ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2200/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 305 din 17 iunie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei invocate de pârât,

iar pe fond s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC M.G.T.F. SA

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, acesta fiind obligat

la plata subvenției cuvenită reclamantei pentru activitatea efectuată

pe secțiile neinteroperabile Ilva Mică – Rodna Veche și

Floreni-Dornișoara, în cuantum de 491.954,67 lei.

A fost obligat pârâtul să

plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 8.106,06

lei.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Transporturilor este nefondată, potrivit Legii bugetare nr. 500/2002,

pârâtul având calitatea de ordonator principal de credite poate solicita

rectificarea sumelor cu titlu de subvenții, fiind singurul care dispune

repartizarea creditelor bugetare.

Excepția fundamentată pe

Legea nr. 554/2004, aceea a tardivității formulării

acțiunii, a fost considerată neîntemeiată de instanța de

fond, deoarece reclamanta a respectat termenul de 6 luni de introducere a

acțiunii, prevăzut de art. 11 din Legea contenciosului administrativ,

termen calculat în raport de răspunsul dat pârâtului, la o nouă solicitare

a reclamantei prin adresa din 22 octombrie 2007, acțiunea fiind

introdusă la instanță la data de 4 decembrie 2007.

În plus, reține prima

instanță, nici susținerile pârâtului cu privire la excepția

prescripției dreptului material la acțiune nu pot fi primite,

pretențiile reclamantei fiind întemeiate pe Legea nr. 89/1999 art. 1 pct. 5,

suma reprezentând creanță fiscală, astfel încât sunt aplicabile

dispozițiile art. 117 și art. 135 din O.G. nr. 92/2002, conform

cărora restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani.

Pe fondul cauzei, s-a reținut

de către instanța de fond, că în temeiul contractului de

asociere în participațiune încheiat cu SC S.I. SRL și SC M. SRL,

reclamanta a gestionat și exploatat secțiile feroviare

neinteroperabile Ilva Mică – Rodna Veche și Floreni –

Dornișoara, secții feroviare închiriate din 2004 de SC M.G.T.F. SA de

la CN C.F.C.F.R., în baza contractelor în perioada septembrie – decembrie 2004,

reclamanta efectuând transport public de călători, pentru acest

transport solicitând pârâtului diferențele dintre tarife și costuri

reale conform Legii nr. 89/1999 art. 1 pct. 5.

Reține instanța de fond

că solicitarea reclamantei este întemeiată, câtă vreme

serviciile au fost efectuate, necontestate și chiar achitate în parte

(pentru anul 2005), sumele cerute fiind fundamentate, solicitate a fi cuprinse

în buget și legea bugetară cu titlul relevat și achitate în

parte, refuzul acordării doar din perspectiva că anul fiscal s-a

încheiat fiind unul nejustificat.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

susținând în esență prin motivele de recurs următoarele:

- în mod greșit, instanța

a reținut calitatea procesuală pasivă a Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii, întrucât potrivit art. 20 coroborat cu

art. 21 din Legea nr. 500/2002, miniștrii au calitatea de ordonatori

principali de credite, având atributul de a repartiza creditele bugetare

aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor

publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori

secundari sau terțiari de credite, după caz. Nicidecum pârâtul nu are

calitatea de ordonator principal de credite față de reclamantă,

care este societate cu capital privat și nu se subordonează

ministerului.

În plus, Ministerul nu poate fi

ținut răspunzător de plata acestor subvenții nici prin

prisma contractului încheiat de reclamantă cu C.N.C.F.R. SA, acesta fiind

terț, contractul producându-și efecte doar între părțile

contractante.

- instanța de fond a dat o

rezolvare greșită excepției prescripției dreptului la

acțiune, termenul de introducere a acțiunii prevăzut de art. 11

din Legea contenciosului administrativ fiind depășit deoarece

calcularea acestuia se face în raport de data de 27 februarie 2005, când prin

adresa din 2005 pârâtul a comunicat reclamantei refuzul explicit al

ministerului de a da curs solicitării reclamantei pentru plata

subvenției pe perioada septembrie – decembrie 2004.

Noua cerere, având același

obiect cu cea din anul 2005, formulată de reclamantă, la care a

primit răspuns cu adresa din 22 octombrie 2007, precizează

recurentul-pârât, este o încercare nelegală a reclamantei de a

înlătura efectele dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ.

- instanța de fond a dat o

rezolvare greșită și excepției dreptului material la

acțiune, susținând în mod eronat că termenul de prescripție

este acela de 5 ani, suma solicitată fiind de fapt o creanță

fiscală potrivit O.G. nr. 92/2003.

Suma pretinsă, arată

recurenta, este o cheltuială bugetară și nicidecum o

creanță fiscală, astfel că nefiind incidente

dispozițiile art. 117 și art. 135 C. proc. fisc., termenul de

prescripției este de 3 ani, acesta fiind împlinit la data introducerii

acțiunii.

