ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4397/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 327 din 29

martie 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

contestația formulată de reclamantele V.E. și B.V.L.R.I., împotriva pârâților

Municipiul București prin Primar general și Primarul general al municipiului

București, a anulat în parte dispoziția nr. 786/2003 a Primarului general în

ceea ce privește cele 14 încăperi situate la subsolul imobilului, precum și în

ceea ce privește spațiul de la mansardă care face parte din contractul de

închiriere nr. 03736792/1999; a respins capătul de cerere privind anularea

dispoziției în ceea ce privește spațiul comercial deținut de SC I. SA și cota

de teren aferentă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

Reclamantele sunt moștenitoarele

defunctelor V.M. și V.C., care au avut calitatea de proprietare ale imobilului

situat în București.

Prin dispoziție nr. 786 din 29

ianuarie 2003, emisă de Primarul general, reclamantelor le-a fost restituit în

natură acest imobil, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr.

112/1995, spațiul deținut de SC I. SA și cota aferentă de teren, precum și o

serie de încăperi situate la subsolul, parterul și mansarda clădirii.

Din înscrisurile depuse la dosarul

cauzei și din raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, tribunalul a

reținut că la subsolul imobilului au rămas nevândute 14 încăperi având

destinația de boxe, spălătorii și uscătorii, că la parterul celor două scări de

bloc A și B există patru spații locative neînstrăinate și nerestituite, iar la

mansardă unul din spațiile locative este ocupat în temeiul unui contract de

închiriere.

În drept, tribunalul a reținut că

aceste spații nu pot fi exceptate de la restituirea în natură a imobilelor

conform art. 16 și art. 18 din Legea nr. 10/2001, astfel încât omisiunea

restituirii acestora apare ca fiind nelegală.

În ceea ce privește spațiul cu altă

destinație deținut în imobil de către SC I. SA, având în vedre faptul că

această societate comercială este titulara certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului de 6,49 mp cotă-indiviză, tribunalul

a constatat că Primăria municipiului București nu avea calitatea de unitate

deținătoare în sensul dispozițiilor art. 20 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 1764 din 22

septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondate apelurile declarate de reclamante și de pârâtul Municipiul București

prin Primar general, Primăria municipiului București împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, Curtea a

reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul declarat

de pârât, întemeiat pe lipsa calității procesuale pasive a Primarului General,

Curtea a arătat că în mod corect prima instanță a admis cererea reclamantelor

și a dispus introducerea în cauză a Primarului general al municipiului

București, deoarece dispoziția nr. 786/2003 a cărei anulare se solicită, este

emisă de acesta.

Referitor la apelul declarat de

reclamante, Curtea a reținut că acesta este nefondat, întrucât certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenului deținut de SC I. SA nu a

fost anulat și produce efecte juridice, iar Primăria municipiului București nu

avea calitatea de unitate deținătoare în sensul dispozițiilor art. 20 din Legea

nr. 10/2001.

Curtea a mai reținut că reclamantele

nu pot invoca reaua-credință a SC I. SA, deoarece aceasta nu a fost chemată în

judecată și nu s-a formulat cerere de anulare a certificatului de atestare, iar

o astfel de cerere este inadmisibilă pe calea de atac a apelului.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantele, invocând următoarele motive:

cuprinde motivele pe care se sprijină în respingerea apelului, în ceea ce

privește cererea de restituire în natură a celor 14 încăperi ale imobilului.

În dezvoltarea acestui prim motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentele

arată că prima instanță a constatat în mod corect că spațiile în discuție pot

fi restituite în natură, fiind libere sau deținute cu contract de închiriere,

dar a omis să se pronunțe pe acest capăt de cerere și să dispună restituirea

lor către pârâți, limitându-se numai la anularea dispoziției primarului cu

privire la aceste spații și punându-le astfel pe recurente în imposibilitate de

a executa hotărârea.

