ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1923/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 20.12.2018 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Transporturilor, Ministerul Fondurilor Europene, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și Guvernul României, solicitând instanței obligarea pârâților - Ministerul Transporturilor, Ministerul Fondurilor Europene și Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - să efectueze toate demersurile prevăzute de O.U.G. nr. 161/2008 și să propună Guvernului României adoptarea Hotărârii de Guvern prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 161/2008, în vederea aprobării sumelor de plată datorate reclamantei în baza contractului nr. x/016-772.03.14.02.02, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței, sub sancțiunea plății unei penalități de 1000 de RON pe zi de întârziere, precum și sub sancțiunea plății unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, de către fiecare dintre conducătorii entităților pârâte. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea Hotărârii de Guvern prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 161/2008, prin care să se pronunțe cu privire la propunerea celorlalți pârâți, în termen de 60 de zile de la primirea acesteia, sub sancțiunea plății unei penalități de 1000 de RON pe zi de întârziere, precum și sub sancțiunea plății unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, de către conducătorul pârâtului. Nu în ultimul rând reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de prezentul proces. 1.

Prin cererea depusă la data de 31.01.2019, reclamanta a completat și modificat cererea de chemare în judecată cu capătul de cerere "Anularea refuzului nejustificat înregistrat sub nr. x din data de 12.12.2018, emis de pârâtul Ministerul Transporturilor." 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 743 din 10 august 2020, Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de către pârâți cu privire la necompetența instanței de contencios administrativ, lipsa calității procesual pasive, inadmisibilitate, prescripție, prematuritate și autoritate de lucru judecat, ca nefondate. Prin aceeași hotărâre, prima instanță a respins cererea de suspendare a judecății, formulată de pârâtul Ministerul Transporturilor, ca nefondată, dar și cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor, Ministerul Fondurilor Europene, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și Guvernul României, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs principal reclamanta A. S.A și recurs incident, pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene. 3.1. Prin calea de atac exercitată, recurenta-reclamantă A. S.A a solicitat, invocând prevederile art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost formulată și completată, în sensul obligării pârâților Ministerul Transporturilor, Ministerul Fondurilor Europene și Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la efectuarea tuturor demersurilor prevăzute de O.U.G. nr. 161/2008 și la a propune Guvernului României adoptarea Hotărârii de Guvern prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 161/2008, în vederea aprobării sumelor de plată datorate reclamantei în baza contractului nr. x/016-772.03.14.02.02, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței, sub sancțiunea plății unei penalități de 1000 de RON pe zi de întârziere, precum și sub sancțiunea plății unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, de către fiecare dintre conducătorii entităților pârâte. De asemenea, recurenta a solicitat ca, în rejudecarea cauzei, să se dispună și obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea Hotărârii de Guvern prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 161/2008, prin care să se pronunțe cu privire la propunerea celorlalți pârâți, în termen de 60 de zile de la primirea acesteia, sub sancțiunea plății unei penalități de 1000 de RON pe zi de întârziere, precum și sub sancțiunea plății unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, de către conducătorul pârâtului. A mai solicitat recurenta și anularea refuzului nejustificat înregistrat sub nr. x din data de 12.12.2018, emis de pârâtul Ministerul Transporturilor, dar și obligarea intimaților - pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul pendinte. În motivarea recursului, se arată, în esență, că instanța de fond nu a înțeles care este obiectul dosarului, considerând eronat că prin cererea ce face obiectul prezentului dosar s-a încercat printr-o altă modalitate să se obțină plata sumei de 2.831.041,70 euro. În