ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5937/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Timiș la data de 25 ianuarie 2008, reclamantul M.P.S. a chemat în judecată pârâții B.A.M., F.G.T. și SC R. România SRL, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 500.001 lei, reprezentând daune morale. Prin sentința civilă nr. 912/PI din 9 martie 2009, Tribunalul Timiș a respins acțiunea ca nefondată, reținând că în speță, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C. civ., întrucât reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, ca urmare a articolelor de presă reclamate. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 20 din 8 februarie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant și l-a obligat pe acesta să plătească intimatului B.A.M.

suma de 5000 lei cheltuieli de judecată parțiale. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de apel a reținut că între reclamant și numitul C.M., fost comisar șef al Poliției de Frontieră Timiș, au existat relații vechi de prietenie, materializate în vizite reciproce și frecvente. Acest fapt a rezultat, atât din conținutul dreptului la replică exercitat de către reclamant, cât și din declarația martorului C.M., audiat în cauză. Pârâții și-au exercitat obligațiile de informare a opiniei publice, ca jurnaliști, în limitele art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, toate articolele publicate în ziarul E.Z. - Ediția de Vest vizându-l pe martorul C.M., care, la acea vreme, deținea o funcție publică, fiind plătit din bani publici.

Toate articolele publicate în presă „înconjoară”, în esență, un eveniment rutier, petrecut în anul 2005, jurnalistul „ construind” articolele, în raport cu adresa emisă de Ministerul Administrației și Internelor, din care rezultă că vehiculul, marca BMW, în care se afla reclamantul și șeful Direcției Poliției de Frontieră Timiș, martorul C.M., a rulat într-o localitate bihoreană, cu o viteză de 114 km la oră, respectiv peste limita legală. Din probele administrate, rezultă că numitul C.M. nu a chemat în judecată ziarul sau jurnaliștii în legătură cu articolele publicate. De asemenea, nici acesta și nici reclamantul nu au făcut o dovadă contrară celor consemnate în adresa M.A.I.

Curtea a constatat, astfel, că pârâții nu au încălcat limitele de exercițiu ale dreptului la exprimare, prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, căci articolele de presă au fost centrate asupra unei persoane publice, plătită din bani publici, dezbaterea supusă opiniei publice având ca obiect sublinierea reputației profesionale a comisarului șef, context în care, o anumită doză de exagerare este tolerată, cu atât mai mult, cu cât jurnalistul nu s-a sprijinit exclusiv pe ipoteze false, ci pe o adresă a M.A.I. Obiectivul jurnalistului a fost acela de a atrage atenția asupra măsurii în care funcționarii publici își respectă obligațiile de rezervă impuse de statutul profesional.

În acest context, articolele aduc în discuție persoana reclamantului, om de afaceri, care se afla în vehiculul în cauză. Afirmațiile jurnalistului, prin natura lor, nu au caracter defăimător asupra persoanei reclamantului, niciuna dintre expresiile semnalate de reclamant nefiind insultătoare, în sens propriu, în raport cu semnificația cuvintelor în limba română. Nici aprecierile relative la fiul reclamantului nu sunt de natură a susține demersul reclamantului, căci acestea sunt fie implicite, fie reclamă fapte necontestate de către reclamant și care sunt de interes public. Astfel, existența unor dosare penale nu este contestată, iar soluțiile Parchetului au fost corect expuse, „judecățile de valoare” fiind lăsate la latitudinea publicului larg.

În asemenea condiții, opinia publică a fost „centrată” asupra persoanei publice, subiect de presă, reclamantul neputând dovedi un prejudiciu moral, cuantificabil în bani de către instanță. Curtea a constatat că reclamantul se rezumă la a afirma generic că activitatea pârâților i-a produs un prejudiciu moral indiscutabil, fără a arăta, în concret, în ce măsură reclamantul a fost afectat în plan familial sau profesional în urma articolelor împricinate. Sub acest aspect, Curtea a constatat ca hotărârea pronunțată de instanța fondului este legală și temeinică, căci reclamantul nu a făcut dovada cerinței prejudiciului, impusă de exigențele art. 998 C. civ. Relativ la cheltuielile de judecată, în condițiile art. 274 -276 C. proc.

