ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4956/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul T.S. a chemat

în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, solicitând

ca prin sentința ce se va pronunța să se constate refuzul nejustificat al acestuia

de a-i soluționa cererea de redobândire a cetățeniei române, să se dispună obligarea

pârâtului, prin intermediul Direcției Cetățenie - Comisia pentru Cetățenie, să procedeze

la analizarea/avizarea cererii de redobândire a cetățeniei române în termen de maxim

30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanței, precum și obligarea

la plata sumei de 1.000 RON reprezentând daune morale.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a depus cererea de redobândire a cetățeniei române încă

din anul 2003, primind numărul de înregistrare 4548/RD/2003, că a depus cerere de

urgentare a soluționării dosarului și de comunicare a informațiilor concrete cu

privire la modul în care s-a lucrat și se lucrează la cererea sa, în data de 29

iulie 2009, însă de fiecare dată când s-a interesat cu privire la stadiul soluționării

dosarului a primit același răspuns, respectiv că dosarul se află în lucru și că

trebuie să aibă răbdare.

Reclamantul a mai susținut

că refuzul pârâtului de soluționare a cererii este unul nejustificat și în contradicție

flagrantă cu prevederile art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei, ratificată

de România prin Legea nr. 396/2002, conform cărora fiecare stat trebuie să facă

astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea,

păstrarea, pierderea cetățeniei, precum și redobândirea acesteia.

Referitor la capătul de

cerere privind acordarea de daune morale, reclamantul a arătat că, prin această

tergiversare i s-a creat un prejudiciu moral, i s-a încălcat condiția/demnitatea

umană, întrucât a fost privat de drepturile legale și constituționale o perioadă

îndelungată de timp (peste 7 ani de zile), iar prin admiterea acestui capăt de cerere

s-ar realiza o reparație echitabilă, ca urmare a prejudiciului moral suferit.

Prin sentința civilă

nr. 1023 din 25 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat

pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON reprezentând daune morale

și a sumei de 48,90 RON reprezentând cheltuieli de judecată și a respins ca rămase

fără obiect capetele de cerere privind constatarea refuzului nejustificat de soluționare

a cererii și obligarea pârâtului la soluționarea acesteia.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că cererea de redobândire a cetățeniei române

a fost examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru cetățenie, în ședința din

data de 02 octombrie 2009, ulterior sesizării instanței (17 septembrie 2009).

În temeiul dispozițiilor

art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâtul la plata sumei de

1.000 RON cu titlu de daune morale, având în vedere faptul că lipsa totală de acțiune

a autorității a avut ca efect privarea reclamantului de dreptul legal și constituțional

de a beneficia de redobândirea cetățeniei române.

Instanța de fond a apreciat

că reclamantul a suferit incontestabil un prejudiciu moral, datorat sentimentului

de nedreptate și frustrare provocat de refuzul pârâtului de soluționare a cererii

în decursul unei perioade de 6 ani de zile, întârziere pentru care nu a fost prezentată

nicio justificare.

De asemenea, în baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtul la plata sumei de 48,90 RON cheltuieli

de judecată către reclamant.

Împotriva hotărârii instanței

de fond pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că nu se poate vorbi de un prejudiciu cauzat reclamantului prin nesoluționarea

cererii de dobândire a cetățeniei române câtă vreme acordarea acestei cetățenii

nu constituie o obligație pentru Statul Român. Astfel, potrivit art. 11 din Legea

nr. 21/1991, în forma în vigoare la data soluționării, aprobarea cererilor de acordare

a cetățeniei române se face prin ordin al Ministrului Justiției care apreciază,

în acest sens, asupra propunerilor Comisiei pentru cetățenie.

Nici de un refuz sau o

tergiversare în soluționarea cererii reclamantului care i-ar fi cauzat un prejudiciu

moral sau material nu poate fi vorba având în vedere existența unui număr extrem

de mare de cereri pentru dobândirea/redobândirea cetățeniei române înregistrate,

precum și procedura existentă înainte de modificarea Legii nr. 21/1991, dar mai

ales cea după modificarea ei prin O.U.G. nr. 36/2009.

Recurentul-pârât mai arată

că, din motivarea hotărârii pronunțate nu rezultă că reclamantul a timbrat suficient,

potrivit art. 3 lit. m), și art. 2 din Legea nr. 146/1997, capătul de cerere privitor

la daunele morale, astfel încât, față de dispozițiile art. 20 din același act normativ,

se impunea anularea acestui capăt de cerere ca insuficient timbrat.