realitate, au solicitat doar aplicarea O.U.G. nr. 161/2008, având în vedere că au îndeplinit obligațiile contractuale, ducând la bun sfârșit serviciile ce fac obiectul contractului. Recurenta critică faptul că instanța de fond invocă, în argumentația folosită, hotărâri străine de natura și obiectul prezentului dosar, că nu a avut în vedere toate dovezile care atestă continuarea relațiilor contractuale după data de 30.11.2007 și că nu a făcut o aplicare și interpretare corectă a normelor de drept material prevăzute de disp. O.U.G. nr. 161/2008. Se invocă lipsa argumentelor instanței de fond pentru care reclamanta nu ar fi îndreptățită la plata serviciilor prestate după data de 30.11.2007, întrucât raporturile contractuale au continuat și niciuna dintre părți nu a solicitat rezilierea contractului, obiectivele proiectului fiind îndeplinite 100%. Este adusă în discuție Nota nr. x/24.06.2010 care atestă progresul lucrărilor și se critică faptul că instanța de fond nu a avut în vedere toate dovezile privind continuarea relațiilor contractuale după data de 30.11.2007: conferirea dreptului de utilizare necondiționată a documentației în scopul implementării obiectivelor proiectate prin adresa nr. x/27.08.2012; garanțiile de bună execuție depuse pentru proiectul contractat, menținute în permanență valabile și la dispoziția Autorității Contractante conform cererilor acesteia, ultima dintre acestea fiind comunicată prin adresa nr. x/09.05.2018; adresa nr. x/21.05.2018, prin care Autoritatea Contractantă a eliberat de garanția de bună execuție, statuând că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale. Subliniază diferența între litigiul anterior, la care a făcut trimitere instanța de fond și care are în vedere aspecte ce țin de recuperarea sumei de 2.832.041,70 euro, și prezentul dosar care are în vedere aplicabilitatea art. 1 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2008, la întreaga valoare de contract urmare îndeplinirii tuturor obligațiilor stabilite prin contractul de prestări servicii, respectiv: costurile contractuale au fost declarate neeligibile din fondurile rambursabile PHARE; costurile au fost cauzate de finalizarea activităților după expirarea perioadei de implementare a proiectului, fără culpa reclamantei, întrucât datele și observațiile din partea autorităților le-au parvenit după 30.11.2007; costurile au fost necesare finalizării proiectului neimputabile reclamantei; sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 161/2008: "sumele necesare pentru continuarea și finalizarea proiectelor PHARE, prevăzute la art. 1 alin. (1), se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerelor cu rol de agenție de implementare sau care au calitatea de autoritate de implementare sau beneficiar.". 3.2. În cauză a formulat recurs incident pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, prin care a invocat incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. Prin calea de atac astfel promovată, recurentul - pârât a solicitat casarea, în parte, a sentinței civile nr. 743 din 10 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, mai precis a soluțiilor pronunțate asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive, asupra excepției inadmisibilității acțiunii și asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, cerând, în măsura aprecierii drept fondate a criticilor subsumate prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar, în ipoteza aprecierii drept fondate a criticilor subsumate prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., rejudecarea cauzei, în sensul admiterii excepțiilor antereferite și al respingerii cererii de chemare în judecată, în raport de o astfel de soluție. În motivarea recursului incident s-au arătat, în esență, următoarele: Sunt extrem de succint motivate soluțiile de respingere a excepțiilor, ceea ce echivalează cu o nemotivare și cu o încălcare a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât nu a indicat motivele de fapt și de drept aplicabie care i-au format convingerea și care constituie temeiul soluției de respingere a excepțiilor. În acest sens este invocată jurisprudența națională și a CEDO cu privire l exigența motivării. Susține că nu are calitate procesuală pasivă, în cauză nefiind nicio cerere adresată acestei instituții, prin urmare nu există un refuz de soluționare a cererii din partea acestui pârât. Consideră că nu a avut nici un fel de atribuții după data ajungerii la termen a contractului: aceste costuri trebuiau suportate de Ministerul Transporturilor, autoritate de implementare, și CNAIR, în temeiul art. 1 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 