ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 372/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Reclamanta C.M. a chemat în judecată Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca, în

contradictoriu cu aceasta, să dispună obligarea pârâtei să emită deciziile

conținând titlul de despăgubire pentru imobilul - teren în suprafață de 11.240

mp situat în București, sector 6, în valoare de 11.240.000 euro precum și la

plata unei penalități de 50 de RON pe zi de întârziere până la aducerea la

îndeplinire a hotărârii rămase definitive și irevocabile.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că terenul sus-menționat a fost cumpărat de A. și

A.M., bunicii săi, prin licitație publică, potrivit Sentinței nr. 490 din 5

aprilie 1937 a Tribunalului Ilfov, sentință ce ține loc de act de

vânzare-cumpărare.

Prin Decizia nr. 6603

din 12 iunie 2009, Înalta Curte, secția civilă și de proprietate intelectuală,

constatând că reclamanta este persoana îndreptățită în sensul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, pentru suprafața de 11240 mp, a dispus restituirea prin

echivalent a imobilului în limitele valorii de 11.240.000 euro, echivalentul în

RON.

2.Hotărârea primei

instanțe

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 4247 din 2 noiembrie 2010, a respins acțiunea formulată de

reclamantă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că, potrivit înscrisurilor depuse la

dosar, pârâta a făcut demersuri în vederea transmiterii dosarului, emițând în

acest sens o adresă către Serviciul de Telecomunicații Speciale, însă nu s-a

dovedit că entitatea notificată s-ar fi conformat celor solicitate.

reclamantei

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs reclamanta

C.M., întemeindu-și criticile pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență,

recurenta-reclamantă a arătat că judecătorul fondului a încălcat grav, prin

hotărârea pronunțată, prevederile Constituției României, ale art. 6 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și

ale art. 13, 14 și 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În opinia

recurentei-reclamante, textele invocate sunt menite să susțină teza unicității

procedurilor administrative și judiciare instituite pentru repararea

nedreptăților regimului comunist, astfel că aprecierea termenului rezonabil

trebuie să fie făcută în raport cu data formulării notificării pentru

restituirea imobilului în litigiu, în cursul anului 2001.

De aceea, prevederile

Legii nr. 247/2005, care condiționează emiterea deciziei privind titlul de

despăgubire de existența unei decizii emise de entitatea deținătoare (Serviciul

Special de Telecomunicații), în condițiile în care, în contradictoriu cu

aceasta, a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt contrare art. 6

din Convenția europeană.

În fine,

recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a încălcat prevederile art.

13 și 14 din Legea nr. 10/2001, care pun pe același plan hotărârile

judecătorești cu deciziile sau dispozițiile emise de entitățile notificate, și

nu a ținut seama de faptul că niciun text de lege nu prevede retrimiterea

cauzei la entitatea a cărei atitudine a fost cenzurată printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă.

intimatei

Intimata-pârâtă nu a

formulat întâmpinare, potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a depus la

dosar note scrise, prin care a reluat apărările formulate la judecarea în fond

a cauzei, arătând, în esență, că nu se pune problema refuzului nejustificat de

emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, de vreme ce dosarul

aferent notificării reclamantei nu a fost transmis Secretariatului Comisiei

Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, deși s-au făcut demersuri la entitatea notificată în

acest sens.

în recurs

În temeiul art. 305

C. proc. civ., în recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, în cadrul

căreia recurenta-reclamantă a depus la dosar, în copie, încheierea pronunțată

la data de 13 mai 2011 în dosarul nr. 7240/1/2008/a1 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care

s-a lămurit dispozitivul Deciziei nr. 6603 din 12 iunie 2009, în sensul că

apelanta-reclamantă este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent

pentru imobilul litigios, în valoare de 11.240.000 euro, o adresă către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, prin care, ca

răspuns la solicitarea transmisă prin adresa nr. 42034/R.G. din 10 octombrie

2011, recurenta-reclamantă a trimis o serie de înscrisuri necesare soluționării

dosarului de despăgubire, și adresa nr. RG 6986 din 23 mai 2011, prin care

Direcția de Contencios și pentru Coordonarea Secretariatului Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor a comunicat că dosarul întocmit în baza

notificării recurentei-reclamante a fost analizat în vederea parcurgerii

procedurii reglementate în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

și de drept relevante

Recurenta-reclamantă

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul

Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând

titlul de despăgubire pentru imobilul compus din teren în suprafață de 11.240

m.p. situat în București, sector 6, pentru echivalentul în RON al sumei de

11.240.000 euro, stabilite prin Decizia civilă nr. 6603 din 12 iunie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Acțiunea în

contencios administrativ a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București

la data de 26 mai 2010, în condițiile în care, potrivit susținerilor cuprinse

în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta s-a adresat Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 22 aprilie 2010, dar nu a

primit nici un răspuns.

Apărarea constantă a

intimatei-pârâte, în sensul că, până la data învestirii instanței, entitatea

notificată potrivit Legii nr. 10/2001 nu a înaintat dosarul aferent, conform

art. 16 alin. (1) sau (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu a fost infirmată

prin niciuna dintre probele cauzei. Dimpotrivă, pe parcursul judecării în fond

a litigiului, intimata-pârâtă a făcut dovada că, prin adresa nr.

32238/34197/RG/9575/10047/L10 din 14 iunie 2010, s-a solicitat Serviciului de

Telecomunicații Speciale să se comunice stadiul soluționării notificării și

motivul pentru care nu a fost urmată procedura administrativă reglementată în

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Este adevărat că

obiectul raportului juridic litigios impune ca verificarea respectării principiului

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

garanție a dreptului la un proces echitabil, să aibă în vedere nu numai durata

procedurilor judiciare propriu-zise, cât și pe cea a procedurilor

administrative.

Dar ceea ce poate

sancționa instanța de contencios administrativ, în limitele învestirii sale,

este refuzul explicit sau întârzierea nejustificată a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor de parcurgere a procedurii administrative

reglementate în art. 16 din Legea nr. 247/2005 - conduită care, după cum corect

a apreciat și instanța de fond, nu poate fi reținută în speță, de vreme ce

entitatea notificată nu a înaintat dosarul aferent notificării.

Înalta Curte reține,

de asemenea, că prin înscrisurile noi depuse la dosarul de recurs s-a făcut

dovada că, ulterior pronunțării sentinței curții de apel, dosarul întocmit în

baza notificării recurentei-reclamante (între timp înregistrat) a fost analizat

în vederea parcurgerii procedurii administrative reglementate de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

În aceste condiții,

cu atât mai puțin se poate vorbi de un refuz nejustificat de rezolvare a

cererii sau despre o conduită de pasivitate culpabilă a Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h), i) și n)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau

art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de C.M. împotriva Sentinței civile nr. 4272 din 2 noiembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2012.

Procesat

de GGC - NN