ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1599/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1599/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 2 martie

2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul C.N.S.A.S.

, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.I., ca prin

sentința

ce se va pronunța, să se constate calitatea pârâtului de lucrător al

Securității.

În susținerea cererii întemeiată pe

dispozițiile art. 3 lit. z), art. 2 lit. a), art. 8 lit. a) și art. 11 alin.

(1) din O.U.G. nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea

Securității, precum și pe dispozițiile art. 112 C. proc. civ., reclamantul C.N.S.A.S.

a arătat că astfel cum rezultă din cuprinsul notei de constatare nr.

S/DI/I/3764 din 11 decembrie 2008, pârâtul a avut

gradul de locotenent major în cadrul Direcției a III-a,

Serviciul 6, Biroul 2 și a dirijat un informator

în legătură cu o persoană semnalată că "aduce

injurii la adresa comuniștilor și are dese

manifestări dușmănoase la adresa regimului democrat

popular și aduce

injurii la adresa conducătorilor statului nostru".

S-a susținut că activitățile

pârâtului au suprimat drepturi și libertăți fundamentale recunoscute și

garantate de legislația în vigoare la acea dată, respectiv libertatea de exprimare

și libertatea opiniilor, prevăzute de Constituție și de art. 19 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, viața privată, prevăzută de art. 32 și art. 33

din Constituția României și art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului.

Prin sentința

civilă nr. 2842 din 1 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamantul C.N.S.A.S. și a constatat calitatea

de lucrător al Securității în ceea ce-l privește pe pârâtul C.I., născut la

data de 27 ianuarie 1935, în localitatea Dipsa, jud. Bistrița-Năsăud.

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel a reținut în esență, faptul că, astfel cum rezultă din

conținutul adresei S.R.I. aflată la

filele 24-28 din dosar și a documentului aflat la fila 26 din dosar, pârâtul a

avut, în perioada februarie - octombrie 1962, gradul de locotenent major în

cadrul Direcției a III-a a Securității și că a dirijat un informator în

legătură cu o persoană semnalată că „aduce injurii la adresa comuniștilor și

are dese manifestări dușmănoase la adresa regimului democrat popular și aduce

injurii la adresa conducătorilor statului nostru".

A mai reținut

instanța că din înscrisurile existente la dosarul cauzei (nota informativă

aflată la filele 33-34 din dosar,

semnată chiar de către pârât în aprilie 1962, în care a consemnat relatările

unui informator asupra opiniilor politice ale unui profesor, hotărârea aflată

la filele 35-36, de trecere în evidență a unei persoane „simpatizant PNȚ și

legionar, notele informative și referatele aflate la filele 37-43, de asemenea

purtând semnătura

pârâtului, care

evidențiază activitatea acestuia pe linia dirijării și culegerii de informații

despre mai multe persoane, profesori, pentru a se stabili „manifestările

dușmănoase", ș.a.) rezultă cu

evidență că pârâtul nu a desfășurat

nici pe departe acțiuni cu caracter administrativ, așa cum a susținut prin

notele scrise și cum a încercat să dovedească prin adeverința aflată la fila 64

din dosar, ci activități de natură să conducă la suprimarea unor drepturi

fundamentale ale omului, astfel cum erau acestea garantate și prevăzute în

legislația în vigoare la acel moment.

Instanța a respins ca lipsite de

relevanță o serie de argumente aduse în apărare de către pârât, precum cele

privitoare la faptul că sursele care i-au furnizat informațiile nu au fost

recrutate de el, faptul că și-a dat seama că nu este pregătit pentru munca

desfășurată, sau argumente privind specificul perioadei în care pârâtul și-a

desfășurat activitatea sau pretinsul caracter independent al activității

acestuia.

Constatând faptul că O.U.G. nr.