De asemenea, recurentul

mai susține că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală și în considerarea

faptului că, deși cererea reclamantului a fost soluționată înainte de comunicarea

acțiunii formulate de reclamant, instanța de fond, în mod eronat a dispus obligarea

pârâtului Ministerul Justiției la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

În ceea ce privește acordarea

cheltuielilor de judecată

Potrivit dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „Partea care cade în pretenții va fi obligată,

la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”.

De la această regulă există

și excepția prevăzută de dispozițiile art. 275 C. proc. civ., potrivit cărora „pârâtul

care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea

fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost în întârziere

înainte de chemarea în judecată”.

În cauza dedusă judecății,

reclamantul T.S. a formulat cererea de chemare în judecată la data de 17 septembrie

2009 invocând existența unui refuz nejustificat din partea autorității pârâte, prin

nesoluționarea, în termen rezonabil, a cererii de redobândire a cetățeniei române.

Până la primul termen

de judecată de la 25 februarie 2010 autoritatea pârâtă a formulat întâmpinare și

a solicitat respingerea acțiunii având în vedere că la 2 octombrie 2009 cererea

reclamantului a fost examinată și avizată pozitiv.

Astfel fiind, Înalta Curte,

constată că problema de drept care trebuie dezlegată în soluționarea recursului

este aceea de a cerceta dacă cererea de obligarea a pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată, formulată de reclamant în fața instanței de fond, se încadrează în

vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 274 alin. (1) și art. 275 C. proc.

civ., astfel cum au fost redate mai sus.

În ceea ce privește condiția

stabilită de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că partea care este obligată

la plata cheltuielilor de judecată trebuie să fie „căzută în pretenții", Înalta

Curte constată că aceasta nu este îndeplinită în ceea ce îl privește pe pârâtul

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești. Astfel, din actele și lucrările

dosarului rezultă situația netăgăduită de reclamant, potrivit căreia, cererea acestuia

de redobândire a cetățeniei române s-a soluționat la data de 2 octombrie 2009 prin

avizarea favorabilă de către Comisie, aceasta fiind obligația de îndeplinit de către

autoritatea pârâtă.

În acest context, în mod

corect, instanța de fond, prin sentința pronunțată, a constatat că obiectul pretențiilor

deduse judecății a fost realizat și că primele două capete de cerere trebuie respinse,

pronunțând și soluția, ca atare. Dezlegarea dată de către instanță primelor două

capete de cerere ale acțiunii, de respingere a acestora, face imposibilă aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reține o „cădere în

pretenții" a pârâtului, având în vedere că prin avizarea favorabilă a cererii

de redobândire a cetățeniei, înainte de primul termen de judecată practic instanța

nu mai putea constata o culpă a autorității reprezentată de „refuzul nejustificat"

de a da curs pretențiilor reclamantului.

Prin urmare, demersul

judiciar al reclamantului, în mod obiectiv nu a mai putut fi finalizat printr-o

hotărâre judecătorească de obligare a autorității pârâte la satisfacerea pretențiilor

deduse judecății și prin urmare nici nu o putea obliga pe aceasta la cheltuieli

de judecată, aceasta neavând o atitudine procesuală de opoziție sau de nerecunoaștere

a dreptului pretins de reclamant.

Pe de altă parte, atâta

vreme cât prin prevederile art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut pretențiile

la prima zi de înfățișare nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată,

cu atât mai mult, faptul că cererea de redobândire a cetățeniei române formulată

a fost soluționată favorabil la ședința Comisiei, care a avut loc înainte de termenul

de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că instanța de fond în mod greșit a dispus obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește acordarea

daunelor morale

Înalta Curte constată

că reclamantul nu a dovedit culpa autorității și nici existența prejudiciului astfel

că instanța de fond în mod greșit a dispus acordarea daunelor morale.

Pentru acordarea de daune

morale nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci reclamantul trebuie

să dovedească daunele suferite.

Cererea formulată de reclamant

reprezintă o procedură prealabilă admiterii cererii de redobândire a cetățeniei

române.

Chiar dacă suma solicitată

de reclamant este modică, iar cuantumul daunelor morale este lăsat la aprecierea

judecătorului, partea care solicită plata acestora este obligată să dovedească producerea

prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că, în mod nelegal, instanța de fond a procedat la obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte

va admite recursul, va modifica, în parte, sentința atacată, în sensul că va respinge

capetele de cerere privind acordarea daunelor morale și a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Justiției, împotriva sentinței civile nr. 1023 din 25 februarie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, sentința

atacată în sensul că respinge capetele de cerere privind acordarea daunelor morale

și a cheltuielilor de judecată.

Menține celelalte dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2010.