ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 787/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4326 din 8 decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul B.M.N., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată reclamantul a solicitat acordarea drepturilor bănești cuvenite pe perioada suspendării contractului de muncă conform prevederilor Legii nr. 189/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată - art. 86 alin. (3), daune materiale reprezentând diferența dintre nivelul de salarizare la care avea dreptul la reluarea activității și cel dispus prin Decizia nr. 726 din 04 mai 2000, sume actualizate.

La termenul de judecată din 08 decembrie 2009, instanța, din oficiu, a pus în discuție excepția prescripției dreptului la acțiune având în vedere faptul că prin Decizia nr. 726 din 04 mai 2000 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Vămilor s-a stabilit că începând cu data de 08 mai 2000 prevederile Deciziei Direcției Generale a Vămilor nr. 1148 din 30 noiembrie 1994 referitoare la desfacerea contractului de muncă al reclamantului, se anulează și începând cu aceeași dată este reîncadrat conform art. 9 lit. h) din Legea nr. 1/1970 la Direcția Regională Vamală București - Biroul Vamal Târguri și Expoziții în funcția de controlor vamal III cu un salariu de 920.031 lei și 20% spor de vechime.

La emiterea deciziei s-a avut în vedere declarația autentică din 04 aprilie 2000 din care reiese că reclamantul renunță la toate drepturile salariale pe perioada desfacerii contractului de muncă. Având în vedere dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, termenul prescripției fiind de 3 ani, conform art. 3, instanța de fond a respins acțiunea, ca atare. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul B.M.N. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că potrivit disp. art. 1 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv 3 ani.

Recurentul precizează că instanța de fond, în mod greșit, a considerat că dreptul la acțiune s-a născut la data emiterii Deciziei nr. 726 din 04 mai 2000 fără a ține cont că aceasta nu hotărăște repunerea în poziția anterioară luării unei decizii netemeinice și de asemenea că nu conține în cuprinsul ei temeiul legal în care a fost stabilit nivelul salarizării. Recurentul mai arată că la data de 07 martie 2008 Autoritatea Națională a Vămilor a comunicat prin Adresa nr. X temeiul legal, respectiv O.U.G. nr. 24/2000, prin care a fost stabilit nivelul de salarizare astfel că aceasta este data de la care pornește dreptul de prescripție al acțiunii. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Critica recurentului privind greșita soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune, este nefondată și nu poate fi primită. Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă: „termenul prescripției este de 3 ani, (...)”. Același act normativ la art. 18 dispune că: „Instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris”. Având în vedere dispozițiile legale invocate, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins acțiunea, ca prescrisă.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile Legii nr. 554/2004 care, prin art. 11, reglementează două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. (5): (i) un termen de prescripție cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acțiune [art. 11 alin. (1)] și (ii) un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu poate fi depășit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției avute în vedere la alin. (1), astfel cum prevede art. 11 alin. (2). Termenul de prescripție de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei.

Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcție de obiectul acțiunii, în speță fiind relevante momentele de început prevăzute la lit. b) și c): data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii - în cazul refuzului explicit de soluționare a acesteia, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) teza I; data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii - în cazul nesoluționării în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h). Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situație de excepție de la regula prescriptibilității acțiunii în termenul de 6 luni și devine aplicabil numai dacă acțiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice.

Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii, în funcție de obiectul acțiunii, potrivit regulilor configurate la alin. (1). Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul a înțeles să limiteze la 1 an perioada de așteptare a răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligențe și să nu tergiverseze introducerea acțiunii în contencios administrativ, cu scuza că nu s-a primit niciun răspuns în scris de la autoritatea publică sesizată și că s-a așteptat primirea acestuia.

De altfel, ar fi contrar reglementării contenciosului administrativ ca persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și pentru refuzul de efectuare a unei operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului său [art. 8 alin. (1) teza II], să fie îndreptățită să sesizeze instanța de judecată fără să fie supusă unui termen care să curgă de la data expirării termenului legal de soluționare sau de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a acesteia.

Totodată, în jurisprudența Curții Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură și stabilirea sancțiunilor ce operează în cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art. 6(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind restricții admise întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal, în substanța sa. În raport cu aceste prevederi legale, cu circumstanțele concrete ale cauzei și prin prisma acestor scurte considerațiuni de ordin doctrinar și jurisprudențial, este indiscutabil faptul că începând cu data de 4 mai 2001, reclamantul era decăzut din dreptul de a ataca în contencios administrativ actul administrativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.M.N., împotriva Sentinței civile nr. 4326 din 8 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.