ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 248/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 248/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII- contencios administrativ și fiscal, la

data de 02 septembrie 2009, reclamantul B.G.S. a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Administrației și Internelor anularea Ordinului nr.

S/11/4142 din 24 august 2007 comunicat telefonic la aceeași dată prin care a

fost încadrat în categoria B - Corpul agenților de poliție cu gradul

profesional de agent șef principal de poliție, reîncadrarea în funcția deținută

și în gradul profesional de inspector de poliție prevăzut în categoria A -

Corpul ofițerilor de poliție și obligarea pârâtului la daune materiale și

morale.

În motivarea acțiunii reclamantul a

afirmat că prin ordinul atacat i s-au încălcat grav drepturile câștigate de-a

lungul carierei în rândul poliției de frontieră fiind aplicate greșit

dispozițiile Legii nr. 360/2002.

În cauză s-a invocat excepția

tardivității acțiunii în raport cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1642 din 13

aprilie 2010 a admis excepția tardivității și a respins acțiunea promovată de

reclamantul B.G.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și

Internelor, ca tardiv formulată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță

a reținut că art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reglementează termenul

limită până la care cererea de anulare poate fi introdusă la instanța de

contencios administrativ, respectiv „nu mai târziu de un an de la data

comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau

data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Or, în speță, reclamantul a recunoscut

că ordinul a fost comunicat telefonic la data de 24 august 2007, dar cu toate

acestea data la care a fost introdusă acțiunea - 2 septembrie 2009 se situează

peste termenul reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamantul B.G.S. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a susținut, în esență, că

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și este lipsită de temei

legal fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

A arătat recurentul că excepția

tardivității acțiunii a fost greșit admisă întrucât actul administrativ atacat

este lovit de nulitate întrucât nu i-a fost comunicat în mod legal și nu putea

produce consecințe juridice decât după data certă a comunicării personale.

Totodată a susținut că hotărârea este

insuficient motivată, nefiind clară, convingătoare și pertinentă întrucât

instanța s-a rezumat numai la transcrierea prevederilor art. 11 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 fără a le corobora cu prevederile art. 7 alin. (1) din

aceiași lege.

A apreciat că din interpretarea

dispozițiilor art. 11 cu cele ale art. 7 rezultă că legiuitorul prin

sintagma"după caz", inserată la finele art. 11 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004 a stabilit cele trei cazuri care au echivalență asupra datei de la

care curge termenul stabilit, după cum urmează:

a) un an de la data comunicării

actului echivalent cu textul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;

b) un an de la data luării la

cunoștință echivalent cu textul art. 7 alin. (3);

c)

un an de la data introducerii cererii

sau data încheierii procesului verbal de conciliere echivalent cu textul art. 7

alin. (6).

Ori motivarea instanței privind faptul

că a recunoscut că ordinul i-a fost comunicat telefonic echivalează cu o luare

la cunoștință iar nu o comunicare legală care să poată produce consecințe

juridice și care se aplică numai în cazul art. 7 alin. (3) din Legea nr.

554/2004.

Totodată recurentul, pentru termenul

de judecată de la data de 10 noiembrie 2010 a invocat, în scris, excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 73 alin. (4) și (8) și a art. 74

alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările

ulterioare și a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Curtea, analizând actele și lucrările

dosarului, va respinge excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul

reclamant și va respinge și recursul declarat împotriva sentinței nr. 1642 din

13 aprilie 2010 a Curții de Apel București, ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

I.

Cu privire la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 73 alin. (4) și (8) și a art. 74

alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările

ulterioare și a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Recurentul reclamant a susținut că

prin dispozițiile legale criticate sunt încălcate prevederile art. 15 alin. (1)

din Constituția României, republicată potrivit cărora ''Cetățenii beneficiază

de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi

și au obligațiile prevăzute de acestea".

De asemenea recurentul reclamant a

înțeles să invoce, în susținerea excepției de neconstituționalitate prevederile

Legii nr. 29/2000 privind sistemul național de decorații al României, cele ale

Legii nr. 80/1995 privind Statutul Cadrelor Militare precum și cele ale art. 29

alin. (3), art. 72, art. 73 alin. (1) și (2) din Legea nr. 360/2002 privind

Statutul polițistului.

înalta Curte, analizând cererea de

sesizare a Curții Constituționalitate cu excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 73 alin. (4) și (8) și a art. 7;: alin. (2) din Legea nr.

360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările ulterioare și a

dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în raport cu prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 constată că cererea de sesizare este

inadmisibilă, astfel:

Potrivit art. 29 - „(1) Curtea

Constituționala decide asupra excepțiilor ridicate în fata instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în

vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice faza a litigiului si

oricare ar fi obiectul acestuia".

Dispozițiile legale pretinse a fi

neconstituționale, respectiv art. 73 alin. (4) și (8) din Legea nr. 360/200

reglementează faptul că "(4) Polițiștii ofițeri care nu au absolvit studii

superioare de scurta sau de lunga durata cu diploma vor fi încadrați în funcții

potrivit gradelor profesionale echivalente". (...) iar (8) "Perioada acordata

polițiștilor pentru definitivarea studiilor necesare

echivalării în gradele corespunzătoare funcției pe care o dețin, conform

prevederilor

alin. (1), este de 5 ani de la data intrării în vigoare a

prezentei legi. Daca după expirarea perioadei de 5 ani polițiștii nu si-au definitivat

studiile necesare

echivalării în gradele

profesionale pe care le au, ofițerii de politie vor fi încadrați în

categorii si grade profesionale corespunzătoare

pregătirii, iar agenților de politie le

vor înceta raporturile de

serviciu."