24/2008 nu prevede pentru lucrători cauze de înlăturare a calității, așa cum

prevede la art. 2 lit. a) pentru colaboratori, instanța a apreciat ca

lipsită de importanță împrejurarea că activitatea

desfășurată de pârât s-a derulat sub supravegherea

sau comanda unor șefi

ierarhici sau a avut un caracter relativ independent, reținându-se totodată că,

oricum, față de circumstanțele existente în anul 1962, nu putea fi vorba

despre desfășurarea activității de lucrător în

mod independent, fără un control și fără dispoziții

venite de la șefii

ierarhici.

Reținând astfel că pârâtul a

desfășurat activități de natură să îngrădească dreptul la libertatea de

exprimare și la libertatea opiniilor prevăzute de Constituția României în

vigoare la acea dată [art. 85 lit. a) din Constituția din 1952] și art. 19 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului și dreptul la viață privată (drept

de asemenea garantat de legislația în vigoare la acea dată, atât prin norme

constituționale, cât și internaționale) Curtea de apel a constatat îndeplinite

condițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru ca pârâtul să fie

declarat lucrător al fostei Securități.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs pârâtul C.I.

În memoriul de recurs

recurentul-pârât a reluat situația de fapt expusă primei instanțe, fără a-și

structura criticile formulate în motive de recurs.

Înalta Curte reține că, în esență,

hotărârea fondului este criticată sub două aspecte:

3.1.

În mod greșit s-a reținut că în cauză sunt

îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008.

În cadrul acestei critici,

recurentul arată că înscrisurile reținute de instanța de fond nu relevă

activități de natură să conducă la îngrădirea drepturilor și libertăților

vreunui cetățean, ci au un caracter strict administrativ și reprezintă

formulare pe care le-a completat sau înscrisuri ce i-au fost înmânate în baza

ordinelor primite de la superiori.

În susținerea acestei afirmații,

recurentul-pârât invocă Adeverința nr. 5001/1986 emisă de UM București care

atestă faptul că în perioada în care a lucrat în cadrul Securității a

îndeplinit doar funcții administrative.

3.2

. Instanța de fond a dat o apreciere greșită probelor

administrate.

Recurentul arată că instanța de fond

a dat valoare juridică unor înscrisuri pe care acesta le-a contestat fie sub

aspectul lipsei semnăturii, fie sub aspectul neautenticității semnăturii, cum

ar fi nota informativă cota 161930 titular KI, nota informativă cota I 2782

pag.38 titular N.N., care nu este semnată de recurent, nota informativă din 30

aprilie 1962, cod 161930, nesemnată de recurent.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Examinând sentința recurată prin

prisma recursului declarat, precum și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că rezolvarea dată de judecătorul fondului

este legală, fiind în acord cu probele administrate.

relevante

Intimatul C.N.S.A.S. a învestit

instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 11 alin. (1)

din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea

Securității, cu o acțiune având ca obiect constatarea calității de lucrător al

Securității a recurentului-pârât C.I.

Verificările au fost efectuate de

intimatul-reclamant ca urmare a solicitării formulate în acest sens de Secretariatul

de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 prin adresa nr. 1442/05

din data de 25 iulie 2005.

În cauză nu s-a contestat că

recurentul-pârât a avut calitatea de ofițer al Securității, aspectele în

dispută vizând numai natura activităților desfășurate în această calitate.

Prima instanță, analizând documentația

amplă depusă la dosarul cauzei de C.N.S.A.S., a constatat în mod corect că prin

activitatea sa recurentul-reclamant a îngrădit exercițiul unor drepturi și

libertăți fundamentale ale omului.

Răspunzând motivelor de recurs

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

1.1.

Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr.

24/2008: „lucrător al Securității este orice persoană care, având calitatea de

ofițer sau de subofițer al Securității sau Miliției cu atribuții pe linie de

Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1949, a desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale

ale omului, în scopul susținerii puterii totalitar comuniste”.

