ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 104/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 1270 din 11 martie 2010, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea formulată de reclamanta P.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Justiției, a constatat refuzul acestuia de a soluționa cererea reclamantei de

redobândire a cetățeniei române și l-a obligat să procedeze la

analizarea/avizarea cererii, în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a sentinței, și să plătească reclamantei suma de 1000 lei, cu titlu

de daune morale, și suma de 504,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin

aceeași sentință, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive,

invocată de pârât.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond

a reținut, în esență, că, nesoluționarea, într-un termen de 4 ani, a cererii

reclamantei contravine prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care se referă la noțiunea de „termen rezonabil", ce

constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004, instanța de fond a obligat pârâtul la plata de daune morale,

reținând că lipsa totală de acțiune a autorității a avut ca efect privarea

reclamantei de dreptul legal și constituțional de a beneficia de redobândirea

cetățeniei române, făcând-o să sufere un prejudiciu moral, datorat

sentimentului de nedreptate și frustrare provocat de refuzul pârâtului de

soluționare a cererii în decursul unei perioade de 4 ani de zile, întârziere

pentru care nu a fost prezentată nicio justificare.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului, prima instanță a reținut că este neîntemeiată, în raport cu

prevederile art. 19 alin. (4) din O.U.G. nr. 5/2010, potrivit cărora „până la

operaționalizarea Autorității Naționale pentru Cetățenie, procedura de

acordare, redobândire, retragere sau renunțare la cetățenie, precum și orice

alte aspecte care decurg din funcționarea Autorității vor fi asigurate prin

Direcție Cetățenie și, după caz, prin alte direcții de specialitate ale

Ministerului Justiției".

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică

și nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, în temeiul

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In motivarea recursului, care reiterează, în esență,

apărările formulate în fața primei instanțe, se arată că în mod greșit instanța

de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a autorității

pârâte, față de prevederile O.U.G. nr. 5/2010 care atribuie competența în

materie de cetățenie Autorității Naționale pentru Cetățenie, că, în speță, nu

ne aflăm în prezența unui refuz de soluționare a cererii și că, drept urmare,

în mod greșit a fost admisă cererea reclamantei privind acordarea de daune

morale.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este

fondat, exclusiv sub aspectul acordării daunelor morale, celelalte dispoziții

ale sentinței recurate fiind temeinice și legale, după cum se va arăta în

continuare.

In ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, se va reține că în

mod corect aceasta a fost respinsă de prima instanță, întrucât, deși prin O.U.G.

nr. 5/2010 a fost atribuită competența în materie de cetățenie Autorității

Naționale pentru Cetățenie, prin același act normativ s-a prevăzut că „Până la

operaționalizarea Autorității, procedura de acordare, redobândire, retragere

sau renunțare la cetățenie, precum și orice alte aspecte care decurg din

funcționarea Autorității vor fi asigurate prin Direcția cetățenie și, după caz,

prin alte direcții de specialitate ale Ministerului Justiției" [art. 19

alin. (4)]; or, la data publicării actului normativ în discuție, 10 februarie

2010 - M.Of. nr. 93, acțiunea reclamantului se afla deja pe rolul instanței, pe

de o parte, iar litigiul a fost determinat de atitudinea pârâtului cu privire

la o cerere formulată încă d

in anul 2005,

când competența în materie aparținea autorității recurente, pe

de altă

parte.

Nici cu

privire la fondul cauzei criticile recurentului nu sunt întemeiate.

Astfel,

într-adevăr, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările

și completările ulterioare, stabilește o procedură

complexă pentru

înregistrarea, examinarea și

finalizarea cererilor de acordare sau redobândire

a cetățeniei române,

fără să prevadă, însă, un termen în care autoritățile române să proceseze

astfel de cereri.

In lipsa unui asemenea termen

legal, trebuie să se facă aplicarea

prevederilor

art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la

Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea

nr. 396/2002,

potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze

într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea,

pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia

sau eliberarea unui atestat de

cetățenie".

In același sens sunt, de

asemenea, și prevederile art. 7 din

Recomandarea

CM / Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului

Europei, cu privire la buna administrare, adoptată

de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul

acționării într-un termen rezonabil", potrivit căruia „Autoritățile

publice trebuie să acționeze și să își îndeplinesc

atribuțiile într-un

termen rezonabil".

Cu

privire la noțiunea de „termen rezonabil", în doctrina europeană s-a

arătat că aceasta este o noțiune

relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi

ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră,

respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea

de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care

trebuie luate în considerare pentru a determina

durata unei proceduri,

respectiv caracterul

său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra

ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate

fazele

sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

In acest

sens, s-a arătat că, în materie civilă,

dies a quo

începe să curgă

de la data sesizării

jurisdicției competente dar el include și durata procedurii

administrative prealabile,

atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de

un recurs prealabil, obligatoriu.

In

opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei

proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile

consacrate de jurisprudența sa,

în special, în funcție de complexitatea speței,

comportamentul reclamantului și cel al

autorităților competente.

In

speța dedusă judecății, înalta Curte apreciază că intervalul de timp

cuprins între data formulării primei cereri, anul

2005, și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil,

în sensul dispozițiilor

legale mai sus

menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului,

acesta fiind un argument suficient pentru a considera întemeiată acțiunea

reclamantei, sub aspectul privind obligarea pârâtului de a proceda la

analizarea/avizarea cererii de redobândire a cetățeniei.

In ceea ce privește critica

referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind plata daunelor

morale, se constată, însă, că aceasta este fondată, prima instanță pronunțând o

hotărâre nelegală sub acest aspect.

Astfel, daunele morale sunt

apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei,

integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei,

prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este

suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale

suferite.

Partea care solicită

acordarea daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea

prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta

autorității.

Cum, în cauză, aceste

elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, urmează ca, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza I-a și alin. (3) C. proc. civ., art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, să fie admis recursul

formulat și modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii

cererii reclamantei de obligare a pârâtului la plata daunelor morale; vor fi

menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de

pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1270 din 11 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal.

Modifică, în parte, sentința

atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamantei P.L. de

acordare a daunelor morale.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2011.