ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 283/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 5 din 19 ianuarie 2010 Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca tardivă acțiunea formulată de reclamanta C.E., în contradictoriu cu pârâții SC P.P. SA și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, având ca obiect constatare nulitate certificat de atestare a dreptului de proprietate. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în esență următoarele: Actul administrativ atacat în cauză, care este un act administrativ individual și se adresează altui subiect de drept, a fost transcris în Cartea funciară la data de 18 iunie 2003 în baza încheierii nr. 6199 din 18 iunie 2003, la cererea SC P.P.

SA Galați. Instanța a apreciat că de la această dată a început să curgă termenul de 6 luni, prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, dată de la care actul a devenit opozabil erga omnes , deci și reclamantei. În concluzie, s-a reținut că termenul de prescripție al dreptului la acțiune în sens material reglementat de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a început să curgă din momentul înscrierii în cartea funciară a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria MO 7 nr. 2762, emis de M.A.D.R. la 23 mai 2002, adică de la data de 18 iunie 2003. Întrucât reclamanta a introdus acțiunea la data de 26 august 2009, și nu a solicitat și nici nu a motivat o eventuală cerere de repunere în termenul de prescripție de drept comun prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1968, instanța de fond a respins acțiunea ca tardiv formulată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta C.E. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs se invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea greșită de către instanța de fond a actului juridic dedus judecății. Se critică astfel decizia Curții de Apel Galați arătându-se că instanța a interpretat în mod greșit cererea de chemare în judecată și nu a observat că aceasta este o cerere de constatare a nulității absolute a unei părți din actul administrativ atacat. Recurenta apreciază că în cauză sunt incidente prevederile art. 108 C. proc. civ., care determină regimul juridic al nulităților absolute și relative, arătând că n ulitățile absolute au următoarele particularități: - pot fi invocate în orice fază a procesului civil; - pot fi invocate de oricare dintre părți; - viciile unui act afectat de nulitate absolută nu pot fi acoperite.

De asemenea, se reține în motivarea recursului faptul că în cauză sunt incidente și prevederile art. 2 din Decretul nr. 7 din 21 aprilie 1958 și cele ale Codului civil și Constituției României, referitoare la prescriptibilitatea dreptului de proprietate. Se apreciază de către recurentă că în mod greșit a fost admisă excepția de tardivitate invocată de pârâtă, în raport de obiectul cauzei - cerere privind constatarea unei nulități absolute, care este imprescriptibilă. Recurenta arată că, în conformitate cu prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanța putea "din o ficiu" să repună reclamanta în termenul de prescripție de drept comun și nu să d ecidă în mod vădit părtinitor în favoarea pârâților, refuzându-i practic dreptul de dobândire a proprietății deținute abuziv și fără titlu de către un terț.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Prima instanță a făcut, prin sentința atacată, o corectă aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, constatând că, prin raportare la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2762 emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (23 mai 2002), la data intabulării acestuia în cartea funciară (18 iunie 2003) și la data introducerii cererii de chemare în judecată (28 iunie 2009), acțiunea în contencios administrativ prin care reclamanta a solicitat anularea actului administrativ individual este tardiv formulată.

Prin urmare, se constată că instanța de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepției tardivității introducerii acțiunii reclamantei, invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și la admiterea acestei excepții, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuție și analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacat. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.E. împotriva sentinței nr. 5 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.