ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2151/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București la data de 7 ianuarie 2010 sub nr. x/2010 reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 6.000.000 RON cu titlu de daune morale și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată în mod nejustificat prin rechizitoriul emis de pârâta B., care a fost procuror (în prezent aflat în pensie) și care a instrumentat dosarul nr. x/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara (și alte dosare ale aceleiași unități de parchet împotriva sa sau a altor membrii ai familiei sale).

Trimiterea în judecată i-a cauzat imense prejudicii de ordin moral și material, imaginea și reputația sa având mult de suferit, după o viață în care nu a avut nici un fel de abateri și nu a suferit niciun fel de sancțiuni.

Impactul negativ asupra percepției opiniei publice a fost amplificat și de apariția în presă, a unor materiale având la bază portretul fals (de infractor), pe care i l-a creionat fostul procuror, prin rechizitoriul emis și intrat în spațiul public, cât și pe baza informațiilor primite de presă de la pârâți, atât în cursul așa zisei urmăriri penale cât și ulterior trimiterii în judecată (contrar art. 8 din Convenția ratificată de România prin Legea nr. 30/1994).

Raportându-se la vârsta sa, a arătat că suferința de ordin moral pe care i-a pricinuit-o trimiterea în judecată pe nedrept s-a repercutat și asupra sănătății, care s-a deteriorat generându-i o situație medicală tot mai precară, motiv pentru care a solicitat obligarea pârâților B., Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în solidar, la plata sumelor de bani susmenționate, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 998, 999, 1000 alin. (3) C. civ., art. 47 și următoarele C. proc. civ., Decretul nr. 167/158, dispozițiile Legii nr. 10/2001, Decretul nr. 31/1954.

La data de 07.06.2010 reclamantul A. a depus cerere precizatoare prin care a completat acțiunea și a solicitat, în principal, obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri, în cuantum de 8.000.000 RON cu titlu de daune morale și, în subsidiar, obligarea pârâților să publice considerentele și dispozitivul hotărârii pe cheltuiala lor, într-un ziar de largă circulație locală (în Municipiul Timișoara), precum și într-un ziar central de largă circulație, în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate, sub sancțiunea plății unor daune (cominatorii) de 100 ron/zi, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data la care se împlinește termenul de 15 zile pentru îndeplinirea obligației de publicare și până la data executării efective a obligației de publicare a hotărârii. A mai solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 549 din 9 mai 2014, Tribunalul București a admis excepția puterii de lucru judecat invocată din oficiu și a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 419A/din 10 iunie 2016 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a admis apelul împotriva sentinței și a trimis cauza spre rejudecare pe fond Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentința nr. 214 din 17 februarie 2017 Tribunalul București, secția IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, atât excepția netimbrării cererii, excepția conexității, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție invocate prin întâmpinare, excepția prematurității, cât și cererea în contradictoriu cu pârâta B., ca inadmisibilă, și, pe cale de consecință, a respins, ca neîntemeiată, cererea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice.

Referitor la excepția netimbrării, tribunalul a reținut că la data introducerii prezentei acțiuni erau în vigoare prevederile Legii nr. 146/1997, respectiv ale art. 15 lit. f), potrivit cărora, sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice. Totodată, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 32/1995 timbrul judiciar nu se aplică în cazurile în care nu se percepe taxa de timbru. Prin urmare, tribunalul a respins excepția invocată, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția conexității, tribunalul a reținut că dosarele în raport de care s-a solicitat conexarea au fost soluționate definitiv.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut că, de vreme ce reclamantul și-a întemeiat pretențiile împotriva celor două unități de parchet pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864 (neînțelegând să utilizeze procedura reglementată de art. 504 și următoarele C. proc. pen.) și având în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil, acești pârâți au calitate procesuală pasivă, urmând ca existența calității de comitent prin raportare la pârâta B. să fie verificată în cadrul analizării fondului cauzei.

Cu privire la excepția prematurității cererii, tribunalul a constatat că reclamantul nu reclamă o eroare judiciară ci apreciază că însăși dispoziția procurorului de trimitere în judecată reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, motiv pentru care a respins excepția ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin rechizitoriul întocmit la data de 12.12.2006 de pârâta B., în calitate de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin sentința penală nr. 14/19.10.2007, reclamantul A. a fost achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. și s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiași inculpat pentru comiterea infracțiunii de instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 C. pen., precum și încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiași inculpat pentru comiterea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripției speciale.

Reclamantul a invocat fapta ilicită a pârâtei B. săvârșită în calitate de magistrat, prin trimiterea lui în judecată, și a solicitat angajarea răspunderii acesteia pentru fapta proprie, a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de comitenți, a pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, pentru fapte proprie constând în constituirea de parte civilă în procesul penal, iar a pârâților Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, pentru opozabilitatea hotărârii și pentru eventuala incapacitate de plată a primilor pârâți.