De asemenea, în art. 74. - (2) din

aceiași lege se precizează că „La

încetarea

raporturilor de serviciu polițistul este obligat ca în termen de 15 zile sa se

prezinte la centrul militar pe raza căruia

domiciliază, pentru a fi luat în evidenta ca

rezervist cu specialitatea "politie" si gradul militar

echivalent gradului profesional

avut la data respectiva în grupa de

evidenta a Ministerului Administrației si Internelor".

Or, în cauză de față, prin hotărârea

atacată, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca tardiv formulată fără a se

intra pe fondul cererii de chemare în judecată, astfel că instanța de recurs

urmează a se pronunța cu privire la modul de soluționare al acestei excepții

iar nu cu privire la legalitatea Ordinului nr. S/II/4142 din 24 august 2007.

Așa fiind și cum dispozițiile legale a

căror constituționalitate se dorește a fi verificată nu au legătură cu

aprecierea asupra excepției tardivității introducerii acțiunii, instanța va

respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.

II.

Relativ la recursul declarat de reclamantul

B.G.S.

Prima instanță, Curtea de Apel

București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, a respins

cererea reclamantului ca tardivă, reținând incidența articolului 11 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004 în raport cu faptul că reclamantului i s-a comunicat

telefonic, ordinul nr. S/II/4142 din 24 august 2007 prin care a fost

retrogradat de la gradul de inspector la gradul de agent șef principal de

poliție, la aceiași dată, iar acțiunea de anulare a ordinului a fost promovată

la data de 2 septembrie 2009.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 554/2004 art. 11. -

(1)

Cererile prin care se solicita anularea unui act administrativ individual, a

unui

contract administrativ,

recunoașterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate

se pot

introduce în termen de 6 luni de la:

a)

data comunicării răspunsului la plângerea prealabila;

b)

data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c)

data expirării termenului de

soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal

de soluționare a cererii;

d)

data

expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. l), calculat de la

comunicarea

actului administrativ emis în soluționarea favorabila a cererii sau, după caz,

a plângerii prealabile;

e)

data

încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în

cazul

contractelor administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul

actului administrativ individual, cererea poate fi introdusa si peste termenul

prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu

de

un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștința, data

introducerii

cererii sau data

încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din modul de redactare al articolului

suscitat rezultă că termenul de un an de la " data comunicării actului,

data luării la cunoștința, data introducerii

cererii

sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz"

este un

termen de decădere, aplicabil numai

pentru motive temeinice și care nu poate fi depășit ca efect al intervenirii

unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției avute în

vedere la alin. (1).

Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul

a înțeles să limiteze la 1 an perioada de introducere a acțiunii în contencios

administrativ, obligând subiectele de drept să depună diligente și să nu

tergiverseze introducerea acțiunii în contencios administrativ.

Tocmai din acest motiv sunt prevăzute

mai multe situații de la care începe să curgă acest termen, respectiv" data

comunicării actului, data luării la cunoștința, data introducerii cererii sau

data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

De altfel, ar fi contrar reglementării

contenciosului administrativ ca persoana care se consideră vătămată într-un

drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, prin nesoluționarea în

termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și

pentru refuzul de efectuare a unei operațiuni administrative necesare pentru

exercitarea sau protejarea dreptului său [art. 8 alin. (1) teza

II],

să fie îndreptățită să sesizeze

instanța de judecată fără să fie supusă unui termen care să curgă de la data

expirării termenului legal de soluționare sau de la data comunicării refuzului

nejustificat de soluționare a acesteia.

Totodată, în jurisprudența Curții

Constituționale a României și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a

statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea

diferitelor acte de procedură și stabilirea sancțiunilor ce operează în cazul

nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art.6(l) din CEDO, acestea fiind

restricții admise întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal,

în substanța sa.

Verificând actele și lucrările

dosarului rezultă că reclamantul a luat cunoștință de existența actului

administrativ atacat, atât telefonic, la data de 24 august 2007, așa cum de

altfel a recunoscut în fața instanței cât și prin faptul că a îndeplinit alte

atribuțiuni de serviciu, a purtat alte însemne de grad și uniformă și a primit

alte drepturi salariale.

Criticile recurentului nu sunt

întemeiate, nici în ceea ce privește nemotivarea hotărârii, din simpla

lecturare a acesteia observându-se temeiul de drept și situația de fapt la care

s-a raportat instanța și nici în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art.

11 prin raportare la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, pe care o

invocă recurentul.

Înalta Curte constată că prima

instanță a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale aplicabile,

respectiv a art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/ 2004, reținând că acțiunea

reclamantului este prescrisă în raport cu data luării la cunoștință de către

reclamant cu privire la actul administrativ atacat și data introducerii

acțiunii.

Pentru aceste considerente Înalta

Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale precum și

recursul declarat împotriva sentinței nr. 1642 din 13 aprilie 2010 a Curții de

Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de B.G.S.

privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 73 alin. (4) și (8) și art. 74 alin. (2) din Legea nr.

360/2002.

Respinge recursul declarat de B.G.S.

împotriva sentinței nr. 1642 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 ianuarie 2011.