Din această definiție legală rezultă

cele două condiții cumulative pentru constatarea calității de lucrător al

Securității din care, cum s-a arătat în cele ce preced, recurentul-pârât o

contestă pe cea de-a doua, respectiv că prin activitățile desfășurate a suprimat

sau îngrădit drepturi fundamentale ale omului.

Verificând toate apărările formulate

de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că acestea sunt lipsite de suport

probator.

Intimatul a demonstrat că

recurentul-pârât a avut o activitate susținută în direcția îngrădirii unor

drepturi fundamentale ale omului.

Înalta Curte consideră relevante

pentru concluzia expusă două înscrisuri, necontestate sub aspectul semnăturii

recurentului.

a). Prin înscrisul intitulat

„Hotărâre de trecere în evidență” (fila 35 dosar fond) recurentul-pârât a

propus luarea în evidență a numitului B.D., profesor.

Recurentul-pârât a consemnat că B.D.

„a fost simpatizant PNȚ și legionar”, respectiv că acesta „a fost exclus din

PMR pentru activitate dușmănoasă, manifestări oportuniste și legături cu

diferite elemente reacționare”.

Recurentul-pârât susține că pe baza acestui

înscris a propus ca „dosarul profesorului K.I să fie predat Arhivei Serviciului

C-MAI cu numărul 25633 – fond AP”, respectiv că „acestui om pe care nu l-am

cunoscut și văzut niciodată i-am făcut un mare serviciu, scoțându-l din sistem și

scutindu-l de a mai face o muncă ingrată” (fila 55 dosar fond).

Analizând înscrisul în discuție,

Înalta Curte constată că susținerile recurentului-pârât sunt lipsite de temei..

Prin „Hotărârea de trecere în

evidență” emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția a III-a

la data de 20 iulie 1962, nu s-a propus trecerea unui dosar în arhivă, ci

luarea în evidența informativă a unei persoane, calificată „simpatizant PNȚ și

legionar”.

Această persoană nu era K.I., cum

eronat susține recurentul-pârât, ci B.D.

În plus, rezoluția conținând propunerea

de păstrare a dosarului în arhivă, pe care și-a arogat-o recurentul-pârât a

fost întocmită de o altă persoană, la o dată la care recurentul-pârât nu mai activa

în cadrul M.A.I.

b). Recurentul-pârât a întocmit mai

multe note cu privire la K.I., profesor de limba engleză la Școala Medie,

printre care și Nota nr. 362 din 23 aprilie 1962 (fila nr. 40 din dosarul de

fond).

Prin această notă, recurentul-pârât

a consemnat relatările sursei „L.B.” despre afirmațiile și activitățile

profesorului K.I., dar și instrucțiunile date și recomandările făcute

„surselor” pentru aflarea manifestărilor dușmănoase și relațiilor acestei

persoane: „sursa a fost instruită să stabilească care sunt persoanele de la Editură care sunt interesate ca numai anumite persoane (prieteni ai acestora) să contribuie

la editarea manualelor. Nominal cine sunt aceste persoane atât de la Editură cât si din colectivul de redacție. Ce legături există între acestea și care este baza

relațiilor lor”.

De altfel, Referatul nr. 362/LV din 11

mai 1963 (filele 42-43 din dosarul de fond) confirmă faptul că profesorul K.I.

a fost încadrat informativ și cu agenții „V.” și „L.B.”, a căror activitate

informativă a fost dirijată de recurentul-pârât.

Înalta Curte constată că acțiunile

și demersurile întreprinse de recurentul-pârât au suprimat și au îngrădit

dreptul la libertatea de exprimare și libertatea opiniilor consacrate de art. 85

lit. a) din Constituția României din 1952, coroborat cu art. 19 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, precum și dreptul la viață privată prevăzut de

art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Față de conținutul înscrisurilor

anterior analizate nu pot fi primite apărările recurentului-pârât în sensul că

activitatea pe care a desfășurat-o în cadrul Securității a avut un caracter

strict administrativ.