Potrivit art. 94 Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii iar potrivit art. 96 din același act normativ, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen. Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Aceste dispoziții au un caracter special derogatoriu de la dreptul comun respectiv de la art. 998-999 C. civ. în temeiul principiului,,specialia generalibus derogant" prin intermediul acestora urmând a se asigura independența judecătorilor și procurorilor inclusiv prin împiedicarea promovării unor acțiuni directe împotriva acestora de către persoanele care pretind a fi fost prejudiciate prin săvârșirea unor fapte comise în exercitarea atribuțiilor care le revin.

Răspunderea civilă în legătură cu activitatea desfășurată în exercitarea atribuțiilor de serviciu de către procuror are ca situație premisă comiterea unei greșeli care se poate constitui într-o eroare judiciară, situație în care răspunderea pentru prejudiciile cauzate în raport cu persoana care se consideră victimă a unor astfel de erori revine în sarcina Statului, concluzie fundamentată pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție conform cărora, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Procurorul vinovat de producerea unei erori judiciare răspunde, în subsidiar, față de stat, care, potrivit art. 52 alin. (3) teza finala din Constituție coroborat cu art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, are împotriva procurorului o acțiune în regres.

Prin urmare, raportat la aceste prevederi legale, tribunalul a apreciat că nu este admisibilă cererea reclamantului îndreptată împotriva pârâtei B., acesta neavând la dispoziție o acțiune în răspundere civilă delictuală directă împotriva procurorului care l-a trimis în judecată. De aceea, cererea formulată împotriva acestei pârâte a fost respinsă ca inadmisibilă.

Cu privire la pârâții Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chemați în judecată pentru a răspunde în calitate de comitenți pentru fapta ilicită săvârșită de către pârâta B., tribunalul a reținut că, de principiu, comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor, în funcțiile ce li s-au încredințat, numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-999 C. civ. din 1864. Pe lângă condițiile generale prevăzute de art. 998-999 C. civ. din 1864, trebuie întrunite în mod cumulativ și două cerințe speciale, respectiv să existe un raport de prepușenie și fapta ilicită să fi fost săvârșită de către cel pentru care răspunde în exercițiul funcției ce i-a fost încredințat sau în legătură cu atribuțiile sale.

S-a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea acestor pârâți, în primul rând întrucât în sarcina pârâtei B. nu s-a reținut săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii iar, în al doilea rând, întrucât între această pârâtă și cei chemați în judecată în calitate de comitenți nu există un raport de prepușenie.

Astfel, pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport cu o alta, între cele două trebuie să existe un raport de subordonare, în care prepusul se află în subordinea comitentului, raport care presupune că pe baza unui acord de voință o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare din care s-a născut dreptul comitentului de a da instrucțiuni, a îndruma și a controla activitatea prepusului.

Procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat, după cum rezulta în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit căruia "în soluțiile dispuse procurorul este independent, în condițiile legii". Tot astfel, potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, imparțialității și a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege.

Încadrarea procurorilor în parchete reprezintă doar o formă administrativă de organizare a activității acestora, fără ca prin aceasta să li se știrbească independența funcțională.

Prin urmare, nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, tribunalul a respins cererea împotriva acestor pârâți, ca neîntemeiată.

În privința pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, pentru care s-a solicitat atragerea răspunderii pentru fapta ilicită constând în constituirea de parte civilă în procesul penal, s-a apreciat - raportat la prevederile art. 15 C. proc. pen., conform cărora persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului și persoanei responsabile civilmente, iar constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare - că solicitarea sumei de 47.761.9200 RON de către DGFP în cadrul dosarului penal nu reprezintă decât exercitarea unui drept legal care nici în cazul unei achitări a inculpatului nu poate fi asimilată unei fapte ilicite.

Referitor la cererea îndreptată împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat, în primul rând, faptul că pârâții menționați la punctele 1-4 din cerere nu au fost obligați la plata vreunei sume de bani, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată, astfel încât nu se pune problema unei incapacități de plată.

În al doilea rând, în condițiile în care față de aceștia nu s-a indicat în mod expres un temei juridic, tribunalul s-a raportat la prevederile art. 998-999 C. civ. din 1864, invocate la finalul cererii, fără a se face distincție în funcție de pârât.

Aplicând aceste dispoziții prin raportare la art. 52 alin. (3) Constituție și art. 96 Legea nr. 303/2004, tribunalul a reținut că răspunderea statului poate interveni în două situații: fie în cazul reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare comise într-un proces penal conform art. 504 C. proc. pen., fie pentru repararea prejudiciilor pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, caz în care trebuie să existe o hotărâre definitivă prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară a procurorului.

Astfel, statul răspunde doar pentru erori judiciare, răspunderea fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție iar nu pentru fapta proprie sau în calitate de comitent.

