ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 542/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 1547 din 9 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat în termen legal de reclamanta G.A.C. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a criticat hotărârea dată în apel de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 253/A din 18 noiembrie 2008. Prin contestația înregistrată 23 martie 2010, reclamanta a cerut anularea deciziei mai sus arătată, invocând incidența art. 318 C. proc. civ. În motivarea contestației aceasta a arătat că instanța de recurs nu a analizat toate criticile formulate, existând o unică motivare, ceea ce încalcă dispozițiile art. 6 din CEDO, ce impune judecătorului național indicarea cu claritate a motivelor pe care-și întemeiază soluția.

Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., invocate de către contestatoare, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susținerile contestatoarei potrivit cărora, instanța de recurs nu a analizat fiecare motiv de recurs. Astfel, se constată că instanța de casare trebuia să analizeze dacă repunerea în termenul legal era compatibilă cu Legea nr. 10/2001.

Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent învestirii instanței, ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv, a dreptului la măsuri reparatorii, astfel că, în mod corect instanța de recurs nu a reținut incidența art. 103 C. proc. civ. în soluționarea cererii. Cum termenul de decădere din dreptul substanțial nu admite repunerea în termen, devenea inutilă administrarea de probatorii în soluționarea unei cereri inadmisibile. Față de aceste considerente, în mod corect instanța de recurs a analizat esențialul cererii de recurs, neomițând să cerceteze criticile reclamantei, ci doar le-a înlăturat, pe considerentul că termenul de repunere în termenul de formulare a notificării, în sensul Legii nr. 10/2001, curge ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, ca în cazul termenului de prescripție extinctivă.

În consecința celor expuse și în sensul art. 6 § 1 al CEDO, se constată că instanța de recurs a indicat cu suficientă claritate motivele pe care și-a întemeiat hotărârea, apreciind in concreto compatibilitatea termenului de repunere în termen, cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Față de cele arătate și în raport de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge, contestația în anulare formulată de contestatoarea G.A.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea G.A.C. împotriva deciziei civile nr. 1547 din 9 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2011.