ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1469/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 4

noiembrie 2009, reclamanta T.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin M.F.P., să se constată caracterul politic al aplicării unor măsuri

preventive, condamnări pe nedrept, și supunerii la supraveghere, privațiuni și

persecuții, a sa și a familiei sale, în timpul detenției cât și ulterior, până

în anul 1989 și să fie obligat pârâtul la repararea prejudiciului moral cauzat.

În motivarea acțiunii

sale reclamanta a arătat că, la data de 8 iunie 1948, pe când avea doar 18 ani

a fost arestată de organele de securitate din Oradea, întemnițată și apoi

condamnată la un an și 3 luni închisoare corecțională și 3 ani interdicție

corecțională pentru „uneltire contra ordinii sociale”, prin sentința penală nr.

879 din 30 iunie 1949 a Tribunalului Militar Cluj.

A mai arătat că, nu a

putut urma cursurile Liceului Pedagogic și nici pe acelea ale Liceului de

cultură generală, datorită atmosferei tensionate creată de profesori și colegi,

fiind exmatriculată, iar la data de 13 decembrie 1951 a fost arestată de

securitate până în august 1952 și pusă în libertate la 18 noiembrie 1952, fără

nicio explicație.

După eliberare i-a

fost fixat domiciliu obligatoriu în orașul Beiuș, continuând să fie urmărită și

hărțuită de organele de securitate până în anul 1989.

Prin sentința civilă

nr. 902 din 16 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a fost admisă acțiunea, în sensul că a constatat caracterul politic al

aplicării măsurilor preventive a condamnării pe nedrept și a privațiunilor la

care a fost supusă reclamanta în perioada 8 iunie 1948 – 1968 și a obligat

pârâtul la plata sumei de 100.000 euro reprezentând prejudiciu moral.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin apelul său,

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a pretins că

hotărârea pronunțată este nelegală, întrucât nu a luat în considerare

modificările legislative intervenite prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, ce

limitau cuantumul despăgubirilor la 10.000 euro.

A mai arătat că

reducerea despăgubirii se impune și în raport de jurisprudența C.E.D.O., care

constatând violarea art. 5 paragraful 1 din Convenție a acordat despăgubiri de

până la 4000 euro, în cauze precum V. și alții contra Turciei, T. contra României

și P. contra României.

Statul Român prin

M.F.P. a pretins că instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, atâta vreme cât prin acest text se

recunoaște dreptul la despăgubiri pentru daune morale doar celor care au fost

condamnați pe motive politice, nu și celor care au făcut obiectul unor măsuri

administrative.

Ulterior, pârâții

apelanți au invocat ca motive de apel de ordine publică, incidența în speță a

deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au

fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată.

Prin decizia civilă

nr. 196/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, în majoritate, au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public

– Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de Statul Român prin M.F.P.,

împotriva sentinței civile nr. 902 din 16 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă

T.M., a schimbat sentința și a respins acțiunea ca nefondată.

Cu opinia separată a

judecătoarei A.G. în sensul că: admite apelurile; schimbă în parte sentința

civilă apelată în sensul obligării pârâtului Statul Român prin M.F.P., la

15.000 euro în echivalent lei la data plății. Păstrează celelalte dispoziții.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel, în majoritate a reținut în esență următoarele:

Caracterul politic al

condamnării, este prevăzut de lege, respectiv dispozițiile art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, conform cu care constituie de drept condamnări cu caracter

politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209

1

– 209

4

C. pen. din 1936.

Ca urmare, greșit

prima instanță a constatat caracterul politic al aplicării măsurilor preventive

a condamnării pe nedrept și a privațiunilor la care a fost supusă reclamanta.

Numai în situația în

care reclamanta ar fi fost condamnată pentru alte fapte decât cele prevăzute în

mod expres în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanța ar fi fost

competentă să stabilească caracterul politic al acestora în condițiile art. 1

alin. (3) și (4) din aceeași lege.

După pronunțarea

sentinței atacate, respectiv la datele de 20 octombrie 2010 și 21 octombrie

2010, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 privind

modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și art. 5 alin. (1) lit. a) din

aceeași lege au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1354/2010

și nr. 1358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională.

Având în vedere că

raportul juridic de drept material ivit între reclamantă și stat nu și-a produs

efectele până la data declarării neconstituționalității prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre

definitivă în acest sens, curtea a constatat că nu mai poate face aplicarea

lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar

principiului aplicării imediate a legii noi.

De asemenea,

argumentul precum că la data promovării acțiunii, prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare și deci ar trebui să fie

aplicate raportului juridic dedus judecății, nu constituie o speranță legitimă

pentru acordarea despăgubirilor morale în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție.

Referitor la pretinsa

încălcare a prevederilor art. 20 din Constituția României și a Rezoluțiilor

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 și nr. 1481, Curtea

Constituțională prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a reținut că, prin

adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, și 10/2001, nr.

247/2005 cât și prin O.U.G. nr. 214/1999, România a acordat satisfacție morală

și materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, așa încât,

nu se pune problema încălcării lor.

Or, reclamanta a fost

beneficiara unor despăgubiri sub forma unei indemnizații lunare așa cum rezultă

din Hotărârea comisiei pentru aplicarea Legii nr. 118/1990.

Solicitarea

reclamantei, în sensul soluționării cauzei în raport de noul temei juridic

invocat, respectă prevederile art. 998 și 999 C. civ. nu a fost luată în

considerare, cât timp acțiunea a fost soluționată de prima instanță în raport

de primul temei juridic invocat, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, iar reclamanta nu a declarat apel, însușindu-și acțiunea.

Or, conform art. 294

alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza,

sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta T.M., invocând prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de

nelegalitate.

La data introducerii

acțiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut dreptul său la acțiune,

astfel încât legea aflată în vigoare la această dată este aplicabilă pe tot

parcursul procesului, respectându-se și principiul neretroactivității consacrat

și în jurisprudența C.E.D.O.

Constatarea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza 5 din Legea nr. 221/2009,

poate avea efect doar pentru acțiunile formulate după expirarea termenului de

la data publicării deciziei Curții Constituționale, în M. Of., respectiv 15

noiembrie 2010.

Prin Legea nr.

202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor,

intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010, în 30 de zile de la data publicării în

M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, la art. XIII s-a prevăzut modalitatea de

modificare și completare a Legii nr. 221/2009.

A considera că

deciziile Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358 din 21 octombrie

2010, ar retroactiva anulând temeiul de drept, art. 5 alin. (1) lit. a) teza I-a

din Legea nr. 221/2009, ar afecta accesul liber la justiție garantat de art. 6

din C.E.D.O.

În raport cu cele

expuse, reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei recurate și pe fond menținerea sentinței civile nr. 902 din 16 iunie

2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

declarat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce

vor fi arătate în continuare:

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție o singură problemă, aceea a efectelor, în cauză,

ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, încadrându-se

astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce succed.

Problema de drept ce

se ridică în prezenta cauză este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Lega nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de recurenta –

reclamantă, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel care a reținut că,

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului

produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai

poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie, pentru instanțe, de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât în raport de decizia în interesul

legii nominalizată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei civile nr.

196/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 martie 2012.