ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2200/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 305 din 17 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și prescripției dreptului la acțiune al reclamantei invocate de pârât, iar pe fond s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC M.G.T.F. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, acesta fiind obligat la plata subvenției cuvenită reclamantei pentru activitatea efectuată pe secțiile neinteroperabile Ilva Mică – Rodna Veche și Floreni-Dornișoara, în cuantum de 491.954,67 lei. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 8.106,06 lei.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Transporturilor este nefondată, potrivit Legii bugetare nr. 500/2002, pârâtul având calitatea de ordonator principal de credite poate solicita rectificarea sumelor cu titlu de subvenții, fiind singurul care dispune repartizarea creditelor bugetare.

Excepția fundamentată pe Legea nr. 554/2004, aceea a tardivității formulării acțiunii, a fost considerată neîntemeiată de instanța de fond, deoarece reclamanta a respectat termenul de 6 luni de introducere a acțiunii, prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ, termen calculat în raport de răspunsul dat pârâtului, la o nouă solicitare a reclamantei prin adresa din 22 octombrie 2007, acțiunea fiind introdusă la instanță la data de 4 decembrie 2007. În plus, reține prima instanță, nici susținerile pârâtului cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune nu pot fi primite, pretențiile reclamantei fiind întemeiate pe Legea nr. 89/1999 art. 1 pct. 5, suma reprezentând creanță fiscală, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 117 și art. 135 din O.G.

nr. 92/2002, conform cărora restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani. Pe fondul cauzei, s-a reținut de către instanța de fond, că în temeiul contractului de asociere în participațiune încheiat cu SC S.I. SRL și SC M. SRL, reclamanta a gestionat și exploatat secțiile feroviare neinteroperabile Ilva Mică – Rodna Veche și Floreni – Dornișoara, secții feroviare închiriate din 2004 de SC M.G.T.F.

SA de la CN C.F.C.F.R., în baza contractelor în perioada septembrie – decembrie 2004, reclamanta efectuând transport public de călători, pentru acest transport solicitând pârâtului diferențele dintre tarife și costuri reale conform Legii nr. 89/1999 art. 1 pct. 5. Reține instanța de fond că solicitarea reclamantei este întemeiată, câtă vreme serviciile au fost efectuate, necontestate și chiar achitate în parte (pentru anul 2005), sumele cerute fiind fundamentate, solicitate a fi cuprinse în buget și legea bugetară cu titlul relevat și achitate în parte, refuzul acordării doar din perspectiva că anul fiscal s-a încheiat fiind unul nejustificat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență prin motivele de recurs următoarele: - în mod greșit, instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, întrucât potrivit art. 20 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 500/2002, miniștrii au calitatea de ordonatori principali de credite, având atributul de a repartiza creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz. Nicidecum pârâtul nu are calitatea de ordonator principal de credite față de reclamantă, care este societate cu capital privat și nu se subordonează ministerului.

În plus, Ministerul nu poate fi ținut răspunzător de plata acestor subvenții nici prin prisma contractului încheiat de reclamantă cu C.N.C.F.R. SA, acesta fiind terț, contractul producându-și efecte doar între părțile contractante.

- instanța de fond a dat o rezolvare greșită excepției prescripției dreptului la acțiune, termenul de introducere a acțiunii prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ fiind depășit deoarece calcularea acestuia se face în raport de data de 27 februarie 2005, când prin adresa din 2005 pârâtul a comunicat reclamantei refuzul explicit al ministerului de a da curs solicitării reclamantei pentru plata subvenției pe perioada septembrie – decembrie 2004. Noua cerere, având același obiect cu cea din anul 2005, formulată de reclamantă, la care a primit răspuns cu adresa din 22 octombrie 2007, precizează recurentul-pârât, este o încercare nelegală a reclamantei de a înlătura efectele dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

- instanța de fond a dat o rezolvare greșită și excepției dreptului material la acțiune, susținând în mod eronat că termenul de prescripție este acela de 5 ani, suma solicitată fiind de fapt o creanță fiscală potrivit O.G. nr. 92/2003. Suma pretinsă, arată recurenta, este o cheltuială bugetară și nicidecum o creanță fiscală, astfel că nefiind incidente dispozițiile art. 117 și art. 135 C. proc. fisc., termenul de prescripției este de 3 ani, acesta fiind împlinit la data introducerii acțiunii. - pe fondul cauzei, instanța a pronunțat o soluție greșită, din dispozițiile art. 5 din O.U.G.

