ÎCCJ, Decizia nr. 265/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 2 iulie 2004, în dosarul nr.

4544/2004, prin apărător, inculpatul S.D. a declarat că recuză toți magistrații

Curții de Apel Suceava, invocând lipsa de obiectivitate a acestora.

Prin încheierea nr. 179 din 7 iulie

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca

nefondată, cererea de recuzare formulată de inculpatul S.D., reținând că acesta

nu s-a conformat dispozițiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri,

inculpatul S.D. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din economia dispozițiilor Părții

Speciale, Titlul II, cap. III, secțiunile I și II din C. proc. pen. rezultă condiționarea

admisibilității căilor de atac de exercitarea acestora, potrivit legii

procesuale, care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile de a fi

supuse controlului judiciar.

În cauză, Completul de 9 judecători

a fost sesizat cu un recurs, declarat împotriva unei încheieri, prin care secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, o cerere

privind recuzarea tuturor magistraților Curții de Apel Suceava.

Or, potrivit art. 385

1

alin.

(2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința

sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii,

acestea pot fi atacate separat cu recurs.

Așadar, pentru ca o încheiere să

poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală

statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie expres prevăzută

de lege.

În cauză, urmare abrogării alin. (7)

art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin

care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie 2004,

legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că legea procesuală

penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României,

revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de

dispozițiile art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală, privind

examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în

condițiile art. 361 sau, după caz, art. 385

1

C. proc. pen.

Ca atare, accesul la justiție este

asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită

de legea procesuală penală.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul S.D.,

ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul va fi obligat, conform dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de petentul S.D., împotriva încheierii nr. 179 din 2 iulie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

3845/2004.

Obligă recurentul S.D. să plătească

statului suma de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma

de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

18 octombrie 2004.