ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1599/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 2 martie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.N.S.A.S. , a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.I., ca prin sentința ce se va pronunța, să se constate calitatea pârâtului de lucrător al Securității. În susținerea cererii întemeiată pe dispozițiile art. 3 lit. z), art. 2 lit. a), art. 8 lit. a) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, precum și pe dispozițiile art. 112 C. proc.

civ., reclamantul C.N.S.A.S. a arătat că astfel cum rezultă din cuprinsul notei de constatare nr. S/DI/I/3764 din 11 decembrie 2008, pârâtul a avut gradul de locotenent major în cadrul Direcției a III-a, Serviciul 6, Biroul 2 și a dirijat un informator în legătură cu o persoană semnalată că "aduce injurii la adresa comuniștilor și are dese manifestări dușmănoase la adresa regimului democrat popular și aduce injurii la adresa conducătorilor statului nostru". S-a susținut că activitățile pârâtului au suprimat drepturi și libertăți fundamentale recunoscute și garantate de legislația în vigoare la acea dată, respectiv libertatea de exprimare și libertatea opiniilor, prevăzute de Constituție și de art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, viața privată, prevăzută de art. 32 și art. 33 din Constituția României și art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

2. Soluția primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2842 din 1 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.N.S.A.S. și a constatat calitatea de lucrător al Securității în ceea ce-l privește pe pârâtul C.I., născut la data de 27 ianuarie 1935, în localitatea Dipsa, jud. Bistrița-Năsăud. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut în esență, faptul că, astfel cum rezultă din conținutul adresei S.R.I.

aflată la filele 24-28 din dosar și a documentului aflat la fila 26 din dosar, pârâtul a avut, în perioada februarie - octombrie 1962, gradul de locotenent major în cadrul Direcției a III-a a Securității și că a dirijat un informator în legătură cu o persoană semnalată că „aduce injurii la adresa comuniștilor și are dese manifestări dușmănoase la adresa regimului democrat popular și aduce injurii la adresa conducătorilor statului nostru". A mai reținut instanța că din înscrisurile existente la dosarul cauzei (nota informativă aflată la filele 33-34 din dosar, semnată chiar de către pârât în aprilie 1962, în care a consemnat relatările unui informator asupra opiniilor politice ale unui profesor, hotărârea aflată la filele 35-36, de trecere în evidență a unei persoane „simpatizant PNȚ și legionar, notele informative și referatele aflate la filele 37-43, de asemenea purtând semnătura pârâtului, care evidențiază activitatea acestuia pe linia dirijării și culegerii de informații despre mai multe persoane, profesori, pentru a se stabili „manifestările dușmănoase", ș.a.) rezultă cu evidență că pârâtul nu a desfășurat nici pe departe acțiuni cu caracter administrativ, așa cum a susținut prin notele scrise și cum a încercat să dovedească prin adeverința aflată la fila 64 din dosar, ci activități de natură să conducă la suprimarea unor drepturi fundamentale ale omului,

astfel cum erau acestea garantate și prevăzute în legislația în vigoare la acel moment. Instanța a respins ca lipsite de relevanță o serie de argumente aduse în apărare de către pârât, precum cele privitoare la faptul că sursele care i-au furnizat informațiile nu au fost recrutate de el, faptul că și-a dat seama că nu este pregătit pentru munca desfășurată, sau argumente privind specificul perioadei în care pârâtul și-a desfășurat activitatea sau pretinsul caracter independent al activității acestuia. Constatând faptul că O.U.G.

nr. 24/2008 nu prevede pentru lucrători cauze de înlăturare a calității, așa cum prevede la art. 2 lit. a) pentru colaboratori, instanța a apreciat ca lipsită de importanță împrejurarea că activitatea desfășurată de pârât s-a derulat sub supravegherea sau comanda unor șefi ierarhici sau a avut un caracter relativ independent, reținându-se totodată că, oricum, față de circumstanțele existente în anul 1962, nu putea fi vorba despre desfășurarea activității de lucrător în mod independent, fără un control și fără dispoziții venite de la șefii ierarhici.

Reținând astfel că pârâtul a desfășurat activități de natură să îngrădească dreptul la libertatea de exprimare și la libertatea opiniilor prevăzute de Constituția României în vigoare la acea dată [art. 85 lit. a) din Constituția din 1952] și art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și dreptul la viață privată (drept de asemenea garantat de legislația în vigoare la acea dată, atât prin norme constituționale, cât și internaționale) Curtea de apel a constatat îndeplinite condițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru ca pârâtul să fie declarat lucrător al fostei Securități. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul C.I. În memoriul de recurs recurentul-pârât a reluat situația de fapt expusă primei instanțe, fără a-și structura criticile formulate în motive de recurs.

