ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 787/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4326 din 8 decembrie

2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune și a respins, ca

prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul B.M.N., în contradictoriu cu

pârâta Autoritatea Națională a Vămilor.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată

reclamantul a solicitat acordarea drepturilor bănești cuvenite pe perioada

suspendării contractului de muncă conform prevederilor Legii nr. 189/1999

privind statutul funcționarilor publici, republicată - art. 86 alin. (3), daune

materiale reprezentând diferența dintre nivelul de salarizare la care avea

dreptul la reluarea activității și cel dispus prin Decizia nr. 726 din 04 mai

2000, sume actualizate.

La termenul de

judecată din 08 decembrie 2009, instanța, din oficiu, a pus în discuție

excepția prescripției dreptului la acțiune având în vedere faptul că prin

Decizia nr. 726 din 04 mai 2000 emisă de Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală a Vămilor s-a stabilit că începând cu data de 08 mai 2000

prevederile Deciziei Direcției Generale a Vămilor nr. 1148 din 30 noiembrie

1994 referitoare la desfacerea contractului de muncă al reclamantului, se

anulează și începând cu aceeași dată este reîncadrat conform art. 9 lit. h) din

Legea nr. 1/1970 la Direcția Regională Vamală București - Biroul Vamal Târguri

și Expoziții în funcția de controlor vamal III cu un salariu de 920.031 lei și

20% spor de vechime.

La emiterea deciziei

s-a avut în vedere declarația autentică din 04 aprilie 2000 din care reiese că

reclamantul renunță la toate drepturile salariale pe perioada desfacerii

contractului de muncă.

Având în vedere

dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora dreptul la

acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit de lege, termenul prescripției fiind de 3 ani,

conform art. 3, instanța de fond a respins acțiunea, ca atare.

Împotriva hotărârii

instanței de fond reclamantul B.M.N. a declarat recurs criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că potrivit disp. art. 1 din Decretul nr. 167/1958 dreptul

la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

stabilit de lege, respectiv 3 ani.

Recurentul precizează

că instanța de fond, în mod greșit, a considerat că dreptul la acțiune s-a

născut la data emiterii Deciziei nr. 726 din 04 mai 2000 fără a ține cont că

aceasta nu hotărăște repunerea în poziția anterioară luării unei decizii

netemeinice și de asemenea că nu conține în cuprinsul ei temeiul legal în care

a fost stabilit nivelul salarizării.

Recurentul mai arată

că la data de 07 martie 2008 Autoritatea Națională a Vămilor a comunicat prin

Adresa nr. X temeiul legal, respectiv O.U.G. nr. 24/2000, prin care a fost

stabilit nivelul de salarizare astfel că aceasta este data de la care pornește

dreptul de prescripție al acțiunii.

Examinând cauza și

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Critica recurentului

privind greșita soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției

dreptului material la acțiune, este nefondată și nu poate fi primită.

Potrivit art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă: „termenul

prescripției este de 3 ani, (...)”.

Același act normativ

la art. 18 dispune că: „Instanța judecătorească și organul arbitral sunt

obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la

executarea silită este prescris”.

Având în vedere

dispozițiile legale invocate, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod

corect a respins acțiunea, ca prescrisă.

Pe de altă parte,

Înalta Curte are în vedere și dispozițiile Legii nr. 554/2004 care, prin art.

11, reglementează două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios

administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin.

(5): (i) un termen de prescripție cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca

efect stingerea dreptului la acțiune [art. 11 alin. (1)] și (ii) un termen de

decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu

poate fi depășit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de

suspendare a cursului prescripției avute în vedere la alin. (1), astfel cum

prevede art. 11 alin. (2).

Termenul de

prescripție de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită

anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ,

recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei. Acest termen începe să

curgă de la date diferite, în funcție de obiectul acțiunii, în speță fiind

relevante momentele de început prevăzute la lit. b) și c): data comunicării

refuzului nejustificat de soluționare a cererii - în cazul refuzului explicit

de soluționare a acesteia, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i)

teza I; data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile,

respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii - în cazul

nesoluționării în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit.

h).

Termenul de decădere

de un an este reglementat ca o situație de excepție de la regula

prescriptibilității acțiunii în termenul de 6 luni și devine aplicabil numai

dacă acțiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice.

Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la

cunoștință, data introducerii cererii, în funcție de obiectul acțiunii,

potrivit regulilor configurate la alin. (1).

Prin alin. (2) al

art. 11, legiuitorul a înțeles să limiteze la 1 an perioada de așteptare a

răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligențe și să

nu tergiverseze introducerea acțiunii în contencios administrativ, cu scuza că

nu s-a primit niciun răspuns în scris de la autoritatea publică sesizată și că

s-a așteptat primirea acestuia.

De altfel, ar fi

contrar reglementării contenciosului administrativ ca persoana care se

consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes

legitim, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de

soluționare a unei cereri, precum și pentru refuzul de efectuare a unei

operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului

său [art. 8 alin. (1) teza II], să fie îndreptățită să sesizeze instanța de

judecată fără să fie supusă unui termen care să curgă de la data expirării

termenului legal de soluționare sau de la data comunicării refuzului

nejustificat de soluționare a acesteia.

Totodată, în

jurisprudența Curții Constituționale a României și a Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că instituirea unor termene

pentru efectuarea diferitelor acte de procedură și stabilirea sancțiunilor ce

operează în cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art. 6(1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind restricții admise

întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal, în substanța sa.

În raport cu aceste

prevederi legale, cu circumstanțele concrete ale cauzei și prin prisma acestor

scurte considerațiuni de ordin doctrinar și jurisprudențial, este indiscutabil

faptul că începând cu data de 4 mai 2001, reclamantul era decăzut din dreptul

de a ataca în contencios administrativ actul administrativ.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.M.N., împotriva Sentinței civile nr. 4326 din 8 decembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.