ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2188/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 18 noiembrie 2009,

reclamanta B.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

solicitând să se constate caracterul politic al condamnării sale în baza art.

37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960 și să se dispună obligarea pârâtului la

plata de despăgubiri, în cuantum de 3.000 euro, pentru prejudiciul moral

suferit prin această condamnare.

Prin sentința civilă

nr. 601 din 19 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, față de dispozițiile art. 1 din Legea nr.

221/2009, în care sunt reglementate situațiile ce pot fi apreciate ca având

caracter de condamnare politică pentru fapte săvârșite în scopul împotrivirii

față de regimul totalitar instaurat la 06 martie 1945, situația dedusă

judecății de către reclamantă, condamnare în baza art. 37 alin. (1) din

Decretul nr. 210/1960, nu se încadrează în nici una dintre cele prevăzute în

textul de lege menționat, nici chiar în categoria condamnărilor pentru orice

alte fapte prevăzute de legea penală, astfel cum sunt definite în art. 1 alin.

(3) din lege.

Prin decizia civilă

nr. 380/ A din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

susmenționate, pentru următoarele considerente:

Conform art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, „Constituie condamnare cu caracter politic orice

condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de

data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop

împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.

În explicitarea

acestui text, legiuitorul a făcut distincție în alin. (2) și (3) ale aceluiași

articol, între condamnările de drept și condamnările constatate pe cale

judecătorească, ce pot avea caracter politic.

Dispozițiile art. 37

alin. (1) din Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată

străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase nu se includ printre

temeiurile legale ce sunt declarate de legiuitor ca stând la baza pronunțării

condamnărilor cu caracter politic.

Cu alte cuvinte,

acestea nu se încadrează în categoria condamnărilor politice de drept ce pot

atrage despăgubiri pentru prejudicii morale, în condițiile Legii nr. 221/2009.

Conform art. 1 alin.

(3) din lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și

condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru

orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a

urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice,

persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri

administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de

împotrivire cu arme și răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în

România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare. Caracterul politic al condamnărilor

prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile

prevăzute la art. 4.

Textul de lege

suscitat prevede astfel posibilitatea ca instanța de judecată să constate

caracterul politic al condamnării dacă prin săvârșirea acesteia s-a urmărit

unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1991.

Conform acestui din

urmă text, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, cele care au

drept scop exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului

personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea

celor care au deținut puterea politică, susținerea sau aplicarea principiilor

democrației și a pluralismului politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii

sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta,

acțiunea de împotrivire cu arme și răsturnarea prin forță a regimului comunist,

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate, origine etnică, limbă,

religie, apartenență sau opinie politică, avere ori origine socială.

Or, prin art. 37

alin. (1) din Decretul nr. 210/1960 se prevede că fapta de a nu preda, ceda sau

declara mijloace de plată străine și metale prețioase, în cazurile și termenele

prevăzute de lege, ori de a efectua operații interzise cu aceste valori se

pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Prin această

prevedere legală, legiuitorul a înțeles să restricționeze circulația

mijloacelor de plată străine și nu să sancționeze atitudinea de împotrivire la

dictatură și la ordinea socială instituită.

Ca urmare,

condamnarea reclamantei la pedeapsa de 8 luni închisoare cu muncă corecțională,

prin sentința penală nr. 965 din 9 septembrie 1985 a Judecătoriei Sectorului 1

București, în baza art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960, nu poate fi

apreciată de instanță ca având caracter politic.

Nici faptul de a

depune cerere de plecare definitivă din țară nu poate îmbrăca un astfel de

caracter, în viziunea Legii nr. 221/2009.

În lipsa constatării

caracterului politic al condamnării de către instanța de judecată, reclamanta

nu poate pretinde nici că ar avea vreun drept subiectiv prevăzut de lege pentru

plata de despăgubiri pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

criticat-o ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea

acestui motiv, recurenta a susținut că, condamnarea sa în regimul politic

trecut are caracter politic.

Dreptul la libertate

și la siguranță este un drept inalienabil, ce trebuie să aibă un rol primordial

într-o societate democratică. Orice condamnare trebuie să fie făcută în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legislația

națională, dar în același timp ea trebuie să respecte scopul esențial,

protejarea individului împotriva arbitrariului și a abuzurilor autorităților

statale.

Aceasta condamnare a

fost nedreaptă și are un caracter politic, întrucât reprezintă un răspuns la

cererea sa de plecare definitivă din România, împreună cu familia, în Germania,

la rudele soțului.

În cauză s-a făcut

dovada executării unei pedepse prin muncă corecțională, reeducarea prin muncă,

pe motive de ordin politic, pentru operațiuni cu mijloace de plată străine,

conform art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

recurentei, condamnarea acesteia în regimul politic trecut nu a avut caracter

politic, criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, prin sentința

penală nr. 965 din 9 septembrie 1985 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

recurenta a fost condamnată în baza art. 37 alin. (1) din Decretul nr.

210/1960.

Fapta prevăzută de

art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960 nu face parte dintre cele prevăzute

de legiuitor, prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care atrag

calificarea de condamnare politică de drept.

De asemenea,

condamnarea pronunțată pentru această faptă nu poate fi calificată nici

judecătorești ca fiind o condamnare cu caracter politic.

Art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 permite instanței de judecată să constate caracterul politic

al unei condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2), dacă sunt întrunite

condițiile art. 1 alin. (3) din lege.

Or, potrivit acestui

din urmă text, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute

de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre

scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Rezultă că, numai

faptele penale săvârșite într-unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999 permit instanței de judecată să constate caracterul

politic al condamnării, ceea ce nu este cazul în speță, după cum corect a

apreciat și curtea de apel.

Astfel, scopurile

prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 sunt:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) militarea pentru democrație

și pluralism politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii față de aceasta;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea

drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de

origine socială.

Fapta penală pentru

care recurenta a fost condamnată a constat în nepredarea mijloacelor de plată

străine deținute, fiind încriminată pentru restricționarea circulației

mijloacelor de plată străine, astfel că nu se poate susține că aceasta ar fi

fost săvârșită în vreunul dintre scopurile susmenționate, respectiv ca

manifestare împotriva regimului politic dictatorial din perioada 6 martie 1945

– 22 decembrie 1989.

Cât privește

împrejurarea că recurenta făcuse cerere de plecare definitivă din țară anterior

condamnării sale în baza art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960, aceasta

este irelevantă în stabilirea caracterului politic al condamnării pentru o

faptă penală a cărei săvârșire nu are nicio legătură cu scopurile prevăzute de

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Concluzionând,

urmează a se reține că instanța de apel a stabilit, în mod corect, că

reclamanta nu a suferit o condamnare cu caracter politic, pronunțând astfel o

hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente pe acest aspect,

art. 4 alin. (1) cu referire la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009,

raportat la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Prin urmare, nefiind

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 380/ A

din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.