Cum, în speță, nu se regăsește niciuna din aceste ipoteze, întrucât reclamantul a precizat în mod expres faptul că nu invocă în susținerea cererii prevederile art. 504 C. proc. pen. și nici nu e vorba despre erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale (dimpotrivă reclamantul invocă o faptă în legătură cu un proces penal), iar răspunderea procurorului nu a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă, tribunalul a constatat că acțiunea este neîntemeiată și față de acești pârâți.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A. arătând că instanța de fond în mod greșit, limitativ și restrictiv s-a raportat numai la dispozițiile art. 94 Legea nr. 303/20042, art. 504 C. proc. pen. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție; instanța de fond a considerat în mod greșit ca dispozițiile art. 998, 999 C. civ. nu sunt incidente în cazul procurorilor.

În concepția instanței de fond, actele, activitățile, acțiunile procurorului chiar dacă sunt ilicite, fiind săvârșite cu vinovăție, generând prejudicii și existând legătura de cauzalitate între aceste elemente, rămân în afara sferei răspunderii civile delictuale, existând în favoarea acestuia un privilegiu nejustificat.

În realitate, cele două categorii de dispoziții legale nu se exclud ci se completează, respectiv dispozițiile art. 94 Legea nr. 303/20046, art. 504 C. proc. pen. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție nu exclud aplicarea art. 998, 999 C. civ.

Sfera de aplicare a art. 94 Legea nr. 303/20047, art. 504 C. proc. pen. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție este redusă, este limitativă și reglementează situațiile la care se refera Capitolul IV al vechiul C. proc. civ., respectiv cele privind repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, situații care nu acoperă multitudinea situațiilor care pot genera pagube și daune morale.

De aceea, procurorul nu poate fi scos de sub incidența răspunderii civile delictuale care acoperă și situațiile în care acesta săvârșește o faptă ilicită, cu vinovăție, generatoare de prejudiciu și existând legătura de cauzalitate, situații care, fără a genera o condamnare sau lipsire de libertate, au însă o incidență gravă asupra vieții, demnității, sănătății și altor împrejurări de viață ale persoanei împotriva căreia s-a săvârșit fapta ilicită.

Apelantul pretinde că în cauză există faptă ilicită, vinovăție, prejudiciu și legătură de cauzalitate fie măcar și numai prin prisma faptei procurorului care l-a trimis în judecată în pofida solicitării, încuviințării și efectuării unei comisii rogatorii în Brazilia pentru a se stabili dacă persoanele care l-au mandatat există, dacă procurile pretins false sunt reale, dacă au fost semnate de titularii semnăturilor și a drepturilor, dacă au fost semnate și înregistrate la notariat.

Or, înainte de a se finaliza comisia rogatorie și de a primi la dosar concluziile acesteia (care atestau că totul este legal), procurorul l-a trimis în judecată sub acuzații care au influențat mass media, opinia publică locală dar și la nivel național, cercurile juridice din care făcea parte fiul său A., a cărui cariera a fost influențată negativ de acest procuror, a generat un climat de suspiciune în cadrul cercului de relații sociale pe care le avea, existând cazuri de prieteni și chiar de rude a căror impresie a rămas cea creată de procurorul care l-a trimis în judecată, unii dintre aceștia decedând înainte de achitarea apelantului-reclamant .

Toate acestea au cauzat suferințe de ordin moral, unele ireparabile, pentru care satisfacția echitabilă ar fi fost un mijloc de contrabalansare a unui rău produs în ceea ce îl privește.

În ceea ce privește societatea, atragerea răspunderii civile delictuale a procurorului ar însemna un semnal ca astfel de fapte nu pot rămâne nesancționate și ar atenționa procurorul în activitatea sa, precum și pe ceilalți procurori, determinând abținerea de la perseverența pe calea unor astfel de rezoluții cel puțin ilicite,dacă nu infracționale ale procurorilor.

Faptul că rămân în afara răspunderii civile delictuale astfel de excese ale procurorilor, a constituit o încurajare a acestora care culminează cu fenomenul social generat de aceștia și reflectat în mass media, cu privire la derapajele lor și tendința tot mai accentuată de escaladare a abuzului.

Hotărârea primei instanțe a fost criticată ca nelegală și pentru respingerea acțiunii față de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit apelantului, simplul fapt al trimiterii sale în judecată, după efectuarea comisiei rogatorii dar înainte de primirea rezultatului acesteia, constituie o faptă ilicită care a fost comisă cu vinovăție sub forma intenției, întrucât trimiterea în judecată a avut loc în mod deliberat, cu eludarea comisiei rogatorii, pentru a produce un rău fiului apelantului, avocatul A., pe care l-a dușmănit și împreună cu care apelantul - reclamant a făcut numeroase sesizări organelor în drept anterior trimiterii în judecată, cu privire la pârâtă.