Recurentele solicită instanței să

constate temeinicia acestui capăt de cerere, neexistând niciunul din cazurile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 [art. 16, art.18, art.32 alin. (1) sau 10-11]

care să justifice refuzul retrocedării în natură a acestor spații.

fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 10/2001.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au

arătat că SC I. SA deține un certificat de atestare a dreptului de proprietate

numai cu privire la suprafața de 6,49 mp de teren, și că acest certificat a

fost obținut cu rea-credință, prin hotărârea Consiliului General al

Municipiului București nr. 206/1999, în condițiile în care reclamantele

formulaseră cerere de restituire în natură a acestui imobil, în temeiul Legii

nr. 112/1995, încă din 28 iulie 1996.

În ceea ce privește spațiul

comercial nerestituit prin dispoziția primarului, situat la parterul imobilului

și deținut de SC I. SA, urmează a se constata că nu există nici un document din

care să rezulte că această societate l-ar avea în proprietate ori că Primăria

municipiului București nu ar avea calitatea de unitate deținătoare în sensul

dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Intimații nu au depus la dosar

întâmpinare.

Recursul este fondat și va fi admis

pentru următoarele considerente:

susțin reclamantele, prima instanță, deși a anulat în parte dispoziția nr.

786/2003 a Primarului general, respectiv în partea referitoare la refuzul

restituirii în natură a celor 14 încăperi, reținând în considerente că acestea

nu sunt exceptate de lege de la restituirea în natură, a omis să se pronunțe

prin dispozitiv, cu privire la măsura reparatorie ce urmează a fi acordată

reclamantelor pentru aceste spații locative.

Deși reclamantele au atacat cu apel

sentința, formulând și un motiv de apel pe acest aspect, curtea de apel nu a analizat

motivul, săvârșind aceeași omisiune și lăsând practic nesoluționată cererea

reclamantelor de restituire în natură a celor 14 încăperi situate la subsolul,

parterul și mansarda imobilului.

comercial situat la parterul imobilului, cele două instanțe s-au limitat la a

constata că pentru cota de teren aferentă acestui spațiu există un certificat

de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC I. SA și de aici au

tras concluzia că această societate comercială este și unitatea deținătoare a

încăperii solicitate de reclamante.

În realitate, cele două instanțe nu

au lămurit situația juridică a spațiului comercial propriu-zis, respectiv a

încăperii în legătură cu care reclamantele solicită restituirea în natură,

nerezultând din datele dosarului dacă SC I. SA deține un titlu de proprietate

cu privire la acest spațiu sau, dimpotrivă, îl deține în baza unui contract de

închiriere încheiat cu Primăria municipiului București ori fără nici un titlu.

Nefiind lămurită această situație,

în mod nelegal s-a stabilit că potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, Primăria

municipiului București nu are calitatea de unitate deținătoare a spațiului în

litigiu și, prin urmare, nu poate fi obligată la restituirea în natură a

acestuia.

Pentru aceste considerente, în

temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art.

312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul.

Întrucât în ceea ce privește cele 14

încăperi situate la subsolul, parterul și mansarda imobilului nici prima

instanță și nici cea de apel nu s-au pronunțat asupra fondului cererii de

restituire în natură a acestora, Înalta Curte va casa decizia, va admite apelul

și, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va desființa sentința Tribunalului

București și va trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

Rejudecând cauza, Tribunalul va

solicita părților să administreze probe pentru a lămuri situația juridică a

spațiului comercial situat la parterul aceluiași imobil și, respectiv, dacă

pârâtei Primăria municipiului București îi aparține calitatea de unitate

deținătoare a acestui spațiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

declarat

de reclamantele V.E. și B.V.L.R.I. împotriva deciziei civile nr. 1764 din 22

septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia în parte.

Admite apelurile declarate de

reclamante împotriva sentinței civile nr. 327 din 9 martie 2004 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

Desființează sentința și trimite

cauza spre rejudecare la același tribunal.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2006.