fi reținute, pentru considerentele ce urmează. Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În cauza de față, intervenienții P., pe de o parte, nu au recunoscut pretențiile reclamantului, iar pe de altă parte, au formulat propria cerere de intervenție, cerere care le-a fost respinsă, astfel că, în mod legal, atât prima instanță cât și instanța de apel, i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către părțile adverse, respectiv reclamant și intervenientul M.F. În ce privește critica cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, acest aspect a fost avut în vedere de către instanța de apel, pe de o parte, iar pe de altă parte, acest aspect vizează temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea acesteia, or, așa cum s-a mai arătat, sub acest aspect, decizia recurată nu mai poate fi analizată de către instanța de recurs. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate. În baza art. 274 C. proc. civ., recurenți vor fi obligați la 10.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul intervenient M.F.