Greșit s-a apreciat asupra lipsei unui raport de prepușenie între pârâta-fost procuror și ceilalți pârâți deoarece niciun procuror nu-și desfășoară activitatea desprins de contextul unei forme de organizare și structuri în cadrul și sub egida unităților de parchet.

Independența procurorului în soluțiile dispuse nu semnifică o independență a acestuia față de lege, fiind de neconceput să se recunoască prin hotărârea atacată că procurorii își desfășoară activitatea conform principiului legalității, iar când legalitatea este încălcată de ei să se aprecieze că acțiunea în răspunderea civilă delictuală a acestora este inadmisibilă.

Nelegal a fost respinsă acțiunea și față de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, care a influențat în mod decisiv lanțul cauzal ce a condus la prejudicierea reclamantului întrucât, dacă pârâta DGFPS Timiș nu s-ar fi constituit parte civilă (deoarece nu a existat o vătămare, nu a existat prejudiciu și aceasta nu era persoana vătămată), apelantul - reclamant nu ar fi putut fi trimis în judecată pentru infracțiunea de înșelăciune cu încadrare de 3 -15 ani, situație care l-a grevat moral pe parcursul celor 6 ani de procese penale, în cadrul unui sistem judiciar care dacă a făcut posibilă trimiterea sa în judecată, era evident că făcea să fie născută și probabilitatea unei erori judiciare a condamnării sale.

Nelegal a fost respinsă acțiunea și față de pârâții Statul Roman și Ministerul Finanțelor Publice, care pot și trebuie obligați la plată, chiar în lipsa obligării celorlalți pârâți, întrucât dacă instanța a constatat că procurorul este independent, că el nu este un prepus, iar unitățile de parchet nu au calitate de comitenți, atunci trebuia obligat statul la repararea pagubei.

În mod evident, procurorul a întocmit rechizitoriul și l-a trimis în judecată, acționând ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind titular al acțiunii penale.

Referitor la pretinsa neindicare, în mod expres, a unui temei de drept pentru răspunderea statului român și a M.F.P., apelantul-reclamant a arătat că prima instanța a dat importanță formalismului procedurilor, ignorând principiul preeminenței dreptului.

Prin decizia nr. 1087/A din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecință a existenței erorii în procesele penale sau în alte procese, distincție care rezultă din conținutul prevederilor art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004. În ceea ce privește eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispozițiile C. proc. pen. și, în mod evident, dreptul la despăgubiri pentru cazurile vizate de art. 538 și art. 539 C. proc. pen. (unde se regăsește în prezent consacrat cazul erorii judiciare în procesul penal) nu poate fi valorificat decât în condițiile vizate de aceste norme, în baza principiului "specialia derogant generalibus", iar nu după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale, cum eronat se susține de apelant în argumentarea criticilor formulate prin cererea de apel.

Situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen., prin normele sus-menționate (care se regăseau și în vechiul C. proc. pen., art. 504), dispoziții legale care exclud, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita, în orice mod și sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură.

În opinia instanței de apel, istanțele de judecată nu ar putea adăuga la lege, extinzând dispozițiile referitoare la răspunderea statului prevăzute în C. proc. pen. și în alte ipoteze, cum ar fi răspunderea statului, prin organele sale, pentru cercetarea prealabilă și trimiterea în judecată a unei persoane, proces finalizat cu o soluție definitivă de achitare, ca în cazul în speță.

De altfel, asupra condițiilor în care se poate stabili existența unei erori judiciare s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era "incompletă și părtinitoare" nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unor erori judiciare în procedura anterioară.

De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de instanțele inferioare, adică a greșelilor din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau cercetării sale în alt fel (Hotărârea din 21.06.2011 pronunțată în cauza Giuran împotriva României).

Împrejurarea că statul este unicul titular al acțiunii penale, ce o poate pune în mișcare prin intermediul procurorului - aspect invocat de apelant în susținerea propriilor pretenții - decurge din aceea că statul este cel care adoptă normele de drept penal (lato sensu), adoptând, totodată, și cadrul legislativ în limitele căruia victima unei erori judiciare decurgând dintr-un proces penal poate fi dezdăunată.

În ceea ce privește eroarea judiciară decurgând din alte procese, instanța de apel a constatat că prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce, în prealabil, a fost pronunțată o hotărâre definitivă penală sau disciplinară împotriva magistratului pentru o faptă săvârșită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.

Contrar celor susținute de apelantul-reclamant, instanța de apel a constatat că, în lipsa unei erori judiciare, Statul Român nu este ținut să răspundă patrimonial.

Aceste condiționări sunt determinate de însăși rațiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare, lato sensu.