civ., Curtea a constatat că suma pretinsă de intimații în cauză, de 10.000 lei, este excesivă în raport cu valoarea prestației apărării în apel, care s-a derulat la numai patru termene de judecată. Aceasta a fost evaluată și în funcție de cuprinsul întâmpinării formulate în cauză de către pârâți, cât și în raport cu dimensiunea cercetării judecătorești, redusă la audierea martorului C.M. Curtea nu a ignorat nici hotărârea atacată cu apel, în favoarea intimaților în cauză, aspect de natură a circumscrie apărarea în apel în limite relativ induse. În consecință, Curtea a apreciat că suma de 5000 lei este de natură a acoperi cheltuielile rezonabile impuse de asigurarea apărării intimaților în cauză.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.P.S. Criticile de nelegalitate formulate prin motivele de recurs pot fi structurate, în esență, astfel: În mod greșit instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ., în sensul că nu s-a făcut dovada cerinței prejudiciului, ca o condiție a răspunderii civile delictuale și de asemenea, că în raport de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, acțiunea de defăimare a reclamantului prin presă, nu ar avea un caracter ilicit. În continuare, criticile formulate de recurentul reclamant vizează exclusiv analiza probelor administrate, respectiv interpretarea eronată a acestora de către instanțele anterioare.

Examinând recursul, Înalta Curte a constatat că nu este fondat pentru considerentele ce succed: În primul rând, criticile privind modul în care instanțele de fond și de apel au stabilit situația de fapt, în urma interpretării și aprecierii eronate a probelor administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunțării deciziei atacate. Celelalte critici formulate prin motivele de recurs se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., relativ la aplicarea greșită a legii în cauză. Acest motiv de recurs nu este, însă, fondat. Astfel, incidența dispozițiilor art. 998-999 C. civ., presupune întrunirea cumulativă a condițiilor legale, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale și anume: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului suferit de recurentul reclamant, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul. Ca element esențial al răspunderii civile delictuale, prejudiciul constă în rezultatul sau efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană. Instanța de recurs constată că în mod corect instanțele anterioare au apreciat că nu s-a dovedit producerea unui prejudiciu moral care să fi fost suferit de recurentul reclamant și care să poată fi cuantificat în bani de către instanța de judecată.

În speță, în perioada 10 mai 2006 - 12 iunie 2006, recurentul reclamant a fost subiectul mai multor articole de presă publicate în ziarul E.Z. - Ediția de Vest. Astfel, în articolul intitulat „Pinocchio cu epoleți - Comisarul Mnicinos”, semnat de intimatul pârât B.A.M., se consemnează faptul că „omul de afaceri S.M. este un bun prieten al comisarului șef al Poliției de Frontieră care se aprovizionează cu carne de la firmele lui”. In cuprinsul aceluiași articol de presă, intimatul pârât a făcut referire și la un eveniment rutier petrecut în anul 2005, în care a fost implicat recurentul reclamant, eveniment rutier care este reluat la data de 17 mai 2006 în articolul de presă denumit „Misterele averii unui bugetar - Conacul lui Chirilă”, semnat de același intimat pârât, în care se menționează numele recurentului reclamant, deși nu acesta constituia obiectul investigației jurnalistice.

Dreptul la replică solicitat de recurentul reclamant a fost publicat in cotidianul E.Z., din data de 18 mai 2006, textul fiind reprodus integral dar, susține recurentul reclamant, expresia „amicul meu, și nu șeful Poliției de Frontieră Timiș” a fost scoasă din contextul replicii și a fost pusă drept titlu al articolului, fapt ce ar excede deontologiei jurnalistice. În articolul intitulat „Șmecherii și radarul” din 20 mai 2006, intimatul pârât a continuat să relateze despre evenimentul rutier din 2005 ai cărui protagoniști au fost recurentul reclamant și martorul C.M. In articolul intitulat „Ancheta fără sfârșit” din 29 mai 2006, intimatul pârât B.A.M.

face vorbire de fiul reclamantului implicat într-un dosar penal finalizat cu scoaterea de sub urmărire, de activitatea anterioară și pregătirea profesională a reclamantului, ceea ce în opinia acestuia atestă faptul că pârâții-persoane fizice nu au urmărit în demersul lor jurnalistic informarea publicului despre disfuncționalitățile sistemului judiciar, ci continuarea acțiunilor concertate declanșate împotriva sa. Din conținutul materialelor de presă sus-menționate rezultă în mod clar, că articolele publicate în ziarul E.Z. - Ediția de Vest l-au vizat pe martorul C.M., care, la acea vreme, deținea o funcție publică, fiind plătit din bani publici, ci nu pe recurentul reclamant, om de afaceri prieten cu martorul în cauză.

