ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5937/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5937/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului

Timiș la data de 25 ianuarie 2008, reclamantul M.P.S. a chemat în judecată

pârâții B.A.M., F.G.T. și SC R. România SRL, solicitând obligarea acestora, în

solidar, la plata sumei de 500.001 lei, reprezentând daune morale.

Prin sentința civilă nr. 912/PI din 9

martie 2009, Tribunalul Timiș a respins acțiunea ca nefondată, reținând că în

speță, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, conform art.

998-999 C. civ., întrucât reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral

suferit, ca urmare a articolelor de presă reclamate.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia civilă nr. 20 din 8 februarie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant și l-a obligat pe acesta să

plătească intimatului B.A.M. suma de 5000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea de apel a reținut că

între reclamant și numitul

C.M.,

fost comisar șef al Poliției de Frontieră Timiș, au existat relații vechi de

prietenie,

materializate în vizite reciproce și frecvente. Acest fapt a rezultat, atât din

conținutul dreptului la replică exercitat de către reclamant, cât și din

declarația martorului C.M., audiat în cauză.

Pârâții

și-au exercitat obligațiile de informare a opiniei publice, ca jurnaliști, în

limitele art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, toate articolele

publicate în ziarul E.Z. - Ediția de Vest vizându-l pe martorul C.M., care, la

acea vreme, deținea o funcție publică, fiind plătit din bani publici.

Toate articolele publicate în presă

„înconjoară”, în esență, un eveniment rutier, petrecut în anul 2005,

jurnalistul „ construind” articolele, în raport cu adresa emisă de Ministerul

Administrației și Internelor, din care rezultă că vehiculul, marca BMW, în care

se afla reclamantul și șeful Direcției Poliției de Frontieră Timiș, martorul C.M.,

a rulat într-o localitate bihoreană, cu o viteză de 114 km la oră, respectiv peste limita legală.

Din probele administrate, rezultă că

numitul C.M. nu a chemat în judecată ziarul sau jurnaliștii în legătură cu

articolele publicate.

De asemenea, nici acesta și nici

reclamantul nu au făcut o dovadă contrară celor consemnate în adresa M.A.I.

Curtea a constatat, astfel, că

pârâții nu au încălcat limitele de exercițiu ale dreptului la exprimare,

prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, căci

articolele de presă au fost centrate asupra unei persoane publice, plătită din

bani publici, dezbaterea supusă opiniei publice având ca obiect sublinierea

reputației profesionale a comisarului șef, context în care, o anumită doză de

exagerare este tolerată, cu atât mai mult, cu cât jurnalistul nu s-a sprijinit

exclusiv pe ipoteze false, ci pe o adresă a M.A.I.

Obiectivul jurnalistului a fost

acela de a atrage atenția asupra măsurii în care funcționarii publici își

respectă obligațiile de rezervă impuse de statutul profesional.

În acest context, articolele aduc în

discuție persoana reclamantului, om de afaceri, care se afla în vehiculul în

cauză.

Afirmațiile jurnalistului, prin

natura lor, nu au caracter defăimător asupra persoanei reclamantului, niciuna

dintre expresiile semnalate de reclamant nefiind insultătoare, în sens propriu,

în raport cu semnificația cuvintelor în limba română.

Nici aprecierile relative la fiul

reclamantului nu sunt de natură a susține demersul reclamantului, căci acestea

sunt fie implicite, fie reclamă fapte necontestate de către reclamant și care

sunt de interes public.

Astfel, existența unor dosare penale

nu este contestată, iar soluțiile Parchetului au fost corect expuse,

„judecățile de valoare” fiind lăsate la latitudinea publicului larg.

În asemenea condiții, opinia publică

a fost „centrată” asupra persoanei publice, subiect de presă, reclamantul

neputând dovedi un prejudiciu moral, cuantificabil în bani de către instanță.

Curtea a constatat că reclamantul se

rezumă la a afirma generic că activitatea pârâților i-a produs un prejudiciu

moral indiscutabil, fără a arăta, în concret, în ce măsură reclamantul a fost

afectat în plan familial sau profesional în urma articolelor împricinate.

Sub acest aspect, Curtea a constatat

ca hotărârea pronunțată de instanța fondului este legală și temeinică, căci

reclamantul nu a făcut dovada cerinței prejudiciului, impusă de exigențele art.

998 C. civ.

Relativ la cheltuielile de judecată,

în condițiile art. 274 -276 C. proc. civ., Curtea a constatat că suma pretinsă

de intimații în cauză, de 10.000 lei, este excesivă în raport cu valoarea

prestației apărării în apel, care s-a derulat la numai patru termene de

judecată.