S-a arătat că prevederile legale menționate au un caracter special, derogatoriu de la dreptul comun, respectiv, de la art. 998-999 din C. civ. de la 1864, tribunalul constatând în mod corect că acestea au fost edictate și pentru a se asigura independența judecătorilor și procurorilor inclusiv prin împiedicarea promovării unor acțiuni directe împotriva lor de către persoanele care pretind a fi prejudiciate prin săvârșirea unor fapte comise în exercitarea atribuțiilor care le revin și, prin urmare, cererea formulată de apelantul-reclamant în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. nu este admisibilă, întrucât acesta nu are la dispoziție o acțiune în răspundere civilă delictuală directă împotriva procurorului care l-a trimis în judecată.

De aici rezultă că nici nu s-ar putea reține o răspundere civilă de drept comun a statului, cum pretinde apelantul, aceasta fiind exclusă în raporturile dintre Stat și autoritățile judiciare sau ceilalți participanți din proces, întrucât o asemenea răspundere pentru altul, invocată de apelantul-reclamant presupune existența unui raport de prepușenie, care, în situația dată, nu se regăsește, iar, în plus, în conformitate cu prevederile C. civ., comitentul ar putea răspunde de prejudiciul cauzat de prepusul său, numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, împrejurare care ar presupune indicarea în concret a persoanelor implicate în derularea procesului și, evident, dovedirea culpei fiecăreia, inclusiv, în unele cazuri, prin parcurgerea procedurilor speciale în materie disciplinară.

Altfel spus, chiar dacă, în scopul apărării intereselor legitime ale persoanelor prejudiciate, legiuitorul a reglementat, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie, și o altă răspundere, indirectă, complementară, a altor persoane, o persoană juridică putând răspunde și în calitate de comitent pentru faptele prepușilor săi, răspunderea pentru fapta altuia în materie civilă nu poate avea decât un caracter derogator, fiind o excepție de la regula potrivit căreia răspunderea aparține in primul rând autorului faptei ilicite, iar comitentul poate răspunde numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, ținând seama de caracterul subiectiv al răspunderii civile a celui care a cauzat efectiv prejudiciul.

De altfel, calitatea de persoană juridică (de drept public) a statului care este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice este consacrată și de actuala reglementare - art. 223 alin. (1) din noul C. civ. - ori de câte ori este vorba de raporturi juridice civile în care statul este parte nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații.

Prevederile art. 1 alin. (1) al Legii nr. 304/2004, potrivit cărora "Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege", precum și cele ale art. 1 alin. (3) din același act normativ, conform cărora "Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituite în parchete, în condițiile legii" coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) care dispun că "În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor", invocate de apelantul-reclamant în susținerea tezei existenței unui raport de prepușenie între Stat și magistrați, judecători sau procurori, sunt irelevante sub acest aspect.

Dimpotrivă, toate celelalte prevederi ale Legii nr. 304/2004 invocate de apelant referitoare la independența judecătorilor, care se supun numai legii, respectiv, independența procurorilor, în condițiile legii - art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (1) - indică, fără echivoc, cum corect a apreciat și tribunalul, inexistența vreunui raport de subordonare a magistraților în activitatea judiciară a acestora de natura celui avut în vedere de art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Față de cele arătate, instanța de apel a constatat că este corectă statuarea primei instanțe în sensul că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 998-999 din C. civ. în raport de intimatul-pârât Statul Român.

Instanța de apel a mai constatat că nu pot fi primite alegațiile apelantului privind nelegalitatea hotărârii pentru faptul că acțiunea sa a fost respinsă față de pârâții Statul Roman și Ministerul Finanțelor Publice, care ar fi trebuit obligați la plata unor daune chiar și în lipsa obligării celorlalți pârâți.

Pentru considerentele arătate, referitoare la inexistența unui raport de prepușenie între procuror și alte persoane juridice, în exercitarea de către procuror a activității judiciare în condițiile legii, nu se poate angaja în speță nici răspunderea civilă delictuală a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, legea nepermițând, pe de altă parte, nici tragerea acestor unități la răspundere pentru o faptă proprie legat de dispozițiile procurorului de caz, în mod corect apreciind prima instanță că încadrarea procurorilor în parchete reprezintă doar o formă administrativă de organizare a activității acestora, fără ca prin aceasta să li se știrbească independența funcțională.

Instanța de apel a constatat că este corectă soluția dată și în privința Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș, întrucât, astfel cum tribunalul a reținut, constituirea de parte civilă nu reprezintă decât exercitarea unui drept legal care, nici în cazul unei achitări a inculpatului, nu poate fi asimilată unei fapte ilicite.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., reclamantul A., solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea acesteia și admiterea apelului declarat. În motivarea recursului, recurentul a invocat următoarele critici de nelegalitate:

- Instanța de apel a reținut o stare de fapt eronată, ce a condus la pronunțarea unei hotărâri care conține motive contradictorii și străine de natura pricinii, respectiv, în mod greșit s-a reținut că reclamantul a fost achitat în raport de anumite pretinse fapte penale pentru care a fost trimis în judecată, iar în raport de altele s-ar fi dispus încetarea procesului.

