ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5020/2009

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Cluj, reclamantul M.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană

de Pensii Sălaj, anularea hotărârii nr. 5523 din 12 decembrie 2008 emisă de

pârâtă, în sensul de a fi obligată pârâta să-i acorde drepturile prevăzute de

O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, întrucât are calitatea de

persoană refugiată, în sensul actelor normative menționate.

În

motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că în toamna anului 1940 a plecat împreună cu părinții

săi, din localitatea de domiciliu H., jud. Sălaj, în localitatea B., județul

Bihor, din cauza persecuțiilor etnice, exercitate de regimul hortyst.

Prin sentința civilă

nr. 235 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de

contencios administrativ, a admis acțiunea

formulată de reclamantul M.D., a dispus

anularea hotărârii nr. 5523 din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă și a

obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în

perioada 1 noiembrie 1940-6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești

prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările

ulterioare, începând cu data de 1 octombrie 2008.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că din probele existente la dosar, respectiv

actele de stare civilă, declarațiile autentificate și cele date în fața

instanței ale martorilor P.F. și L.A., rezultă împrejurarea că părinții

reclamantului M.F. s-a refugiat, împreună cu acesta din localitatea de

domiciliu H., în localitatea B., în toamna anului 1940, reîntoarcerea având loc

în luna martie 1945, fiind incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr.

189/2000.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9

și ale art. 304

1

C. proc. civ.

Susține, în esență,

că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, în sensul că a

constatat calitatea de refugiat a reclamantului, în condițiile în care acesta

nu a dovedit printr-un act oficial situația refugierii familiei sale din motive

de persecuție etnică, iar declarațiile martorilor nu pot fi concludente având

în vedere trecerea a 63 de ani de la eveniment, precum și vârsta fragedă pe

care aceștia o aveau în toamna anului 1940.

Recursul este

nefondat.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este întemeiat, după

cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și

completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază

persoana, cetățean român, care, în perioada sus-menționată, a avut de suferit

persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate.

Din conținutul

textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă

tuturor cetățenilor români, care, din motive etnice, au suferit persecuții în

perioada precizată, această situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar

în lipsa acestora cu declarații autentificate de martori, potrivit art. 4 alin.

(1) din H.G. nr. 127/2002 cuprinzând Normele metodologice de aplicare a O.G.

105/1999.

Or, din declarațiile

autentificate ale martorilor P.N. și R.F., date în fața notarului public,

precum și din cele depuse sub prestare de jurământ în fața instanței de fond de

numiții P.F. și L.A., coroborate cu hotărârile emise de pârâtă în favoarea martorilor,

în sensul recunoașterii calității acestora de refugiat, din aceeași localitate,

H., și în aceeași perioadă cu cea menționată de reclamant, rezultă cu

certitudine că acesta, împreună cu familia sa, din motive etnice, s-a refugiat

în luna noiembrie 1940 în localitatea B. din județul Bihor, unde a rămas până

în martie 1945, când s-a întors în localitatea natală.

Pe de altă parte,

este de notorietate situația că, în urma semnării Dictatului de la Viena, prin

care au fost cedate anumite teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut

loc persecuții etnice, exercitate de regimul hortyst asupra populației

românești din teritoriile ocupate, declarațiile martorilor fiind concordante

sub acest aspect.

Cum din dovezile

administrate în cauză (acte de stare civilă, declarații de martori și alte

înscrisuri) rezultă cu evidență că părinții reclamantului, cetățeni români, M.D.

și M. s-au refugiat, în noiembrie 1940 din localitatea de domiciliu H., în

localitatea B., iar la acea dată, reclamantul fiind minor nu putea avea altă

situație decât cea a părinților săi.

Că schimbarea

domiciliului de către reclamant și familia sa a fost determinată de

persecuțiile etnice suferite de aceștia rezultă și din împrejurarea că refugiul

acestora s-a întins pe întreaga perioadă prevăzută de O.G. nr. 105/1999, la

sfârșitul căreia reclamantul s-a reîntors în localitatea de domiciliu, în

martie 1945.

În

cauză, dovada

refugiului reclamantului s-a făcut, așadar, conform legii, instanța de fond, în

mod întemeiat, admițând acțiunea formulată de reclamant.

Pentru considerentele

arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj, împotriva sentinței civile nr. 235

din 25 mai 2009 a Curții de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2009.