Înalta Curte reține că, în esență, hotărârea fondului este criticată sub două aspecte: 3.1. În mod greșit s-a reținut că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008. În cadrul acestei critici, recurentul arată că înscrisurile reținute de instanța de fond nu relevă activități de natură să conducă la îngrădirea drepturilor și libertăților vreunui cetățean, ci au un caracter strict administrativ și reprezintă formulare pe care le-a completat sau înscrisuri ce i-au fost înmânate în baza ordinelor primite de la superiori. În susținerea acestei afirmații, recurentul-pârât invocă Adeverința nr. 5001/1986 emisă de UM București care atestă faptul că în perioada în care a lucrat în cadrul Securității a îndeplinit doar funcții administrative.

3.2 . Instanța de fond a dat o apreciere greșită probelor administrate. Recurentul arată că instanța de fond a dat valoare juridică unor înscrisuri pe care acesta le-a contestat fie sub aspectul lipsei semnăturii, fie sub aspectul neautenticității semnăturii, cum ar fi nota informativă cota 161930 titular KI, nota informativă cota I 2782 pag.38 titular N.N., care nu este semnată de recurent, nota informativă din 30 aprilie 1962, cod 161930, nesemnată de recurent. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma recursului declarat, precum și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că rezolvarea dată de judecătorul fondului este legală, fiind în acord cu probele administrate.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimatul C.N.S.A.S. a învestit instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, cu o acțiune având ca obiect constatarea calității de lucrător al Securității a recurentului-pârât C.I. Verificările au fost efectuate de intimatul-reclamant ca urmare a solicitării formulate în acest sens de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 prin adresa nr. 1442/05 din data de 25 iulie 2005. În cauză nu s-a contestat că recurentul-pârât a avut calitatea de ofițer al Securității, aspectele în dispută vizând numai natura activităților desfășurate în această calitate.

Prima instanță, analizând documentația amplă depusă la dosarul cauzei de C.N.S.A.S., a constatat în mod corect că prin activitatea sa recurentul-reclamant a îngrădit exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Răspunzând motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008: „lucrător al Securității este orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1949, a desfășurat activități prin care a suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, în scopul susținerii puterii totalitar comuniste”.

Din această definiție legală rezultă cele două condiții cumulative pentru constatarea calității de lucrător al Securității din care, cum s-a arătat în cele ce preced, recurentul-pârât o contestă pe cea de-a doua, respectiv că prin activitățile desfășurate a suprimat sau îngrădit drepturi fundamentale ale omului. Verificând toate apărările formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că acestea sunt lipsite de suport probator. Intimatul a demonstrat că recurentul-pârât a avut o activitate susținută în direcția îngrădirii unor drepturi fundamentale ale omului. Înalta Curte consideră relevante pentru concluzia expusă două înscrisuri, necontestate sub aspectul semnăturii recurentului. a). Prin înscrisul intitulat „Hotărâre de trecere în evidență” (fila 35 dosar fond) recurentul-pârât a propus luarea în evidență a numitului B.D., profesor.

Recurentul-pârât a consemnat că B.D. „a fost simpatizant PNȚ și legionar”, respectiv că acesta „a fost exclus din PMR pentru activitate dușmănoasă, manifestări oportuniste și legături cu diferite elemente reacționare”. Recurentul-pârât susține că pe baza acestui înscris a propus ca „dosarul profesorului K.I să fie predat Arhivei Serviciului C-MAI cu numărul 25633 – fond AP”, respectiv că „acestui om pe care nu l-am cunoscut și văzut niciodată i-am făcut un mare serviciu, scoțându-l din sistem și scutindu-l de a mai face o muncă ingrată” (fila 55 dosar fond). Analizând înscrisul în discuție, Înalta Curte constată că susținerile recurentului-pârât sunt lipsite de temei.. Prin „Hotărârea de trecere în evidență” emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția a III-a la data de 20 iulie 1962, nu s-a propus trecerea unui dosar în arhivă, ci luarea în evidența informativă a unei persoane, calificată „simpatizant PNȚ și legionar”.

Această persoană nu era K.I., cum eronat susține recurentul-pârât, ci B.D. În plus, rezoluția conținând propunerea de păstrare a dosarului în arhivă, pe care și-a arogat-o recurentul-pârât a fost întocmită de o altă persoană, la o dată la care recurentul-pârât nu mai activa în cadrul M.A.I. b). Recurentul-pârât a întocmit mai multe note cu privire la K.I., profesor de limba engleză la Școala Medie, printre care și Nota nr. 362 din 23 aprilie 1962 (fila nr. 40 din dosarul de fond). Prin această notă, recurentul-pârât a consemnat relatările sursei „L.B.” despre afirmațiile și activitățile profesorului K.I., dar și instrucțiunile date și recomandările făcute „surselor” pentru aflarea manifestărilor dușmănoase și relațiilor acestei persoane: „sursa a fost instruită să stabilească care sunt persoanele de la Editură care sunt interesate ca numai anumite persoane (prieteni ai acestora) să contribuie la editarea manualelor.

