ÎCCJ, Decizia nr. 107/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 622 din 9 noiembrie 2005, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală:

- a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului

T.N., formulată în dosarul nr. 6261/2005 al Judecătoriei sectorului 4

București, privind recuzarea magistraților Tribunalului București și a Curții

de Apel București;

- a trimis cauza la Tribunalul București, secția a

II-a penală, pentru soluționarea cererii aceluiași petent privind recuzarea

tuturor magistraților de la Judecătoria sectorului 4 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, la

data de 21 octombrie 2005, petentul T.N. a formulat cerere privind recuzarea

tuturor magistraților din cadrul Judecătoriei sectorului 4 București.

Cererea menționată a fost înaintată Tribunalului București,

unde a fost înregistrată sub nr. 6330/2005.

Prin încheierea din 26 octombrie 2005, pronunțată în

dosarul menționat, Tribunalul București a dispus scoaterea cauzei de pe rol și

înaintarea acesteia, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recuzarea judecătorilor Tribunalului

București și Curții de Apel București, se constată că la data formulării

acesteia, pe rolul Tribunalului București nu se aflau cauze în care petentul să

fie parte.

Prin urmare, acesta nu putea cere recuzarea magistraților

unei instanțe care nu soluționa cauze privindu-l pe petent.

În consecință, în mod greșit cererea privind

recuzarea judecătorilor Tribunalului București și a Curții de Apel București, a

fost trimisă, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva acestei încheieri, petentul a declarat

recurs, criticile privind necitarea acestuia la termenul fixat pentru judecarea

cererilor de recuzare.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

Din economia dispozițiilor Părții Speciale, Titlul

II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă condiționarea

admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora potrivit legii

procesual-penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi

supuse controlului judiciar.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu

recursul declarat de petentul T.N., împotriva unei încheieri prin care secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, o

cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului București și a

Curții de Apel București.

Or, potrivit art. 385

1

alin. (2) C. proc.

pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia

recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi

atacate separat cu recurs.

Așadar, pentru ca o încheiere să poată fi atacată,

separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul

menționat, această excepție trebuie să fie prevăzută expres de lege.

În cauză, urmare a abrogării alin. (7) al art. 52 C.

proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a

respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea

procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs.

O altă interpretare, cu referire la controlul

judiciar al încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, prin

exercitarea împotriva acesteia, separat, a căilor de atac, prin interpretarea

per a contrario a dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc. civ., este exclusă.

Este de reținut în acest sens intenția legiuitorului,

la care nu se poate adăuga, rezultând fără echivoc din preambulul O.U.G. nr.

55/2004, potrivit căreia motivul abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen.,

consistă în „necesitatea eliminării neîntârziate a posibilității de exercitare

abuzivă a drepturilor procesuale, care împietează asupra desfășurării normale a

procesului penal și poate conduce la punerea în libertate a unor infractori

periculoși”.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații

neprevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Este de reținut că legea procesual-penală,

corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României,

revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de art. 21

din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7

la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea legalității și

temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile nr. 361 sau,

după caz, art. 385

1

C. proc. pen.

Ca atare, accesul la justiție este asigurat și în

acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea

procesual-penală.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul

T.N.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-petent menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în

recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petentul T.N. împotriva încheierii nr. 622

din 9 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 6518/2005, al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să plătească

statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în

recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.