ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 691/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 22 octombrie 2010, reclamanta D.M. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, suspendarea aplicării Legii nr.

119/2010 și a H.G. nr. 737/2010 până la pronunțarea instanței de fond asupra

cererii sale privind anularea parțială a actelor normative menționate, cerere

ce face obiectul Dosarului nr. 10237/2/2010 al Curții de Apel București, secția

a VIII-a.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în anul 2001 s-a pensionat, îndeplinind

condițiile de vârstă și vechime în muncă, timp de 33 de ani având, neîntrerupt,

funcția de grefier de ședință.

A mai arătat

reclamanta că în data de 02 septembrie 2010 i-a fost comunicată Decizia nr.

153289 din 17 august, emisă ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.

119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor și a H.G. nr.

737/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de

serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind

stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

S-a mai precizat că

potrivit Deciziei mai sus menționate, ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii

nr. 119/2010 și ale H.G. nr. 737/2010 îi revine o pensie în cuantum de 1.229

RON, din care i se rețin 13 RON CASS și 35 RON impozit, rămânându-i 1.181 RON.

Pârâtul Guvernul

României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și, pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii formulată de reclamanta D.M.

În ce privește

excepția inadmisibilității, pârâtul a arătat că reclamanta trebuia să se

adreseze în prealabil, în termenele și condițiile prevăzute de art. 7 din Legea

nr. 554/2004, autorității care a emis actul. Numai după parcurgerea acestei

etape, care este o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios

administrativ, reclamanta se putea adresa instanței.

Curtea a pus în

discuție la termenul din 09 noiembrie 2010 excepția inadmisibilității cererii

de suspendare a Legii nr. 119/2010.

Ministerul Muncii,

Familiei și Protecției Sociale a formulat cerere de intervenție în interesul

pârâtului, cerere încuviințată în principiu în ședință publică de instanță.

Prin Sentința nr.

4562 din 16 noiembrie 2010 Curtea de Apel București a respins acțiunea

formulată de reclamanta D.M. și a admis cererea de intervenție accesorie în

interesul pârâtului, formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut următoarele:

Din interpretarea sistematică

a dispozițiilor art. 14, 15 și art. 7 din Legea nr. 554/2004 s-a reținut că

suspendarea executării actului administrativ nu poate fi dispusă în situația în

care reclamantul nu face dovada îndeplinirii condiției de admisibilitate a

recursului administrativ prealabil.

Astfel, suspendarea

executării actului administrativ se poate dispune, conform art. 14 din Legea

nr. 554/2004, în anumite condiții, când persoana vătămată cere instanței acest

lucru „după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis

actul sau a autorității ierarhic superioare”.

Chiar dacă, potrivit

art. 15, cererea de suspendare poate fi formulată și odată cu sesizarea

instanței cu cererea de anulare a actului, cerința îndeplinirii condiției

recursului administrativ prealabil rezultă implicit (sesizarea instanței cu

cererea de anulare a actului este obligatoriu a fi precedată de cererea de

revocare a acestuia, în condițiile art. 7 din Legea contenciosului

administrativ).

Reclamanta nu a

administrat probe din care să rezulte că anterior sesizării instanței s-a

adresat Guvernului cu cererea de revocare a actului administrativ a cărui

suspendare o solicită.

Pe de altă parte,

Curtea a constatat că cererea de suspendare a executării legii nu este

admisibilă, actele normative nefiind supuse dispozițiilor art. 14 - 15 din

Legea nr. 554/2004, referitoare la suspendarea executării actelor

administrative unilaterale.

Împotriva sentinței

pronunțate de instanța de fond a declarat recurs D.M., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului, reclamanta a arătat, în esență, că soluția pronunțată este greșită,

câtă vreme art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 prevede situația în care

persoanele vătămate prin dispoziții ale ordonanțelor pot introduce acțiuni fără

a avea obligația de a formula plângere prealabilă.

Recursul este

nefondat.

Soluția primei

instanțe de a respinge ca inadmisibilă cererea de suspendare a prevederilor

Legii nr. 119/2010, este corectă.

Legea nr. 554/2004

reglementează materia contenciosului administrativ, stabilind condițiile în

care orice persoană poate contesta în justiție fie acte administrative emise de

autoritățile publice, fie refuzul nejustificat al acestor autorități de

soluționare a cererilor și de recunoaștere a drepturilor pretinse, invocând

vătămarea în drepturi prevăzute de lege ori în interese legitime (protejate de

lege).

Este de esența

contenciosului administrativ că sunt supuse cenzurii instanțelor de judecată,

potrivit Legii nr. 554/2004, doar actele administrative tipice sau atipice,

adică exclusiv actele infralegislative, astfel cum sunt definite în art. 2 din

actul normativ amintit, iar nu dispoziții cuprinse în legi.

Prin urmare,

judecătorul de contencios administrativ nu poate nici să dispună suspendarea pe

cale judiciară, în baza prevederilor art. 14 și/sau art. 15 din Legea nr.

554/2004, a prevederilor unei legi, cum este cazul actului normativ la care se

referă în acțiune reclamanta - Legea nr. 119/2010.

Evident, prevederile

art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, invocate de reclamantă în recurs, nu

sunt aplicabile pentru că acestea se referă, printre altele, la cererile

persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, or, în cauză,

reclamanta nu a invocat prin acțiune că ar fi fost vătămată printr-un astfel de

act normativ, ci prin dispozițiile unei legi.

În ceea ce privește

suspendarea prevederilor H.G. nr. 737/2010, această hotărâre este un act

infralegislativ normativ supus controlului instanțelor de judecată în baza

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, însă reclamanta nu a respectat

exigențele legale ale art. 14 alin. (1) din actul normativ precitat, astfel că

în mod corect prima instanță a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

În art. 14 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt fixate condițiile în

care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului

administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții

cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b)

condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube

iminente.

În speță, reclamanta

a solicitat suspendarea H.G. nr. 737/2010 direct la instanța de judecată fără

să adreseze Guvernului reclamație administrativă prin care să solicite

retractarea sau reformarea actului normativ atacat, astfel că cererea sa este

inadmisibilă.

Nici în legătură cu

acest capăt de cerere nu sunt incidente prevederile art. 7 alin. (5) din Legea

nr. 554/2004, pentru că în discuție nu este o ordonanță de guvern, ci o

hotărâre a acestuia, textul legal invocat de reclamantă referindu-se exclusiv

la actele administrative ce conțin norme cu putere de lege (ordonanțele), iar

nu la orice acte administrative normative.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constatând că recursul este nefondat, îl va respinge ca

atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.M. împotriva Sentinței nr. 4562 din 16 noiembrie 2010 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.