Aceasta a fost evaluată și în

funcție de cuprinsul întâmpinării formulate în cauză de către pârâți, cât și în

raport cu dimensiunea cercetării judecătorești, redusă la audierea martorului C.M.

Curtea nu a ignorat nici hotărârea

atacată cu apel, în favoarea intimaților în cauză, aspect de natură a

circumscrie apărarea în apel în limite relativ induse.

În consecință, Curtea a apreciat că

suma de 5000 lei este de natură a acoperi cheltuielile rezonabile impuse de asigurarea

apărării intimaților în cauză.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.P.S.

Criticile de nelegalitate formulate

prin motivele de recurs pot fi structurate, în esență, astfel:

În mod greșit instanța de apel a

reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., în

sensul că nu s-a făcut dovada cerinței prejudiciului, ca o condiție a

răspunderii civile delictuale și de asemenea, că în raport de art. 10 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, acțiunea

de defăimare a reclamantului prin presă, nu ar avea un caracter ilicit.

În continuare, criticile formulate

de recurentul reclamant vizează exclusiv analiza probelor administrate,

respectiv interpretarea eronată a acestora de către instanțele anterioare.

Examinând recursul, Înalta Curte a

constatat că nu este fondat pentru considerentele ce succed:

În primul rând, criticile privind

modul în care instanțele de fond și de apel au stabilit situația de fapt, în

urma interpretării și aprecierii eronate a probelor administrate, nu mai pot

face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care pct. 11 al

art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a

greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, era

abrogat la data pronunțării deciziei atacate.

Celelalte critici formulate prin

motivele de recurs se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., relativ la aplicarea

greșită a legii în cauză.

Acest motiv de recurs nu este, însă,

fondat.

Astfel, incidența dispozițiilor art.

998-999 C. civ., presupune întrunirea cumulativă a condițiilor legale, pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale și anume: existența unei fapte

ilicite, existența prejudiciului suferit de recurentul reclamant, legătura de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția celui ce a

cauzat prejudiciul.

Ca element esențial al răspunderii

civile delictuale, prejudiciul constă în rezultatul sau efectul negativ suferit

de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană.

Instanța de recurs constată că în

mod corect instanțele anterioare au apreciat că nu s-a dovedit producerea unui

prejudiciu moral care să fi fost suferit de recurentul reclamant și care să

poată fi cuantificat în bani de către instanța de judecată.

În speță, în perioada 10 mai 2006 - 12

iunie 2006, recurentul reclamant a fost subiectul mai multor articole de presă

publicate în ziarul E.Z. - Ediția de Vest.

Astfel, în articolul intitulat

„Pinocchio cu epoleți - Comisarul Mnicinos”, semnat de intimatul pârât B.A.M.,

se consemnează faptul că „omul de afaceri S.M. este un bun prieten al

comisarului șef al Poliției de Frontieră care se aprovizionează cu carne de la

firmele lui”.

In cuprinsul aceluiași articol de

presă, intimatul pârât a făcut referire și la un eveniment rutier petrecut în

anul 2005, în care a fost implicat recurentul reclamant, eveniment rutier care este

reluat la data de 17 mai 2006 în articolul de presă denumit „Misterele averii unui

bugetar - Conacul lui Chirilă”, semnat de același intimat pârât, în care se

menționează numele recurentului reclamant, deși nu acesta constituia obiectul

investigației jurnalistice.

Dreptul la replică solicitat de recurentul

reclamant a fost publicat in cotidianul E.Z., din data de 18 mai 2006, textul

fiind reprodus integral dar, susține recurentul reclamant, expresia „amicul

meu, și nu șeful Poliției de Frontieră Timiș” a fost scoasă din contextul

replicii și a fost pusă drept titlu al articolului, fapt ce ar excede

deontologiei jurnalistice.

În articolul intitulat „Șmecherii și

radarul” din 20 mai 2006, intimatul pârât a continuat să relateze despre

evenimentul rutier din 2005 ai cărui protagoniști au fost recurentul reclamant

și martorul C.M.

In articolul intitulat „Ancheta fără

sfârșit” din 29 mai 2006, intimatul pârât B.A.M. face vorbire de fiul

reclamantului implicat într-un dosar penal finalizat cu scoaterea de sub

urmărire, de activitatea anterioară și pregătirea profesională a reclamantului,

ceea ce în opinia acestuia atestă faptul că pârâții-persoane fizice nu au

urmărit în demersul lor jurnalistic informarea publicului despre

disfuncționalitățile sistemului judiciar, ci continuarea acțiunilor concertate

declanșate împotriva sa.