161/2008 privind alocarea de la bugetul de stat a fondurilor necesare pentru continuarea și finalizarea proiectelor PFARE, texte de lege încălcate de către instanța de fond sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive. Reclamanta nu a făcut dovada formulării plângerii prealabile cu instituția pârâtă, de aceea acțiunea este inadmisibilă iar hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea art. 1 art. 2 alin. (2) și art. 7 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În privința soluției dată excepției prescripției dreptului la acțiune în sens material, susține că reclamanta nu justifică în nici un fel rămânerea în pasivitate după finalizarea proiectului – 2010 – acțiunea formulată în 2018 fiind prescrisă iar hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a art. 11 Legea nr. 554/2004. Totodată, faptul că reclamanta arată că ar fi îndeplinit obiectivele proiectului în proporție de 100% la data de 24.06.2010 nu are nicio relevanță, câtă vreme o astfel de presupusă îndeplinire a obiectivelor proiectului s-a făcut în mod culpabil, în afara perioadei de implementare a proiectului (30.11.2006-30.11.2007), costurile fiind imputabile contractorului, contrar dispozițiilor art. 2 din Norma de aplicare a O.U.G. nr. 161/2008.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, reclamanta A. S.A. a invocat, în principal, excepția nulității recursului incident formulat de recurentul - pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, apreciind, în esență, că argumentele expuse de acesta în memoriu de recurs nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii recurate apte a fi încadrate în cazurile de casare limitativ reglementate de art. 488 C. proc. civ. De asemenea, din perspectiva aspectelor de fond ale cauzei, recurenta -reclamantă a solicitat respingerea recursului promovat de Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, apreciind nefondate criticile aduse de acesta hotărârii primei instanțe 4.2. În cauză a formulat întâmpinare împotriva recursului formulat de reclamanta A. S.A. intimatul-pârât Guvernul României, prin care a solicitat respingerea unui astfel de recurs, ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe, drept temeinică și legală. În esență, se arată că instanța de fond a reținut corect că în recurenta-reclamantă urmărește sa obțină în final plata aceleiași sume, de data aceasta fiind adus în discuție un refuz nejustificat al pârâților de a efectua demersurile de plată prin raportare la o aplicare a posibilității de finanțare a costurilor declarate neeligibile din fondurile nerambursabile PHARE și cofinanțare de la bugetul de stat pentru costurile cauzate de finalizarea unor activități și/sau furnizarea de bunuri după expirarea perioadei de implementare a proiectelor, prevăzute în memorandumurile/acordurile de finanțare costuri necesare finalizării obiectivelor proiectelor, și neimputabile contractorului, de la caz la caz, în baza unei justificări întemeiate. În mod greșit, recurenta transpune fundamentarea pretențiilor sale în zona unor cheltuieli efectuate după perioada de încheiere a contractului, activitate ce s-ar fi derulat cu acceptul pârâților. Argumentelor invocate de recurenta-reclamantă cu privire la pretinsul caracter nejustificat al refuzului de plată, referitor la efectul Protocolului încheiat în luna mai 2008 între reprezentanții autorității de implementare, beneficiarului și consultantului, li se opune Decizia nr. 2978/12.10.2017 a ICCJ și față de puterea de lucru judecat a celor expuse în această decizie și prin prisma derulării unor alte litigii cu privire la recuperarea aceleiași sume, instanța de fond, corect a considerat ca fiind justificat refuzul pârâtului Ministerul Transporturilor exprimat prin adresa de răspuns nr. x din data de 12.12.2018. Se mai arată că, inițial, plata fusese realizată prin punerea în executare a sentinței arbitrale, dar în urma anulării acesteia în dosarul nr. x/2013 s-a solicitat și obținut întoarcerea executării. Deci, refuzul pârâtului Ministerul Transporturilor nu este nejustificat. Pentru ceilalți pârâți implicați în procedura indicată de art. 1 din O.U.G. nr. 161/2008 în egală măsură nu se poate vorbi de un refuz nejustificat întrucât nu putea fundamenta includerea sumei pretinse de reclamantă în bugetele proprii câtă vreme nu exista întregul proces decizional realizat, iar Ministerul Transporturilor implicat în procedură considera nejustificată solicitarea. Mai mult, recurenta-reclamantă nu a probat în niciun fel întrunirea cerințelor de la 1 itera c) din Protocol în sensul calificării pretențiilor