Nominal cine sunt aceste persoane atât de la Editură cât si din colectivul de redacție. Ce legături există între acestea și care este baza relațiilor lor”. De altfel, Referatul nr. 362/LV din 11 mai 1963 (filele 42-43 din dosarul de fond) confirmă faptul că profesorul K.I. a fost încadrat informativ și cu agenții „V.” și „L.B.”, a căror activitate informativă a fost dirijată de recurentul-pârât. Înalta Curte constată că acțiunile și demersurile întreprinse de recurentul-pârât au suprimat și au îngrădit dreptul la libertatea de exprimare și libertatea opiniilor consacrate de art. 85 lit. a) din Constituția României din 1952, coroborat cu art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și dreptul la viață privată prevăzut de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Față de conținutul înscrisurilor anterior analizate nu pot fi primite apărările recurentului-pârât în sensul că activitatea pe care a desfășurat-o în cadrul Securității a avut un caracter strict administrativ. Adeverința nr. 5001/1986 emisă de UM București, invocată de recurentul-pârât, nu este de natură să conducă la concluzia contrară, având în vedere atât înscrisurile analizate, cât și faptul că o adeverință emisă în anul 1986 de un organ al Securității nu putea descrie activitatea desfășurată în mod real de recurentul-pârât în cadrul Securității. Nu prezintă relevanță împrejurarea că recurentul-pârât a derulat activitățile care au suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului la ordinul superiorilor, întrucât O.U.G.

nr. 24/2008 nu instituie o cauză exoneratoare de răspundere în această situație. 1.2. Înalta Curte constată că există suficiente elemente probatorii care conduc univoc către concluzia că soluția fondului este legală, făcând de prisos analiza înscrisurilor contestate de recurentul-reclamant. Cu toate acestea, examinând cel de-al doilea motiv de recurs prin care recurentul-reclamant invocă faptul că instanța de fond a dat o apreciere greșită probelor administrate, întemeindu-și hotărârea pe înscrisuri care nu au fost întocmite sau semnate de el, respectiv pe înscrisuri care poartă o semnătură „falsificată”, se observă inconsistența și inconsecvența susținerilor sale.

În mod concret, recurentul-pârât contestă Nota informativă nr. 362 din 28 aprilie 1962, în care sunt consemnate relatările sursei „P.T.” despre N.N., profesor la Școala Medie, raionul Nicolae Bălcescu (filele 33-34 din dosarul de fond) arătând că semnătura aplicată pe acest înscris reprezintă „un fals grosolan”. Prin această notă au fost consemnate afirmațiile lui N.N., relatate de sursa „P.T.”, în sensul că „dacă ar fi mai tânăr și-ar face o mare bucurie să omoare un comunist, dar având o vârstă mai înaintată a renunțat la această plăcere”, că „îi este scârbă de o astfel de istorie unde sunt falsificate toate”, respectiv că „istoria de astăzi amintește numai de ce ne convine nouă și rușilor, altceva nu mai amintește”.

În finalul acestei note, se menționează că sursa a mai relatat și în alte note despre numitul N.N., că acesta este luat în evidență la cap. IV, fiind semnalat cu dese manifestări dușmănoase, respectiv că i-a dat sursei sarcina „să mai discute cu numitul N., să afle relațiile apropiate ale acestuia, ce manifestări mai are și față de cine”, propunând să se ia măsuri pentru verificarea trecutului politic a acestei persoane. Înalta Curte reține că prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în prima instanță, recurentul și-a recunoscut implicit semnătura pe acest înscris, arătând că nota informativă este semnată olograf, „fapt pe care nu îl poate explica” - fila nr.63 din dosarul de fond.

Această recunoaștere este sprijinită și de descrierea întâlnirilor pe care recurentul le-a avut cu sursa „P.T.” în perioada 27-28 aprilie 1962, recurentul arătând că după întâlnire materialul adus de sursă a fost dactilografiat, iar lui i s-a ordonat să îl semneze în calitatea sa de ofițer de legătură (fila 46 din dosarul de fond). De altfel, recurentul-pârât nu a formulat nici în fond și nici în recurs cerere de înscriere în fals împotriva înscrisurilor în privința cărora a susținut că ar conține semnături falsificate. În raport de aceste considerente, instanța de recurs constată că instanța de fond apreciat în mod corect probele administrate. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.I. împotriva sentinței civile nr. 2842 din 1 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 martie 2010.