Din conținutul materialelor de presă

sus-menționate rezultă în mod clar, că articolele publicate în ziarul E.Z. -

Ediția de Vest l-au vizat pe martorul C.M., care, la acea vreme, deținea o

funcție publică, fiind plătit din bani publici, ci nu pe recurentul reclamant,

om de afaceri prieten cu martorul în cauză.

În acest sens, curtea de apel a

reținut în mod corect că toate articolele publicate în presă „înconjoară”, în

esență, un eveniment rutier, petrecut în anul 2005, jurnalistul B.A.M. „construind”

articolele, în raport cu adresa emisă de Ministerul Administrației și

Internelor, din care rezultă că vehiculul, marca BMW, în care se afla

reclamantul și șeful Direcției Poliției de Frontieră Timiș, martorul C.M., a

rulat într-o localitate bihoreană, cu o viteză de 114 km la oră, respectiv peste limita legală.

Nici martorul C.M. și nici

recurentul reclamant nu au făcut o dovadă contrară celor consemnate în adresa

M.A.I.

Prin urmare, articolele de presă au vizat

persoana publică, plătită din bani publici, dezbaterea supusă opiniei publice

având ca obiect sublinierea reputației profesionale a comisarului șef al

Poliției de Frontieră, context în care, o anumită doză de exagerare este

tolerată, cu atât mai mult, cu cât jurnalistul nu s-a sprijinit exclusiv pe

ipoteze false, ci pe o adresă a M.A.I.

Obiectivul jurnalistului a fost

acela de a atrage atenția asupra măsurii în care funcționarii publici își

respectă obligațiile de rezervă impuse de statutul profesional.

Din această perspectivă, articolele de

presă aduc în discuție persoana recurentului reclamant, om de afaceri pe plan

local, care se afla în vehiculul respectiv, acesta neputând dovedi însă, lezarea

unei valori ce definește personalitatea umană și producerea unui prejudiciu de

natură morală, care să certifice legitimarea unei cereri în dezdăunare.

În aceeași ordine de idei, Înalta

Curte a constatat că recurentul reclamant s-a rezumat la a afirma generic că

activitatea pârâților i-a produs un prejudiciu moral indiscutabil, fără a

dovedi, în concret, în ce măsură a fost afectat în plan familial sau

profesional în urma articolelor împricinate.

Din perspectiva dreptului convențional,

invocat prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 10 din Convenția

Europeană „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept

cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica

informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama

de frontiere…”.

Limitarea libertății de exprimare în

scopul protejării „reputației și drepturilor altuia” trebuie să fie făcută doar

în cazuri concrete, în condițiile unei atente circumstanțieri a afirmațiilor

făcute față de adevăratul obiectiv.

„Per a contrario”, ar însemna ca

orice afirmație făcută prin presă ar putea fi calificată ca defăimătoare.

Presa joacă un rol important într-o

societate democratică; în considerarea îndatoririi sale de a comunica

informații și idei privitoare la toate problemele de interes general, aceasta

poate recurge la o oarecare doză de exagerare și chiar de provocare.

Curtea Europeană a statuat cu

valoare de principii că, oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea sa

de expresie își asumă „îndatoriri și responsabilități” a căror întindere

depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnologic utilizat.

Ea a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenție, prevede limitele exercițiului

libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele

particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea

îndatoririlor și responsabilităților de care sunt ținuți ziariștii.

Important de precizat, în acest

context, este că art. 10 din Convenție garantează libertatea de exprimare

atunci când este vorba de „acoperirea mediatică” a unor probleme de interes

public serios.

Or, în speță, s-a făcut dovada relatării

unor probleme de interes public, numai cu privire la persoana comisarului șef

al Politiei de Frontieră Timiș, martorul C.M., fără a se face dovada producerii

unui prejudiciu moral recurentului-reclamant.

În consecință, nefiind îndeplinite

condițiile art. 998-999 C. civ., Înalta Curte constată că nu este incident

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în raport

de art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

În raport de dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant la 5000 lei

cheltuieli de judecată reduse, apreciind proporțional acest cuantum cu munca

depusă de avocatul intimaților-pârâți în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul M.P.S. împotriva deciziei nr. 20 din 8 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă pe recurentul reclamant la 5000 lei

cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către

intimații-pârâți B.A.M. și F.G.T.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

noiembrie 2010.