- pe fondul cauzei, instanța a

pronunțat o soluție greșită, din dispozițiile art. 5

din O.U.G. nr. 12/1998, singurul act normativ care reglementa pentru anul 2004

dreptul pentru operatorii de transport de a primi de la bugetul de stat sau de

la bugetele locale, după caz, diferențele dintre tarifele stabilite

cu avizul autorităților publice competente și costurile reale de

transport, la care se adaugă o cotă de profit între 3% și 5%,

nerezultând obligația din partea Ministerului Transporturilor de a

plăti subvențiile pentru serviciile privind transportul feroviar public

de călători.

Greșit instanța de fond nu

a ținut seama de faptul că sumele solicitate pentru anul 2004 nu mai

puteau fi decontate din subvenția aprobată pentru anii 2005 – 2007,

întrucât potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002 „Legile bugetare anuale pot fi

modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare,

elaborate cel mai târziu până la 30 noiembrie”.

S-a solicitat admiterea recursului

și modificarea sentinței atacate în sensul de a se dispune

respingerea acțiunii, în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca

nefondată.

Intimata SC M.G.T.F. SA Anieși,

județul Bistrița Năsăud a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței

instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Recursul este fondat și

urmează a fi admis în baza art. 312 C. proc. civ. potrivit considerentelor

ce se vor arăta în continuare.

Examinând cu prioritate motivul de

recurs referitor la rezolvarea greșită dată de instanța de fond

excepției prescripției dreptului la acțiune, interpretând greșit

dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că acesta este

fondat, astfel cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „cererile prin care se

solicită anularea unui act administrativ, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni

de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a

cererii”.

În speță, la data de 25

ianuarie 2005, intimata-reclamantă a adresat Ministerului Transporturilor

o cerere prin care solicită și subvenționarea serviciilor de

transport pentru perioada septembrie – decembrie 2004.

Cu adresa din 2005 recurentul-pârât

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului a răspuns

solicitării intimatei-reclamante în sensul că „pentru solicitarea

aferentă anului 2004, Direcția Generală Economică și

Buget nu mai poate întreprinde nici o acțiune, anul fiscal fiind încheiat

la 31 decembrie 2004, în condițiile în care pentru anul 2004 nu au existat

elementele de identificare a pachetului minim social, a sumelor destinate

serviciilor aferente acestuia și implicit a recunoașterii

activității desfășurate de aceasta în această

categorie”.

Rezultă astfel, din

conținutul acestei adrese, refuzul explicit al ministerului de a da curs solicitării

reclamantei, menționându-se detaliat și cauzele care au dus la

neacordarea acestor subvenții pentru anul 2004.

Nu ne aflăm așadar în cazul

unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, așa cum pretinde

intimata-reclamantă, astfel cum acesta este definit de art. 2 lit. i) din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, termenul de 6 luni

pentru introducerea acțiunii prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, trebuie raportat la

data când a fost înaintată adresa din 2005 de către recurentul-pârât,

practic aceasta fiind data când i s-a comunicat că nu i se pot acorda

aceste subvenții pentru anul 2004 și nu la data de 22 octombrie 2007,

când i s-a comunicat de către recurentul-pârât pentru a doua oară

acest refuz de plată a subvenției, în urma unei noi solicitări a

intimatei reclamante, așa cum în mod greșit a apreciat instanța

de fond.

Prin formularea în anul 2007, a unei

noi cereri, având același obiect cu cererea formulată în anul 2005,

la care aceasta primise deja un răspuns, intimata-reclamantă nu a

făcut altceva decât o încercare de a eluda dispozițiile art. 11 din

Legea nr. 554/2004, aplicabile cu privire la prima cerere formulată, dând

dovadă de rea credință, instanța de fond îmbrățișând

astfel, cu aplicarea în mod vădit greșit a legii, acest punct de

vedere.

Cum acțiunea, prin care

intimata-reclamantă a solicitat plata subvențiilor aferente perioadei

septembrie – decembrie 2004, a fost introdusă la data de 14 decembrie

2007, deci cu depășirea termenului de 6 luni socotit de la data

comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii (primul

răspuns cu adresa din 2005), este cert că a intervenit

prescripția dreptului la acțiune, astfel cum corect susține

recurentul-pârât.

De altfel, în acest sens este

și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție,

într-un caz similar adoptându-se aceeași soluție, decizia nr. 1723

din 26 martie 2009.

Pentru toate aceste considerente,

recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii

se privește ca fondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează

a fi admis, sentința instanței de fond urmând a fi modificată în

sensul respingerii acțiunii introdusă de reclamanta SC M.G.T.F. SA

Anieși, județul Bistrița Năsăund, ca tardiv

formulată.

Rezolvarea dată cauzei prin

admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, face

inutilă analizarea celorlalte excepții invocate de recurentul-pârât

și cu atât mai mult fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței

civile nr. 305 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că respinge ca tardiv formulată acțiunea

introdusă de SC M.G.T.F. SA Anieși.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.