sale drept costuri necesare finalizării obiectivelor proiectelor și neimputabile contractorului, în baza unei justificări întemeiate iar hotărârilor judecătorești anterioare au stabilit cu putere de lucru judecat, că la data de 30.11.2007, recurenta-reclamantă nu îndeplinise sarcinile ce îi reveneau în întregime. Derularea de activități după această dată, acceptată inițial prin protocol, avea în vedere tocmai neîndeplinirea în termen a sarcinilor de către recurenta-reclamantă, față de împrejurarea că autoritatea de implementare a apreciat că principalul obiectiv al proiectului nu a fost atins. În absența demersurilor indicate la art. 1 din O.U.G. nr. 161/2008, Guvernul României nu putea să efectueze analiza de fundamentare necesară propunerii unei hotărâri de guvern, aspect care justifică refuzul acestui pârât. 4.3. Împotriva recursului promovat de reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare și recurentul – pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului reclamantei, ca neîncadrându-se în rigorile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva aspectelor de fond ale cauzei, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În esență, acest intimat susține legalitatea soluției și considerentelor primei instanțe punctând faptul că mecanismul prin care încearcă să obțină suma de 2.832.035,70€, în temeiul O.U.G. nr. 161/2008 este lipsit de eficiență juridică și inoperabil, câtă vreme această sumă nu este datorată pârâtei, ci imputabilă acesteia, în acest sens statuând Curtea de Apel București în dosarele x/2010 și y/2015 În plus, Ministerul Transporturilor a înțeles să pună în executare integral Sentința arbitrată nr. 132 din data de 09.07.2013, această instituție achitând suma dispusă de instanță către reclamanta A. în decembrie 2016 (2.832.041,70€, taxă de înregistrare, taxa arbitrală onorariu avocat reclamant). Susține că recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale în perioada de implementare a proiectului întrucât nelivrarea în întregime (gata de a fi utilizate) a tuturor documentelor contractuale obligatorii (livrabilelor) până la data de încetare a contractului, reprezintă o încălcare a obligațiilor contractuale în cazul contractului cu Preț Global și nu se mai poate prevala de o executare ulterioară a contractului. Referitor la menținerea garanțiilor de bună execuție depuse pentru proiect în permanență valabile și la dispoziția Autorității Contractante, de care se prevalează recurenta-reclamanta, din Minuta nr. x/29.07.2010, depusă de aceasta la dosarul cauzei, rezultă, contrar susținerilor reclamantei, faptul că "A. a solicitat eliberarea Garanției aferente proiectului Phare 2004. Pentru aceasta, A. S.A. trebuie să transmită o solicitare scrisă (conform procedurilor în vigoare ale OPCP) ce va fi analizată de către departamentele de specialitate". Garanția la care face trimitere recurenta-reclamantă reprezintă în fapt o garanție de avans și nu o garanție de bună execuție, specifică unui contract de prestări servicii, in cuantum de 10% respectiv 314671,30 €. In urma ultimei solicitări MFE-DGMIFEN 25509/17.04.2018, A. S.A. a precizat că nu este de acord cu prelungirea acesteia, fiind restituita A. S.A. în anul 2018. Așadar, garanția de bună execuție nu a fost eliberată. 4.4. Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a depus note de ședință prin care a invocat lipsa de interes a recurentului-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene în formularea recursului incident.

Răspunsurile la întâmpinări 5.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat răspunsuri atât față de întâmpinarea depusă în cauză de Guvernul României, cât și față de cea formulată de recurentul - pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate și a apărărilor formulate de intimatul - pârât și recurentul - pârât, apreciind, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, susținerile acestora drept neîntemeiate. 5.2. Față de întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare recurentul – pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, prin care a solicitat atât respingerea excepțiilor invocate, cât și a apărărilor formulate de recurenta – reclamantă, ca neîntemeiate. În esență, sunt susținute toate criticile din recursul incident și, în plus, se arată următoarele: Susținerile din întâmpinare cu privire la calitatea recurentului Minister de succesor în drepturi și obligații al Oficiului de Plăți și Contractare PHARE, câtă vreme acesta nu a mai avut nicio obligație după data ajungerii contractului la termen iar intimata-reclamantă reclamă plata serviciilor pretins efectuate după această dată. Față de o eventuală cerere de obligare la plata cheltuielilor de judecată, susține că recurentul minister nu are nicio culpă în litigiu iar, în subsidiar, stabilirea cheltuielilor în funcție de pretențiile câștigate, de dovedirea lor și de caracterul necesar și util, realist și rezonabil al acestora. Solicită reducerea onorariului avocațial în raport de activitatea efectiv desfășurată, de efortul depus, complexitatea și răspunderea pentru actele îndeplinite.