În acest sens, curtea de apel a reținut în mod corect că toate articolele publicate în presă „înconjoară”, în esență, un eveniment rutier, petrecut în anul 2005, jurnalistul B.A.M. „construind” articolele, în raport cu adresa emisă de Ministerul Administrației și Internelor, din care rezultă că vehiculul, marca BMW, în care se afla reclamantul și șeful Direcției Poliției de Frontieră Timiș, martorul C.M., a rulat într-o localitate bihoreană, cu o viteză de 114 km la oră, respectiv peste limita legală. Nici martorul C.M. și nici recurentul reclamant nu au făcut o dovadă contrară celor consemnate în adresa M.A.I.

Prin urmare, articolele de presă au vizat persoana publică, plătită din bani publici, dezbaterea supusă opiniei publice având ca obiect sublinierea reputației profesionale a comisarului șef al Poliției de Frontieră, context în care, o anumită doză de exagerare este tolerată, cu atât mai mult, cu cât jurnalistul nu s-a sprijinit exclusiv pe ipoteze false, ci pe o adresă a M.A.I. Obiectivul jurnalistului a fost acela de a atrage atenția asupra măsurii în care funcționarii publici își respectă obligațiile de rezervă impuse de statutul profesional. Din această perspectivă, articolele de presă aduc în discuție persoana recurentului reclamant, om de afaceri pe plan local, care se afla în vehiculul respectiv, acesta neputând dovedi însă, lezarea unei valori ce definește personalitatea umană și producerea unui prejudiciu de natură morală, care să certifice legitimarea unei cereri în dezdăunare.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte a constatat că recurentul reclamant s-a rezumat la a afirma generic că activitatea pârâților i-a produs un prejudiciu moral indiscutabil, fără a dovedi, în concret, în ce măsură a fost afectat în plan familial sau profesional în urma articolelor împricinate. Din perspectiva dreptului convențional, invocat prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 10 din Convenția Europeană „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere…”. Limitarea libertății de exprimare în scopul protejării „reputației și drepturilor altuia” trebuie să fie făcută doar în cazuri concrete, în condițiile unei atente circumstanțieri a afirmațiilor făcute față de adevăratul obiectiv.

„Per a contrario”, ar însemna ca orice afirmație făcută prin presă ar putea fi calificată ca defăimătoare. Presa joacă un rol important într-o societate democratică; în considerarea îndatoririi sale de a comunica informații și idei privitoare la toate problemele de interes general, aceasta poate recurge la o oarecare doză de exagerare și chiar de provocare. Curtea Europeană a statuat cu valoare de principii că, oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea sa de expresie își asumă „îndatoriri și responsabilități” a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnologic utilizat. Ea a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenție, prevede limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor și responsabilităților de care sunt ținuți ziariștii.

Important de precizat, în acest context, este că art. 10 din Convenție garantează libertatea de exprimare atunci când este vorba de „acoperirea mediatică” a unor probleme de interes public serios. Or, în speță, s-a făcut dovada relatării unor probleme de interes public, numai cu privire la persoana comisarului șef al Politiei de Frontieră Timiș, martorul C.M., fără a se face dovada producerii unui prejudiciu moral recurentului-reclamant. În consecință, nefiind îndeplinite condițiile art. 998-999 C. civ., Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în raport de art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

În raport de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant la 5000 lei cheltuieli de judecată reduse, apreciind proporțional acest cuantum cu munca depusă de avocatul intimaților-pârâți în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.P.S. împotriva deciziei nr. 20 din 8 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă pe recurentul reclamant la 5000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimații-pârâți B.A.M. și F.G.T. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.