- Dintr-un interes nelegitim și dintr-o solidaritate de breaslă prost înțeleasă, instanța de apel a limitat cazurile de răspundere a magistratului numai la situațiile prevăzute de C. proc. pen., concomitent cu refuzul său de a recunoaște caracterul și sfera de aplicabilitate mai largi ale răspunderii civile delictuale prevăzute prin dispozițiile art. 998-999 din C. civ. Potrivit recurentului, răspunderea limitată prevăzută de C. proc. pen. nu înlătură răspunderea civilă delictuală, relația dintre cele două tipuri de răspunderi fiind aceea de la parte la întreg, respectiv pentru situațiile care exced cazurilor de eroare judiciară din C. proc. pen., se aplică răspunderea civilă delictuală. Răspunderea limitată prevăzută în C. proc. pen. nu exclude răspunderea magistratului care poate fi atrasă și în alte condiții decât cele prevăzute de C. proc. pen., pentru alte fapte ilicite săvârșite cu vinovăție, care se supun și se sancționează în temeiul art. 998-999 din C. civ.

Reglementarea răspunderii pentru eroare judiciară în C. proc. pen. nu exclude aplicarea art. 998-999 din C. civ. la alte fapte, situații, împrejurări cauzatoare de prejudicii, aceste din urmă norme ale dreptului comun având, în opinia recurentului, caracter complinitor în raport cu primele, a căror aplicare intervine ori de câte ori apar alte situații decât eroarea judiciară.

Cazurile de răspundere pentru erorile judiciare săvârșite în procesul penal nu sunt exhaustive și nu echivalează cu absolvirea de raspundere penală atunci când fapta ilicită a magistratului se manifestă sub alte forme decât cele prevăzute de C. proc. pen.

- În mod greșit s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, text legal care se referă și privește strict răspunderea statului pentru erori judiciare. Totodată, această dispoziție constituțională nu stabilește că statul răspunde numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, respectiv nu exclude răspunderea statului și a procurorilor pentru alte situații decât cea de eroare judiciară. Astfel, plecând de la principiul supremației legii (a cărui aplicare nu ar putea fi înlăturată prin interpretare restrictivă sau prin sfidare), pentru cazurile care se încadrează în eroare judiciară, răspunderea statului este una reglementară în mod special prin C. proc. pen., iar pentru toate celelalte situații care exced conceptului de eroare judiciară circumstanțiată prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, răspunderea statului și a a procurorilor va avea loc pe tărâmul dispozițiilor art. 998-999 din C. civ.

Concluzia recurentului a fost dedusă din utilizarea interpretării a contrario a art. 52 alin. (3) din Constituție.

- În mod greșit instanța de apel reține că art. 96 din Legea nr. 303/2004 ar constitui un temei al înlăturării răspunderii civile delictuale în cauză, în condițiile în care textul legal tratează doar situația prejudicierii persoanei vătămate prin eroarea judiciară, fără însă a exclude posibilitatea ca în cazul prejudicierii care rezultă din alte motive decât eroarea judiciară să se aplice sancțiunea specifică răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte, art. 96 alin. (4) se referă la alte procese decât cele penale, sens în care nu este incident în situația în speță, caracterizată prin aceea că este generată într-un proces penal și nu civil.

- În mod greșit instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 538, 539 C. proc. pen. ca fiind incidente în cauză, dispoziții adoptate prin Legea nr. 135/2010 din 01.07.2010 privind C. proc. pen. și care au intrat în vigoare în anul 2014, așadar inaplicabile în raport de data introducerii acțiunii, respectiv anul 2009.

Invocând această critică, recurentul a pretins că decizia atacată este fondată pe motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în condițiile în care instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia și a pronunțat o soluție lipsită de temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii;

- Instanța de apel s-a referit în mod trunchiat și incomplet la jurisprudența CEDO în materie, care nu vizează doar erori judiciare, ci și încălcări serioase ale procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori în aplicarea dreptului material. Or, în speță, datorită necunoașterii instituției moștenirii prin retransmitere s-a produs o eroare fundamentală de drept material pentru care reclamantul a fost trimis în judecată penală cu grave acuze care, dacă ar fi fost adevărate, i-ar fi adus o pedeapsă de până la 15 ani;

- În mod greșit instanța de apel a apreciat asupra răspunderii statului. Reclamantul a solicitat atragerea unei răspunderi civile delictuale a statului în calitatea sa de titular al acțiunii penale, având o răspundere directă pentru prejudiciul creat, întrucât procurorul, indiferent de raporturile sale cu statul, a fost un interpus al acestuia și a acționat ca un mandatar al statului (răspundere întemeiată pe o culpă in eligendo);