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs A. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Instanța de fond a reținut, în esență, că cererea de chemare în judecată, formulată și modificată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor, Ministerul Fondurilor Europene, Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. și Guvernul României, este centrată pe refuzul nejustificat al pârâților de a efectua demersurile prevăzute de O.U.G. nr. 161/2008 în vederea aprobării sumelor de plată pretins datorate reclamantei în baza contractului nr. x/016-772.03.14.02.02, cu referire la prestațiile executate după epuizarea termenului de finalizare a perioadei de implementare, respectiv, după data de 30.11.2007. Reclamanta a susținut că a continuat să deruleze serviciile contractuale în baza unui protocol întocmit cu autoritatea contractantă și cu beneficiarul lucrării. Reținând că art. 1 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 161/2008 prevede că ordonatorii principali de credite ai autorităților publice centrale cu rol de agenții de implementare, precum și cele în cadrul cărora funcționează agenții de implementare includ în bugetele proprii la liniile bugetare "Programe PHARE și alte programe cu finanțare nerambursabilă", la propunerea agențiilor de implementare, cu avizul prealabil al Ministerului Economiei și Finanțelor, sumele necesare pentru continuarea și finalizarea proiectelor PHARE, în concordanță cu prevederile memorandumurilor/acordurilor de finanțare, pentru …c) finanțarea costurilor declarate neeligibile din fondurile nerambursabile PHARE și cofinanțare de la bugetul de stat, costuri cauzate de finalizarea unor activități și/sau furnizarea de bunuri după expirarea perioadei de implementare a proiectelor, prevăzute în memorandumurile/acordurile de finanțare costuri necesare finalizării obiectivelor proiectelor, și neimputabile contractorului, de la caz la caz, în baza unei justificări întemeiate, prima instanță a considerat, în esență, că nu se poate vorbi despre un refuz nejustificat al pârâților relativ la cererile reclamantei întrucât: 1. Față de puterea de lucru judecat a celor expuse în decizia 2978/12.10.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar x/2010 și prin prisma derulării altor litigii cu privire la recuperarea aceleiași sume, este justificat refuzul pârâtului Ministerul Transporturilor exprimat prin adresa de răspuns nr. x din data de 12.12.2018. S-a reținut că inițial plata a fost realizată de Minister prin punerea în executare a unei sentinței arbitrale, dar în urma anulării acesteia, în dosarul nr. x/2013, s-a solicitat și s-a obținut întoarcerea executării. 2. Pârâții CNAIR și MFE nu puteau fundamenta includerea sumei pretinse de reclamantă în bugetele proprii câtă vreme nu exista întregul fir decizional realizat, iar Ministerul Transporturilor, implicat în procedură, considera nejustificată solicitarea. 3. Reclamanta nu a probat în niciun fel întrunirea cerințelor de la art. 1 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 161/2008 în sensul calificării pretențiilor sale drept costuri necesare finalizării obiectivelor proiectelor și neimputabile contractorului, în baza unei justificări întemeiate. 4. Tot cu putere de lucru judecat s-a impus concluzia că, până la data de 30.11.2007, reclamanta nu a îndeplinit în întregime sarcinile ce îi reveneau iar derularea de activități după această dată, acceptată inițial prin protocol, avea în vedere că principalul obiectiv al proiectului nu a fost atins. 5. În absența demersurilor indicate la art. 1 din O.U.G. nr. 161/2008, pârâtul Guvernul României nu putea să efectueze analiza de fundamentare necesară propunerii unei hotărâri de guvern. 