nr. 12/1998, singurul act normativ care reglementa pentru anul 2004 dreptul pentru operatorii de transport de a primi de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, după caz, diferențele dintre tarifele stabilite cu avizul autorităților publice competente și costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit între 3% și 5%, nerezultând obligația din partea Ministerului Transporturilor de a plăti subvențiile pentru serviciile privind transportul feroviar public de călători. Greșit instanța de fond nu a ținut seama de faptul că sumele solicitate pentru anul 2004 nu mai puteau fi decontate din subvenția aprobată pentru anii 2005 – 2007, întrucât potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002 „Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la 30 noiembrie”.

S-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul de a se dispune respingerea acțiunii, în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată. Intimata SC M.G.T.F. SA Anieși, județul Bistrița Năsăud a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Recursul este fondat și urmează a fi admis în baza art. 312 C. proc. civ. potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Examinând cu prioritate motivul de recurs referitor la rezolvarea greșită dată de instanța de fond excepției prescripției dreptului la acțiune, interpretând greșit dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că acesta este fondat, astfel cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii”.

În speță, la data de 25 ianuarie 2005, intimata-reclamantă a adresat Ministerului Transporturilor o cerere prin care solicită și subvenționarea serviciilor de transport pentru perioada septembrie – decembrie 2004. Cu adresa din 2005 recurentul-pârât Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului a răspuns solicitării intimatei-reclamante în sensul că „pentru solicitarea aferentă anului 2004, Direcția Generală Economică și Buget nu mai poate întreprinde nici o acțiune, anul fiscal fiind încheiat la 31 decembrie 2004, în condițiile în care pentru anul 2004 nu au existat elementele de identificare a pachetului minim social, a sumelor destinate serviciilor aferente acestuia și implicit a recunoașterii activității desfășurate de aceasta în această categorie”.

Rezultă astfel, din conținutul acestei adrese, refuzul explicit al ministerului de a da curs solicitării reclamantei, menționându-se detaliat și cauzele care au dus la neacordarea acestor subvenții pentru anul 2004. Nu ne aflăm așadar în cazul unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, așa cum pretinde intimata-reclamantă, astfel cum acesta este definit de art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, termenul de 6 luni pentru introducerea acțiunii prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, trebuie raportat la data când a fost înaintată adresa din 2005 de către recurentul-pârât, practic aceasta fiind data când i s-a comunicat că nu i se pot acorda aceste subvenții pentru anul 2004 și nu la data de 22 octombrie 2007, când i s-a comunicat de către recurentul-pârât pentru a doua oară acest refuz de plată a subvenției, în urma unei noi solicitări a intimatei reclamante, așa cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.

Prin formularea în anul 2007, a unei noi cereri, având același obiect cu cererea formulată în anul 2005, la care aceasta primise deja un răspuns, intimata-reclamantă nu a făcut altceva decât o încercare de a eluda dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, aplicabile cu privire la prima cerere formulată, dând dovadă de rea credință, instanța de fond îmbrățișând astfel, cu aplicarea în mod vădit greșit a legii, acest punct de vedere. Cum acțiunea, prin care intimata-reclamantă a solicitat plata subvențiilor aferente perioadei septembrie – decembrie 2004, a fost introdusă la data de 14 decembrie 2007, deci cu depășirea termenului de 6 luni socotit de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii (primul răspuns cu adresa din 2005), este cert că a intervenit prescripția dreptului la acțiune, astfel cum corect susține recurentul-pârât.

De altfel, în acest sens este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un caz similar adoptându-se aceeași soluție, decizia nr. 1723 din 26 martie 2009. Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii se privește ca fondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi admis, sentința instanței de fond urmând a fi modificată în sensul respingerii acțiunii introdusă de reclamanta SC M.G.T.F. SA Anieși, județul Bistrița Năsăund, ca tardiv formulată. Rezolvarea dată cauzei prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, face inutilă analizarea celorlalte excepții invocate de recurentul-pârât și cu atât mai mult fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței civile nr. 305 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge ca tardiv formulată acțiunea introdusă de SC M.G.T.F. SA Anieși. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.