- În mod greșit instanța de apel a apreciat cu privire la răspunderea Ministerului Finanțelor Publice și a Direcției Generale a Finanțelor Timiș, această din urmă entitate constituindu-se parte civilă pentru a servi procurorului pretext pentru începerea urmăririi penale;

- În mod greșit instanța de apel a apreciat cu privire la răspunderea procurorului, care nu este absolvit de răspundere civilă, întrucât independența de care se bucură acesta funcționează pentru a-l proteja de ingerințe și imixtiuni politice sau din partea superiorilor, iar nu pentru a înlătura aplicarea legii;

- În mod greșit instanța de apel a apreciat asupra răspunderii Parchetului, întrucât manifestarea procurorului nu era posibilă fără culpa acestei entități. Indiferent care sunt raporturile dintre parchet și procuror (de dreptul muncii, administrative, de drept civil), răspunderea parchetului trebuie atrasă alături de cea a procurorului, care nu poate învesti și sesiza o instanță judecătorească cu un rechizitoriu dacă nu este apartenent unui parchet. Principiul unității de acțiune invocat de procurori trebuie să funcționeze și sub acest aspect.

Recurentul a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.

La data de 2.05.2018, intimata DGRFP Timișoara, pentru Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului român, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și judecarea cauzei în lipsă.

La data de 9.05.2018 a formulat întâmpinare și intimata B., care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât în cauză nu sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute în art. 998-999 din C. civ., acțiunea de față reprezentând un act de răzbunare și hărțuire al unei persoane anchetate și trimise în judecată de aceasta, în activitatea de procuror pe care a desfășurat-o la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Atât apelantul, dar și fiul său au mai formulat împotriva intimatei și o plângere penală la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționată prin rezoluția din 11.01.2006 în sensul neînceperii urmăririi penale față de intimată. Deși cunoaște conținutul prevederilor art. 64 pct. 2 și 3 din Legea nr. 304/2004, republicată, ca și pe cele ale art. 96 pct. 3 și 6 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu rea-credință apelantul a sesizat instanțele judecătorești cu o acțiune nelegală.

De asemenea, intimata a mai învederat că faptele săvârșite de apelant și pentru care acesta a fost trimis în judecată în procesul penal au fost intens mediatizate în presa centrală și locală, în baza dreptului la informarea opiniei publice, fără vreun amestec din partea sa.

Intimata-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La datele de 11.05.2018 și, respectiv, 16.05.2018 au formulat întâmpinări Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând menținerea ca legală a deciziei apelate care, în mod corect a reținut lipsa unui raport de subordonare care să intre în conținutul unui raport de specific comitent-prepus între procuror și unitatea parchetului în cadrul căruia acesta își desfășoară activitatea.

Ambii intimați au cerut judecarea cauzei și în lipsă.

La 29.05.2018 recurentul-reclamant a depus la dosar concluzii scrise prin care a reluat argumentarea motivelor sale de recurs. La aceeași dată, acesta a depus răspunsuri la întâmpinările intimaților-pârâți și, de asemenea, o cerere de sesizare a Curii Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 96 din Legea nr. 303/2004 și a art. 504 din C. proc. pen.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Cu referire la cererea incidentală formulată de recurentul-reclamant, de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 rep. și a art. 504 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază asupra întrunirii în privința acesteia a condițiilor de admisibilitate instituite prin dispozițiile art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992 republicată.

Astfel, obiecția de neconstituționalitate ridicată de recurent vizează texte de lege care au legătură cu soluționarea litigiului de față, în care se urmărește ori care pune problema condițiilor legale în care poate avea loc angajarea răspunderii patrimoniale a unui procuror, a unităților de parchet în structura cărora acesta și-a desfășurat activitatea și a Statului, prin Ministerul Finanțelor.

Chiar dacă soluția atacată s-a fundamentat pe concluzia neincidenței în cauză a niciunuia din cele două texte de lege în discuție, legătura lor cu cauza există deoarece tocmai pornind de la conținutul și regimul lor de norme speciale, s-a apreciat asupra imposibilității angajării răspunderii patrimoniale a unui procuror și a statului, pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, regim dat de dispozițiile art. 998-999, C. civ.

Totodată, cele două texte de lege, deși au făcut obiectul a numeroase sesizări de neconstituționalitate, au rămas și sunt în vigoare urmare a respingerii acestora.

În ceea ce privește opinia instanței asupra excepției de neconstituționalitate, se apreciază că aceasta este nefondată.