6. Petitele secundare legate de obligarea la plata de penalități și aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, precum și capătul de cerere privind obligarea Guvernului să adopte o hotărâre conform art. 2 din O.U.G. nr. 161/2001 nu au mai fost analizate, cât timp nu există o obligare a pârâților în sensul cerut de reclamantă pe capătul principal de cerere. Criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", vizează ipoteza nemotivării hotărârii și existenței motivelor străine de natura cauzei, sub două aspecte: 1. greșita calificare a obiectului cererii de chemare în judecată și, prin urmare, aplicarea greșită a puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiile anterioare precum și inserarea unor considerente străine de natura cauzei; 2. lipsa motivelor pentru care nu au fost avute în vedere dovezile prezentate de reclamantă și cele pentru care aceasta nu este îndreptățită la plata serviciilor prestate după data de 30.11.2007. Sub prim aspect, Înalta Curte constată că prima instanță a calificat corect obiectul cererii de chemare în judecată – refuz pretins nejustificat de soluționare a cererii, că acest obiect a fost analizat prin prisma temeiului juridic invocat în susținerea dreptului afirmat – art. 1 alin. (1) lit. c) O.U.G. nr. 161/2008 și că toate considerentele hotărârii nu sunt străine de natura pricinii. De altfel, teza finală a acestui motiv de casare privește ipoteza în care hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii, ceea ce se verifică în speță. Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că prima critică nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat întrucât vizează dreptul de dispoziție al părților, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, dreptul părții de a dispune de obiectul procesului dar și de mijloacele procesuale acordate de lege. Această normă este una de drept procesual iar critica se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora o hotărâre poate fi casată "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se analizează și critica privind modul pretins greșit de reținere a puterii de lucru judecat, deoarece acesta privește aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 431 C. proc. civ.. Însă, în speță, acest motiv este strâns legat de modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material, urmând a fi analizat împreună cu criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Sub al doilea aspect, hotărârea cuprinde motivele pe care se întemeiază, așa cum rezultă cu evidență din cuprinsul acesteia. Criticile privind raționamentul și argumentele judecătorului nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Contrar opiniei recurentei, prima instanță a analizat dovezile prezentate și a expus motivele pentru care a respins acțiunea. În privința motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată următoarele: Prezentul litigiu a fost generat de refuzul pârâților de a recunoaște reclamantei dreptul asupra pretinselor costuri pentru finalizarea contractului de prestări servicii (servicii constând în asistență tehnică pentru pregătirea unui set de proiecte privind siguranța rutieră), contract finanțat în proporție de 51.94% din fonduri PHARE. Costurile pretinse sunt în sumă de 2.830.041,70 euro și sunt aferente perioadei de după expirarea termenului contractual, 30.11.2007. Așa cum corect a constatat prima instanță, aceleași pretenții au făcut obiectul unor litigii anterioare în care s-a decis definitiv că acestea nu sunt fondate, în raport de cauza juridică invocată. Hotărârea arbitrală nr. 132/09.07.2013, care recunoștea dreptul reclamantei la aceste costuri și în baza căreia a fost realizată inițial plata, a fost desființată în instanță (sentința 2880/2014 a Curții de apel București, definitivă prin decizia ICCJ nr. 1193/2017/dosar x/2013) întrucât clauza arbitrală era inoperantă. Suma achitată a fost restituită. Încă două litigii, ce au făcut obiectul dosarelor x/2015 și y/2010, au fost soluționate definitiv în defavoarea reclamantei. Instanțele de judecată au dezlegat chestiuni litigioase care, în conformitate cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ., au legătură cu soluționarea prezentului dosar și nu mai pot fi contrazise prin nicio hotărâre ulterioară, respectiv: - obiectivele proiectului nu au fost realizate integral, pentru a fi aprobat raportul final și pentru a fi efectuată plata finală până la data contractată 30.11.2007; - reclamanta nu a prezentat toate documentele obligatorii până la expirarea contractului, proiectul fiind îndeplinit doar în proporție de 12%; - plata efectuată în baza protocolului încheiat în luna mai 2008 și a raportului final emis la acea dată este neeligibilă întrucât este contrară clauzelor contractuale; - raportul final trebuia încheiat condiționat de identificarea sursei de finanțare a activităților desfășurate după perioada de execuție din Acordul de finanțare și de acceptabilitatea unei asemenea soluții din punct de vedere al respectării procedurilor financiare