ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2262/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 21 ianuarie 2009, reclamantul P.M. a obligat Primăria

Municipiul București să se dispună obligarea acesteia la emiterea dispoziției

privind soluționarea dosarului, prin care reclamantul a solicitat acordarea de

măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 2.040 mp, situat în

București.

Prin Sentința civilă nr. 545 din 14 aprilie

2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea și a obligat

Primăria Municipiului București să emită o dispoziție motivată privind

suprafața de teren solicitată.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut că la data de 16 noiembrie 2001 reclamantul a

notificat pârâta prin intermediul executorului judecătoresc, fapt pentru care

s-a format dosarul nr. 18794, dosar care nu a fost soluționat pe o perioadă mai

mare de 7 ani, motiv pentru care instanța în temeiul dispozițiilor Legii nr.

10/2001, modificată a admis acțiunea, obligând pârâta să emită o dispoziție

motivată cu privire la suprafața de teren de 2.040 mp.

Prin Decizia civilă

nr. 449/A din 29 septembrie 2009, a Curți de Apel București, secția a III-a

civilă s-a respins, ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului

București.

Instanța de apel a

reținut că din actele dosarului nu rezultă, însă, că unitatea notificată ar fi

comunicat titularului notificării, în termen de 60 de zile de la primirea

notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, așa cum prevăd

dispozițiile art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, situație în care potrivit acelorași dispoziții, prorogarea

termenului legal de îndeplinire a obligației de soluționare a notificării nu

poate opera, cu consecința că acest termen trebuia calculat, de la data

depunerii notificării, el fiind expirat la data când s-a declanșat prezentul litigiu

21 ianuarie 2009.

Astfel în ceea ce

privește atributul instanței de a dispune obligarea unității deținătoare de a

emite dispoziție de soluționare a notificării, atunci când constată dovedită

calitatea de persoană îndreptățit și existența dreptului de proprietate, s-a

stabilit că competența a fost stabilită prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

conform căreia, în cazul în care unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu

soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26

din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii, în termen de 60 de zile

de la înregistrarea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare, caz

aplicabil în speța dedusă judecății, instanța este ținută să evoce fondul și să

constate, dacă este sau nu întemeiată cererea, această decizie fiind în acord

cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În motivarea

recursului pârâta susține că procedura administrativă trebuie lăsată să se

desfășoare până la capăt, prin emiterea unei dispoziții motivate, termenul de

60 de zile având caracterul unui simplu termen de recomandare, unitatea

deținătoare având abilitarea prin lege de a soluționa notificarea într-un

termen rezonabil, după parcurgerea normală a acestei proceduri administrative.

La termenul de

judecată din 14 aprilie 2010, Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la

nulitatea recursului.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 C.

proc. civ., (aplicabile și în recurs în baza dispozițiilor coroborate ale art.

302 lit. d) cu cele ale art. 316 din același cod) cererea de chemare în

judecată, care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului ori obiectul

ei sau semnătura, va fi declarată nulă.

În speța de față, cererea de recurs nu a fost

semnată de reprezentantul legal al pârâtei și nici nu a fost complinită această

omisiune deși s-a acordat un termen în acest scop.

Semnătura

recurentului fiind o condiție a valabilității recursului, conform cerințelor

art. 302 lit. d) C. proc. civ. și în cauză se va aplica sancțiunea nulității

acestuia conform art. 302 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Constată nul recursul formulat de pârâta Municipiul

București prin Primar General împotriva Deciziei nr. 449A din 29 septembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2010.