ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6622/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6622/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra
recursului civil de față;
Din
examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentința civila nr. 448 din
30 aprilie 2009 Tribunalul Buzău, a respins acțiunea formulată de reclamantele U.F.,
U.M. și C.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău, prin primar.
Pentru a
hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată,
reclamantele au solicitat restituirea în echivalent bănesc a contravalorii unei
suprafețe de teren expropriate.
Tribunalul a
mai reținut că acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se face în
condițiile prevăzute de legea specială.
Construcțiile
fiind demolate, partea de teren rămasă liberă nu poate fi retrocedată în
natură, fiind ocupată de construcții noi, executate conform detaliilor de
urbanism aprobate.
Prin decizia
nr. 151 din 15 octombrie 2009 Curtea de Apel Ploiești, secția civila și pentru
cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamante.
Instanța de
apel a reținut că reclamantele au investit instanța de judecată cu o cerere
având ca obiect stabilirea prin expertiză a prețului de circulație a unui
imobil teren expropriat.
La baza
demersului judiciar al reclamantelor au stat susținerile acestora, potrivit
cărora, prin decizia de soluționare a notificării, nu s-a aplicat în mod real
normele legale în materie, suma acordată fiind nerealistă.
Instanța de
apel a mai constatat că notificarea formulată de reclamante a fost soluționată
prin dispoziția din 23 iulie 2008 a Primarului municipiului Buzău, iar în art.
2 al dispoziției se menționează că se propune acordarea de măsuri reparatorii
prin echivalent în condițiile prevăzute de legea specială pentru diferența
dintre valoarea de piață corespunzătoare stabilită potrivit standardelor
internaționale de evaluare și suma de 78.071 RON, actualizată cu indicele
inflației, reprezentând valoarea imobilelor expropriate.
Constatând că
dispoziția a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, având în
vedere dispozițiile art. 16 din Titlul VII al legii și decizia nr. LII/2007,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, instanța
de apel a reținut că persoana juridică investită cu soluționarea notificării a
aplicat în mod corect dispozițiile legii speciale.
Instanța de
apel a mai reținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 13
Titlul VII Legea nr. 257/2005, se face de către Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor, prin emiterea deciziei referitoare la acordarea
titlurilor de despăgubire.
A mai reținut
instanța de apel, că încuviințarea și administrarea de către prima instanță a probei
cu expertiză, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor, nu înseamnă în
mod necesar că acțiunea reclamantelor este temeinică și legală și că trebuia
admisă.
Împotriva
acestei decizii în termen legal, au declarat recurs reclamantele.
Invocând dispozițiile
art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că decizia atacată
este nemotivată și face o greșită aplicare a legii.
Astfel,
recurentele au arătat că instanța de apel, deși descrie pe patru pagini
pretinsele elemente de nelegalitate, nu face trimitere la solicitările lor și
la încadrarea în textele legii de retrocedare.
Recurentele
au mai arătat că în decizia de soluționare a notificării trebuia menționată
valoarea terenului pentru care a solicitat despăgubiri și modalitatea în care
trebuia să se achite suma.
Decizia dată
de Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate retroactiva și nici Legea nr.
247/2005, în condițiile în care notificarea a fost soluționată la mai mult de 7
ani de la data transmiterii ei către unitatea deținătoare.
Au mai arătat
recurentele că din moment ce tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize
cadastrale, prin care s-a stabilit valoarea terenului, era firesc ca aceasta să
fie omologată de ambele instanțe drept contravaloare a reparațiilor care le
revin. Și că cele două instanțe nu au făcut aplicarea art. 9-27 Legea nr.
10/2001, în fapt tinzându-se ca obligația de plată să nu existe.
Criticile
formulate pemit încadrarea recursului în dispozițiile art 304 pct. 7 și 9 C.
proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se zor arata în continuare
Prin cererea
de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea Municipiului Buzău,
prin primar, la restituirea în echivalent bănesc a contravalorii unei suprafețe
de teren care le-a fost expropriată.
Deși cererea
nu a fost motivată în drept, conținutul său o caracterizează ca fiind o
veritabilă contestație împotriva dispoziției din 23 iulie 2008, prin care
Primarul municipiului Buzău a respins cererea de acordare a unui teren în
compensare și a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în
condițiile legii speciale, pentru diferența dintre valoarea de piață
corespunzătoare imobilului compus din construcții în suprafață de 166,20 mp și
teren aferent, în suprafață de 568,00 mp la valoarea stabilită potrivit
standardelor internaționale și suma de 78.071 RON, actualizată cu indicele
inflației, reprezentând valoarea construcțiilor și terenului expropriate.
Recurentele pretind
că decizia instanței de apel nu este motivată, deoarece nu face trimitere la solicitările
lor și la încadrarea în textele legii de retrocedare.
Critica este nefondată,
deoarece instanța de apel și-a motivat amplu decizia, analizând toate solicitările
și apărările reclamantelor și făcând trimitere la textele de lege aplicabile în
cauză.
Argumentele instanței
de apel nu sunt nici străine de natura cauzei, deoarece cererea a fost analizată
ca o contestație formulată potrivit dispozițiilor art. 26 Legea nr. 10/2001, iar
obligarea la despăgubiri s-a analizat în lumina legii speciale aplicabile, respectiv,
Legea nr. 247/2005.
Este nereală și
susținerea reclamantelor, în sensul că Legea nr. 247/2005 nu poate retroactiva,
deoarece această lege este de imediată aplicare și atâta timp cât până la data intrării
ei în vigoare notificarea nu a fost soluționată, rezolvarea cererii de acordare
de despăgubiri trebuie să urmeze dispozițiile legale în vigoare din momentul soluționării.
În ceea ce privește
decizia nr. LII/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul
legii, aceasta nu face altceva decât să asigure interpretarea și aplicarea unitară
a unor dispoziții legale soluționate în mod diferit de instanțele de judecată, motiv
pentru care, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., este obligatorie pentru
toate instanțele de judecată din momentul publicării în M. Of..
În ceea ce privește
critica referitoare la faptul că prima instanță și instanța de apel ar fi trebuit
să stabilească cuantumul despăgubirilor, se constată că notificarea a fost soluționată
la data de 23 iulie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Conform modificărilor
aduse prin Legea nr. 247/2005 Legii nr. 10/2001, notificarea este soluționată în
două etape.
O primă etapă
se derulează la unitatea deținătoare, care emite dispoziție sau decizie prin care
propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, decizia de respingere
a notificării sau prin care s-a respins cererea de restituire în natură putând fi
atacată la instanța civilă.
A doua etapă se
desfășoară la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care emite o hotărâre
prin care stabilește cuantumul final al despăgubirilor. Hotărârea comisiei poate
fi atacată la instanța de contencios administrativ.
Prin urmare, în
mod corect instanța de apel a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la măsuri
reparatorii conform Titlului VII Legea nr. 247/2001.
În acest sens,
așa cum a arătat și instanța de apel, secțiile unite ale înaltei Curți de Casație
și Justiție, prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007, dată în interesul legii, au
statuat că pentru notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a
Legii nr. 247/2005, despăgubirile se acordă în condițiile Titlului VII din acest
act normativ.
Faptul că prima
instanță a încuviințat și a administrat proba cu expertiză nu obliga instanțele
să dispună plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin expertiză, deoarece soluționarea
unei astfel de cereri nu poate avea loc cu depășirea cadrului legal în vigoare.
Pentru cele mai
sus arătate, recursul declarat de reclamante se va privi ca nefondat și, în temeiul
art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamantele U.F., U.M. și C.A. împotriva deciziei nr. 151
din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu
minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2010.