ale Comisie Europene; - debitorul A. S.A., în calitate de lider al consorțiului, a fost obligat să ramburseze către autoritatea contractantă OPCP suma de 2.832.041,40 euro reprezentând: fonduri PHARE/OPCP (51,94%) și cofinanțare națională/MIT (48.06%). Lucrul anterior judecat are legătură cu modul de aplicare în cauză a art. 1 alin. (1) lit. c) O.U.G. nr. 161/2008, dispoziție ce reglementează modul de finanțare a costurilor declarate neeligibile din fondurile nerambursabile PHARE și cofinanțate de la bugetul de stat. Norma invocată cere ca aceste costuri: să fie cauzate de finalizarea activităților după perioada de implementare a proiectelor, să fie prevăzute în memorandumurile/acordurile de finanțare ca fiind necesare finalizării obiectivelor proiectelor și să fie neimputabile contractorului în baza unei justificări întemeiate. Finalizarea contractului după perioada de implementare a proiectului nu reprezintă decât o condiție în aplicarea acestei norme, faptul că niciuna dintre părți nu a solicitat rezilierea contractului fiind nerelevant din perspectiva celorlalte cerințe. În mod corect a reținut prima instanță că, raportat la chestiunile dezlegate deja de instanțele anterioare, nu se poate reține îndeplinită cerința ca aceste costuri să fie determinate de împrejurări neimputabile în baza unei justificări întemeiate. Înalta Curte constată, urmare propriei analize, că recurenta-reclamantă nu justifică întemeiat împrejurările neimputabile care au determinat costurile după data de 30.11.2007 iar dovezile la care aceasta face referire sunt nerelevante sub acest aspect. Nota nr. x/24.06.2010, care atestă continuarea relațiilor contractuale după 2007, nu justifică obiectiv întârzierea în executarea contractului iar prin hotărârile anterioare s-a reținut culpa societății, aspect care nu mai poate fi contrazis și care a influențat hotărâtor soluționarea prezentei cauze. Pentru aceste motive, contrar opiniei recurentei, nu sunt îndeplinite toate cerințele legii pentru aplicarea art. 1 alin. (1) lit. c) O.U.G. nr. 161/2008. Din această perspectivă, refuzul pârâtului Ministerului Transportului este unul justificat, prima instanță realizând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente. Întrucât capătul principal de cerere este neîntemeiat, în mod corect a fost aplicat principiul "accesoriul urmează soarta principalului" în privința modului de soluționare a acțiunii față de ceilalți pârâți și față de celelalte cereri, argumentele judecătorului fondului fiind îmbrățișate și de instanța de recurs. În consecință, criticile de nelegalitate sunt nefondate și, pentru menținerea sentinței ca fiind legală, recursul principal va fi respins. B. Examinând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei de interes a pârâtului Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene în susținerea recursului incident, invocată de intimatul Ministerul Transporturilor, Înalta Curte constată următoarele: Intimatul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a formulat recurs incident, cale de atac reglementată prin dispozițiile art. 491 C. proc. civ. Potrivit acestei norme legale, recursul incident se poate exercita în cazurile prevăzute de art. 472, din procedura apelului, care se aplică în mod corespunzător, respectiv, cu respectarea dispozițiilor speciale din procedura recursului. Din cuprinsul celor două dispoziții rezultă caracterul accesoriu al recursului incident față de recursul principal. Pe de altă parte, potrivit art. 458 C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes. În sensul acestor dispoziții, partea care justifică un interes este partea care a pierdut procesul. În decelarea interesului de a acționa, reglementat de art. 33 C. proc. civ., instanța trebuie să prefigureze folosul actual și efectiv pe care partea l-ar obține în recurs. În speță, deși a existat un prezumtiv interes în formularea unui recurs incident, având în vedere soluția de respingere a recursului principal, ca nefondat, și, pe cale de consecință, soluția definitivă de respingere a acțiunii reclamantei, interesul în susținerea recursului incident nu mai îndeplinește cerința de a fi actual. Prin urmare, la momentul soluționării recursului incident, lipsește una dintre cerințele interesului ca și condiție de exercitare a căii de atac, motiv pentru care excepția va fi admisă iar recursul incident va fi respins ca fiind lipsit de interes. Întrucât a fost găsită întemeiată excepția invocată, nu se va antama fondul recursului incident. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul principal al reclamantei și ca lipsit de interes recursul incident.