ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6622/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civila nr. 448 din 30 aprilie 2009 Tribunalul Buzău, a respins acțiunea formulată de reclamantele U.F., U.M. și C.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău, prin primar. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat restituirea în echivalent bănesc a contravalorii unei suprafețe de teren expropriate. Tribunalul a mai reținut că acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se face în condițiile prevăzute de legea specială. Construcțiile fiind demolate, partea de teren rămasă liberă nu poate fi retrocedată în natură, fiind ocupată de construcții noi, executate conform detaliilor de urbanism aprobate.

Prin decizia nr. 151 din 15 octombrie 2009 Curtea de Apel Ploiești, secția civila și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamante. Instanța de apel a reținut că reclamantele au investit instanța de judecată cu o cerere având ca obiect stabilirea prin expertiză a prețului de circulație a unui imobil teren expropriat. La baza demersului judiciar al reclamantelor au stat susținerile acestora, potrivit cărora, prin decizia de soluționare a notificării, nu s-a aplicat în mod real normele legale în materie, suma acordată fiind nerealistă.

Instanța de apel a mai constatat că notificarea formulată de reclamante a fost soluționată prin dispoziția din 23 iulie 2008 a Primarului municipiului Buzău, iar în art. 2 al dispoziției se menționează că se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile prevăzute de legea specială pentru diferența dintre valoarea de piață corespunzătoare stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare și suma de 78.071 RON, actualizată cu indicele inflației, reprezentând valoarea imobilelor expropriate. Constatând că dispoziția a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, având în vedere dispozițiile art. 16 din Titlul VII al legii și decizia nr. LII/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, instanța de apel a reținut că persoana juridică investită cu soluționarea notificării a aplicat în mod corect dispozițiile legii speciale.

Instanța de apel a mai reținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 13 Titlul VII Legea nr. 257/2005, se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin emiterea deciziei referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire. A mai reținut instanța de apel, că încuviințarea și administrarea de către prima instanță a probei cu expertiză, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor, nu înseamnă în mod necesar că acțiunea reclamantelor este temeinică și legală și că trebuia admisă. Împotriva acestei decizii în termen legal, au declarat recurs reclamantele. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că decizia atacată este nemotivată și face o greșită aplicare a legii.

Astfel, recurentele au arătat că instanța de apel, deși descrie pe patru pagini pretinsele elemente de nelegalitate, nu face trimitere la solicitările lor și la încadrarea în textele legii de retrocedare. Recurentele au mai arătat că în decizia de soluționare a notificării trebuia menționată valoarea terenului pentru care a solicitat despăgubiri și modalitatea în care trebuia să se achite suma. Decizia dată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate retroactiva și nici Legea nr. 247/2005, în condițiile în care notificarea a fost soluționată la mai mult de 7 ani de la data transmiterii ei către unitatea deținătoare. Au mai arătat recurentele că din moment ce tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize cadastrale, prin care s-a stabilit valoarea terenului, era firesc ca aceasta să fie omologată de ambele instanțe drept contravaloare a reparațiilor care le revin.

Și că cele două instanțe nu au făcut aplicarea art. 9-27 Legea nr. 10/2001, în fapt tinzându-se ca obligația de plată să nu existe. Criticile formulate pemit încadrarea recursului în dispozițiile art 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se zor arata în continuare Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea Municipiului Buzău, prin primar, la restituirea în echivalent bănesc a contravalorii unei suprafețe de teren care le-a fost expropriată.

Deși cererea nu a fost motivată în drept, conținutul său o caracterizează ca fiind o veritabilă contestație împotriva dispoziției din 23 iulie 2008, prin care Primarul municipiului Buzău a respins cererea de acordare a unui teren în compensare și a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale, pentru diferența dintre valoarea de piață corespunzătoare imobilului compus din construcții în suprafață de 166,20 mp și teren aferent, în suprafață de 568,00 mp la valoarea stabilită potrivit standardelor internaționale și suma de 78.071 RON, actualizată cu indicele inflației, reprezentând valoarea construcțiilor și terenului expropriate. Recurentele pretind că decizia instanței de apel nu este motivată, deoarece nu face trimitere la solicitările lor și la încadrarea în textele legii de retrocedare.

Critica este nefondată, deoarece instanța de apel și-a motivat amplu decizia, analizând toate solicitările și apărările reclamantelor și făcând trimitere la textele de lege aplicabile în cauză. Argumentele instanței de apel nu sunt nici străine de natura cauzei, deoarece cererea a fost analizată ca o contestație formulată potrivit dispozițiilor art. 26 Legea nr. 10/2001, iar obligarea la despăgubiri s-a analizat în lumina legii speciale aplicabile, respectiv, Legea nr. 247/2005. Este nereală și susținerea reclamantelor, în sensul că Legea nr. 247/2005 nu poate retroactiva, deoarece această lege este de imediată aplicare și atâta timp cât până la data intrării ei în vigoare notificarea nu a fost soluționată, rezolvarea cererii de acordare de despăgubiri trebuie să urmeze dispozițiile legale în vigoare din momentul soluționării.

În ceea ce privește decizia nr. LII/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, aceasta nu face altceva decât să asigure interpretarea și aplicarea unitară a unor dispoziții legale soluționate în mod diferit de instanțele de judecată, motiv pentru care, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., este obligatorie pentru toate instanțele de judecată din momentul publicării în M. Of.. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că prima instanță și instanța de apel ar fi trebuit să stabilească cuantumul despăgubirilor, se constată că notificarea a fost soluționată la data de 23 iulie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Conform modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 Legii nr. 10/2001, notificarea este soluționată în două etape.

O primă etapă se derulează la unitatea deținătoare, care emite dispoziție sau decizie prin care propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, decizia de respingere a notificării sau prin care s-a respins cererea de restituire în natură putând fi atacată la instanța civilă. A doua etapă se desfășoară la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care emite o hotărâre prin care stabilește cuantumul final al despăgubirilor. Hotărârea comisiei poate fi atacată la instanța de contencios administrativ. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii conform Titlului VII Legea nr. 247/2001.

În acest sens, așa cum a arătat și instanța de apel, secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007, dată în interesul legii, au statuat că pentru notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile se acordă în condițiile Titlului VII din acest act normativ. Faptul că prima instanță a încuviințat și a administrat proba cu expertiză nu obliga instanțele să dispună plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin expertiză, deoarece soluționarea unei astfel de cereri nu poate avea loc cu depășirea cadrului legal în vigoare. Pentru cele mai sus arătate, recursul declarat de reclamante se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele U.F., U.M. și C.A. împotriva deciziei nr. 151 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2010.