ÎCCJ, Decizia nr. 265/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 2 iulie 2004, în dosarul nr. 4544/2004, prin apărător, inculpatul S.D. a declarat că recuză toți magistrații Curții de Apel Suceava, invocând lipsa de obiectivitate a acestora. Prin încheierea nr. 179 din 7 iulie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată, cererea de recuzare formulată de inculpatul S.D., reținând că acesta nu s-a conformat dispozițiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen. Împotriva acestei încheieri, inculpatul S.D. a declarat recurs. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din economia dispozițiilor Părții Speciale, Titlul II, cap. III, secțiunile I și II din C. proc.

pen. rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac de exercitarea acestora, potrivit legii procesuale, care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile de a fi supuse controlului judiciar. În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un recurs, declarat împotriva unei încheieri, prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, o cerere privind recuzarea tuturor magistraților Curții de Apel Suceava. Or, potrivit art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs. Așadar, pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie expres prevăzută de lege.

În cauză, urmare abrogării alin. (7) art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că legea procesuală penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de dispozițiile art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală, privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile art. 361 sau, după caz, art. 385 1 C. proc. pen. Ca atare, accesul la justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea procesuală penală. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul S.D., ca inadmisibil. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul va fi obligat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul S.D., împotriva încheierii nr. 179 din 2 iulie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3845/2004. Obligă recurentul S.D. să plătească statului suma de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată, în ședință publică, azi, 18 octombrie 2004.