ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 372/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Reclamanta C.M. a chemat în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu aceasta, să dispună obligarea pârâtei să emită deciziile conținând titlul de despăgubire pentru imobilul - teren în suprafață de 11.240 mp situat în București, sector 6, în valoare de 11.240.000 euro precum și la plata unei penalități de 50 de RON pe zi de întârziere până la aducerea la îndeplinire a hotărârii rămase definitive și irevocabile. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că terenul sus-menționat a fost cumpărat de A. și A.M., bunicii săi, prin licitație publică, potrivit Sentinței nr. 490 din 5 aprilie 1937 a Tribunalului Ilfov, sentință ce ține loc de act de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia nr. 6603 din 12 iunie 2009, Înalta Curte, secția civilă și de proprietate intelectuală, constatând că reclamanta este persoana îndreptățită în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru suprafața de 11240 mp, a dispus restituirea prin echivalent a imobilului în limitele valorii de 11.240.000 euro, echivalentul în RON. 2.Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 4247 din 2 noiembrie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, pârâta a făcut demersuri în vederea transmiterii dosarului, emițând în acest sens o adresă către Serviciul de Telecomunicații Speciale, însă nu s-a dovedit că entitatea notificată s-ar fi conformat celor solicitate.

3. Recursul reclamantei Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs reclamanta C.M., întemeindu-și criticile pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, recurenta-reclamantă a arătat că judecătorul fondului a încălcat grav, prin hotărârea pronunțată, prevederile Constituției României, ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13, 14 și 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În opinia recurentei-reclamante, textele invocate sunt menite să susțină teza unicității procedurilor administrative și judiciare instituite pentru repararea nedreptăților regimului comunist, astfel că aprecierea termenului rezonabil trebuie să fie făcută în raport cu data formulării notificării pentru restituirea imobilului în litigiu, în cursul anului 2001. De aceea, prevederile Legii nr. 247/2005, care condiționează emiterea deciziei privind titlul de despăgubire de existența unei decizii emise de entitatea deținătoare (Serviciul Special de Telecomunicații), în condițiile în care, în contradictoriu cu aceasta, a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt contrare art. 6 din Convenția europeană.

În fine, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a încălcat prevederile art. 13 și 14 din Legea nr. 10/2001, care pun pe același plan hotărârile judecătorești cu deciziile sau dispozițiile emise de entitățile notificate, și nu a ținut seama de faptul că niciun text de lege nu prevede retrimiterea cauzei la entitatea a cărei atitudine a fost cenzurată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. 4. Apărările intimatei Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare, potrivit art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., dar a depus la dosar note scrise, prin care a reluat apărările formulate la judecarea în fond a cauzei, arătând, în esență, că nu se pune problema refuzului nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, de vreme ce dosarul aferent notificării reclamantei nu a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deși s-au făcut demersuri la entitatea notificată în acest sens. 5. Procedura derulată în recurs În temeiul art. 305 C. proc.

civ., în recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, în cadrul căreia recurenta-reclamantă a depus la dosar, în copie, încheierea pronunțată la data de 13 mai 2011 în dosarul nr. 7240/1/2008/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a lămurit dispozitivul Deciziei nr. 6603 din 12 iunie 2009, în sensul că apelanta-reclamantă este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul litigios, în valoare de 11.240.000 euro, o adresă către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, prin care, ca răspuns la solicitarea transmisă prin adresa nr. 42034/R.G.

din 10 octombrie 2011, recurenta-reclamantă a trimis o serie de înscrisuri necesare soluționării dosarului de despăgubire, și adresa nr. RG 6986 din 23 mai 2011, prin care Direcția de Contencios și pentru Coordonarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a comunicat că dosarul întocmit în baza notificării recurentei-reclamante a fost analizat în vederea parcurgerii procedurii reglementate în Titlul VII al Legii nr. 247/2005. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul compus din teren în suprafață de 11.240 m.p.

situat în București, sector 6, pentru echivalentul în RON al sumei de 11.240.000 euro, stabilite prin Decizia civilă nr. 6603 din 12 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Acțiunea în contencios administrativ a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 26 mai 2010, în condițiile în care, potrivit susținerilor cuprinse în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta s-a adresat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 22 aprilie 2010, dar nu a primit nici un răspuns. Apărarea constantă a intimatei-pârâte, în sensul că, până la data învestirii instanței, entitatea notificată potrivit Legii nr. 10/2001 nu a înaintat dosarul aferent, conform art. 16 alin. (1) sau (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu a fost infirmată prin niciuna dintre probele cauzei.

Dimpotrivă, pe parcursul judecării în fond a litigiului, intimata-pârâtă a făcut dovada că, prin adresa nr. 32238/34197/RG/9575/10047/L10 din 14 iunie 2010, s-a solicitat Serviciului de Telecomunicații Speciale să se comunice stadiul soluționării notificării și motivul pentru care nu a fost urmată procedura administrativă reglementată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Este adevărat că obiectul raportului juridic litigios impune ca verificarea respectării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, garanție a dreptului la un proces echitabil, să aibă în vedere nu numai durata procedurilor judiciare propriu-zise, cât și pe cea a procedurilor administrative.

Dar ceea ce poate sancționa instanța de contencios administrativ, în limitele învestirii sale, este refuzul explicit sau întârzierea nejustificată a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de parcurgere a procedurii administrative reglementate în art. 16 din Legea nr. 247/2005 - conduită care, după cum corect a apreciat și instanța de fond, nu poate fi reținută în speță, de vreme ce entitatea notificată nu a înaintat dosarul aferent notificării. Înalta Curte reține, de asemenea, că prin înscrisurile noi depuse la dosarul de recurs s-a făcut dovada că, ulterior pronunțării sentinței curții de apel, dosarul întocmit în baza notificării recurentei-reclamante (între timp înregistrat) a fost analizat în vederea parcurgerii procedurii administrative reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În aceste condiții, cu atât mai puțin se poate vorbi de un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sau despre o conduită de pasivitate culpabilă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h), i) și n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de C.M. împotriva Sentinței civile nr. 4272 din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012. Procesat de GGC - NN