Se reține, în acest sens, că neconstituționalitatea celor două texte de lege vizate de recurent și care instituie condițiile speciale în care poate avea loc angajarea răspunderii patrimoniale a judecătorilor și procurorilor a fost invocată cu trimitere la dispozițiile din Constituție care instituie egalitatea în drepturi (art. 16), accesul liber la justiție (art. 21), dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică (art. 22) și a celor care reglementează principiile înfăptuirii justiției (art. 124).

În esență, recurentul pretinde că instituirea prin cele două texte de lege indicate a unui regim legal restrictiv și limitativ al condițiilor în care poate avea loc angajarea răspunderii patrimoniale a judecătorilor și procurorilor, respectiv a statului, prin subordonarea sa cazului de eroare judiciară și neacceptarea posibilității angajării acestei răspunderi pentru orice faptă ilicită a judecătorului/procurorului pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun (art. 998-999 C. civ.) și în condițiile dreptului comun, generează un regim discriminatoriu, de favoare în beneficiul acestor purtători ai autorității publice a statului, care nu răspund pentru greșelile lor întocmai cum se întâmplă în cazul șoferilor, pantofarilor, ceasornicarilor, medicilor, etc. Această discriminare este, în opinia recurentului, "neconstituțională și contraconvențională".

Teza recurentului nesocotește însă chiar dispoziția de ordin constituțional care a fost, mai apoi, dezvoltată la nivel de lege prin cele două dispoziții normative contestate, dispoziție regăsită în cuprinsul alin. (3) al art. 52 din Constituție (dedicat drepturilor persoanei vătămate de o autoritate publică), potrivit cu care "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea Statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență".

Răspunderea patrimonială a Statului, dar și cea a judecătorilor și procurorilor este instituită la nivel de principiu constituțional și poate avea loc în condițiile imperative și limitative instituite prin lege, respectiv în circumstanțele art. 504 (actual, art. 538-539) din C. proc. pen. sau a celor din art. 96 din Legea nr. 303/2004. Așa cum o arată însuși textul de ordin constituțional, această răspundere este circumscrisă întotdeauna cazului de eroare judiciară, noțiune care nu desemnează altceva decât tot o faptă ilicită care este săvârșită de organele autorității judecătorești în activitatea lor.

Această teză nesocotește, deopotrivă, fundamentul răspunderii patrimoniale a Statului - care este una obiectivă, iar nu bazată pe culpă, ci pe rolul statului de garant al activității autorității judecătorești - și rațiunea reglementării mecanismului de angajare a răspunderii patrimoniale a judecătorilor și procurorilor, care dă expresie mijloacelor de asigurare a independenței acestora, prin evitarea supunerii activității lor unor presiuni nejustificate.

Astfel fiind, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 și a art. 504 (actual art. 538-539) din C. proc. pen.

În ceea ce privește recursul declarat, Înalta Curte apreciază că acesta este susținut prin critici care au caracter nefondat potrivit celor ce urmează:

Recurentul și-a întemeiat recursul declarat pe motivele legale prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, nu se circumscrie niciunuia din motivele legale de recurs indicate de recurent, dar nici acelora care se regăsesc la alte puncte ale art. 304 din cod, critica relativă la reținerea de către instanța de apel a unei stări de fapt eronate sub aspectul modului în care a fost soluționată cauza penală în care a fost implicat recurentul, anume reținerea soluției de achitare pentru unele din faptele penale imputate, respectiv a aceleia de încetare a procesului penal pentru alte fapte penale.

Este, de altfel, incompatibilă regimului juridic al judecății în recurs, care presupune o evaluare sub aspectul legalității a hotărârii atacate, invocarea unei critici privitoare la eronata stabilire a situației de fapt a cauzei de către instanțele de fond.

Afirmația că reținerea acestei eronate stări de fapt ar fi condus la pronunțarea unei hotărâri ce conține motive contradictorii și străine de natura pricinii este neîntemeiată deoarece măsura în care pentru anumite fapte penale imputate recurentului acesta a fost achitat, iar pentru altele s-a dispus încetarea procesului penal a constituit un factor absolut nerelevant în economia cauzei.

Elementul hotărâtor, care a fundamentat soluția instanțelor de fond, a pornit de la observația că, prin raportare la modul de soluționare a procesului penal finalizat prin sentința penală nr. 14/19.10.2007 a Curții de Apel Târgu Mureș, reclamantul nu se află în ipoteza unei erori judiciare săvârșite în procesul penal, în sensul art. 504 C. proc. pen., ale cărui dispoziții acesta nici nu le-a invocat ca temei al acțiunii sale.

Pornind de la fapta ilicită imputată direct pârâtei B., constând în punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a reclamantului, urmată de stingerea acțiunii penale prin achitare, respectiv încetarea procesului penal, instanțele de fond au reținut ceea ce acesta afirmă, de altfel, și prin motivele de recurs, anume că demersul său judiciar nu a urmărit sancționarea unei erori judiciare, în conținutu