Adeverința nr. 5001/1986 emisă de UM

București, invocată de recurentul-pârât, nu este de natură să conducă la

concluzia contrară, având în vedere atât înscrisurile analizate, cât și faptul

că o adeverință emisă în anul 1986 de un organ al Securității nu putea descrie

activitatea desfășurată în mod real de recurentul-pârât în cadrul Securității.

Nu prezintă relevanță împrejurarea

că recurentul-pârât a derulat activitățile care au suprimat sau îngrădit

drepturi și libertăți fundamentale ale omului la ordinul superiorilor, întrucât

O.U.G. nr. 24/2008 nu instituie o cauză exoneratoare de răspundere în această

situație.

1.2. Înalta Curte constată că există

suficiente elemente probatorii care conduc univoc către concluzia că soluția

fondului este legală, făcând de prisos analiza înscrisurilor contestate de

recurentul-reclamant.

Cu toate acestea, examinând cel

de-al doilea motiv de recurs prin care recurentul-reclamant invocă faptul că

instanța de fond a dat o apreciere greșită probelor administrate, întemeindu-și

hotărârea pe înscrisuri care nu au fost întocmite sau semnate de el, respectiv

pe înscrisuri care poartă o semnătură „falsificată”, se observă inconsistența

și inconsecvența susținerilor sale.

În mod concret, recurentul-pârât

contestă Nota informativă nr. 362 din 28 aprilie 1962, în care sunt consemnate

relatările sursei „P.T.” despre N.N., profesor la Școala Medie, raionul Nicolae

Bălcescu (filele 33-34 din dosarul de fond) arătând că semnătura aplicată pe

acest înscris reprezintă „un fals grosolan”.

Prin această notă au fost consemnate

afirmațiile lui N.N., relatate de sursa „P.T.”, în sensul că „dacă ar fi mai

tânăr și-ar face o mare bucurie să omoare un comunist, dar având o vârstă mai

înaintată a renunțat la această plăcere”, că „îi este scârbă de o astfel de

istorie unde sunt falsificate toate”, respectiv că „istoria de astăzi amintește

numai de ce ne convine nouă și rușilor, altceva nu mai amintește”.

În finalul acestei note, se

menționează că sursa a mai relatat și în alte note despre numitul N.N., că acesta

este luat în evidență la cap. IV, fiind semnalat cu dese manifestări

dușmănoase, respectiv că i-a dat sursei sarcina „să mai discute cu numitul N.,

să afle relațiile apropiate ale acestuia, ce manifestări mai are și față de

cine”, propunând să se ia măsuri pentru verificarea trecutului politic a

acestei persoane.

Înalta Curte reține că prin concluziile

scrise depuse la dosarul cauzei în prima instanță, recurentul și-a recunoscut

implicit semnătura pe acest înscris, arătând că nota informativă este semnată

olograf, „fapt pe care nu îl poate explica” - fila nr.63 din dosarul de fond.

Această recunoaștere este sprijinită

și de descrierea întâlnirilor pe care recurentul le-a avut cu sursa „P.T.” în

perioada 27-28 aprilie 1962, recurentul arătând că după întâlnire materialul

adus de sursă a fost dactilografiat, iar lui i s-a ordonat să îl semneze în

calitatea sa de ofițer de legătură (fila 46 din dosarul de fond).

De altfel, recurentul-pârât nu a

formulat nici în fond și nici în recurs cerere de înscriere în fals împotriva

înscrisurilor în privința cărora a susținut că ar conține semnături falsificate.

În raport de aceste considerente,

instanța de recurs constată că instanța de fond apreciat în mod corect probele

administrate.

2.

Temeiul legal al soluției adoptate

Pentru considerentele expuse la pct.

II.1 din prezenta decizie, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ.,

raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul

de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.I. împotriva sentinței

civile nr. 2842 din 1 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 martie

2010.