ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1010/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1010/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra contestației în
anulare de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin hotărârea nr. 822 din 22 octombrie 2009,
secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a respins
cererea formulată de doamna judecător C.E., prin care, în temeiul art. 7 alin. (5)
din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta a solicitat
neparticiparea doamnei judecător F.B., președintele Consiliului Superior al Magistraturii,
la dezbaterea candidaturilor depuse pentru funcția de președinte al Înaltei Curți
de Casație și Justiție.
În motivarea acestei hotărâri,
s-a reținut că prin decizia nr. 2982 din 29 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1273/36/2008, s-a stabilit în mod irevocabil
că doamna judecător F.B. nu a colaborat cu organele serviciilor de informații secrete.
Contestația formulată
de petentă împotriva acestei hotărâri a fost respinsă de către Plenul Consiliului
Superior al Magistraturii, prin hotărârea nr. 2175B din 17 decembrie 2009, Plenul
constatând că, în mod corect, secția pentru judecători a reținut că aspectele invocate
în motivarea cererii au fost soluționate, în mod irevocabil, de către Înalta Curte
de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2982 din 29 mai 2009.
Împotriva hotărârii
nr. 2175B/2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, petenta a formulat
recurs, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și al art. 304 pct.
7 și 9, art. 304
1
C. proc. civ.
În motivarea cererii,
recurenta a arătat, pe de o parte, că motivarea hotărârii Plenului Consiliului Superior
al Magistraturii nu cuprinde niciun considerent legat de critica întemeiată pe prevederile
art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, conform cărora „nu pot fi aleși membri
ai Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii și procurorii care au făcut
parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea
(…)”.
Pe de altă parte, recurenta
a arătat că textul de lege citat nu distinge cu privire la colaborarea cu Securitatea
ca poliție politică, așa cum o face, de exemplu, art. 6 alin. (1) din Legea nr.
303/2004 cu privire la o categorie mai largă de personal, incluzând judecătorii
cu funcție de execuție. Prin urmare, cum decizia nr. 2982 din 29 mai 2009 a confirmat
numai necolaborarea cu poliția politică comunistă, afirmația din hotărârile Consiliului
Superior al Magistraturii, în sensul că „s-a stabilit irevocabil că doamna judecător
F.B. nu a colaborat cu organele serviciilor de informații secrete” este, în opinia
recurentei, inexactă și de natură să inducă în eroare cu privire la îndeplinirea
condiției art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Prin decizia nr. 3426
din 25 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ
și fiscal, s-a respins recursul declarat de C.E.
În motivarea deciziei
s-a reținut că hotărârile contestate exprimă refuzul autorității emitente de a rezolva
cererea recurentei,
refuz pe care partea îl consideră nejustificat în raport cu prevederile art. 7
alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Potrivit art. 2 alin.
(1) lit. i) teza I din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului
administrativ, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere constă în „exprimarea
explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”,
iar excesul de putere este, la rândul său, definit la lit. n) a aceluiași articol,
ca fiind „exercitarea dreptului de apărare al autorităților publice prin încălcarea
limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor sau libertăților
cetățenilor”.
Cu referire expresă la
motivele de nelegalitate formală și substanțială invocate de recurentă, Înalta Curte
a constatat următoarele:
Referitor la critica privind
nemotivarea hotărârii recurate în privința încălcării art. 7 alin. (5) din Legea
nr. 317/2004 s-a arătat că în motivarea hotărârii nr. 2175B din 17 decembrie 2009,
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că recurenta și-a întemeiat
solicitarea pe prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, republicată,
cu modificările și completările ulterioare și a considerat că, în mod corect, secția
pentru judecători a socotit tranșante aspectele respective, prin sentința civilă
nr. 971/CA din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, rămasă irevocabilă
prin decizia nr. 2982 din 29 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, chiar dacă
nu a făcut o analiză proprie a incidenței prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea
nr. 317/2004, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii și-a însușit în mod expres
considerentele avute în vedere de secția pentru judecători, răspunzând, în acest
mod, criticii recurentei.
În privința criticii referitoare
la interpretarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004
s-a reținut că potrivit textului de lege menționat, „Nu pot fi aleși membri ai Consiliului
Superior al Magistraturii judecătorii și procurorii care au făcut parte din serviciile
de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea (…)”.
În esență, recurenta a
arătat că art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 nu conține o nuanță similară celei
din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care se referă la apartenența sau neapartenența
ca agent sau colaborator al organelor de securitate ca poliție politică și a solicitat,
în consecință „neparticiparea doamnei judecător F.B. la dezbaterea candidaturilor
depuse pentru funcția de președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție” – candidaturi
printre care se numără și cea a recurentei.
Analizând incidența prevederilor
art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 prin prisma obiectului determinat al cererii
adresate Consiliului Superior al Magistraturii, Înalta Curte a constatat că, atâta
vreme cât judecătorul în discuție are calitatea de membru al Consiliului Superior
al Magistraturii, fiind ales și validat în acest sens în cadrul procedurii reglementate
în art. 6-21 din Legea nr. 317/2004, intră în alcătuirea secției pentru judecători,
potrivit art. 4 din aceeași lege, iar aspectele juridice legate de raporturile cu
fosta Securitate au fost tranșate prin decizia nr. 255 din 6 iulie 2006 a Consiliului
Național pentru Studierea Arhivelor Securității, menținută prin sentința nr. 971/CA
din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă conform deciziei
nr. 2982 din 29 mai 2009, în sensul că persoana în cauză nu a fost agent sau colaborator,
în accepțiunea Legii nr. 187/1999, aplicabilă la acea dată, refuzul rezolvării cererii
recurentei nu poate fi socotit nejustificat, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) și
n) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei decizii
a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1)
pct. 1 C. proc. civ. și art. 318 C. proc. civ.
I. Primul motiv de contestație
în anulare a fost cel prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. potrivit
căruia hotărârile irevocabile pot fi atacate cu această cale de atac „când procedura
de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită
cu cerințele legii”.
Se consideră de către
contestatoare că decizia a fost pronunțată cu citarea nelegală a Consiliului
Superior al Magistraturii și cu necitarea d-nei judecător B.F.
Pentru că Plenul Consiliului
Superior al Magistraturii, în soluționarea contestației, a funcționat ca o instanță
de judecată, iar hotărârea ce a fost atacată cu recurs este un act administrativ
jurisdicțional, astfel că el nu poate fi parte în procesul ce are ca obiectul recursul.
Procedând la citarea Consiliului
Superior al Magistraturii și la luarea în considerare a apărărilor pe care acesta
și le-a făcut prin întâmpinarea depusă la dosar, instanța de recurs a încălcat procedura
de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, în sensul art. 317
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Această încălcare a procedurii
de chemare a părții ar fi de natură să prejudicieze pe contestatoare din perspectiva
art. 6 din Convenția Europeană, a încălcării principiului contradictorialității
și a egalității armelor, fiind evidentă avantajarea procesuală a intimatei B.F.
II. Al doilea motiv de
contestație în anulare invocat a fost cel prevăzut de art. 318 C. proc. civ. potrivit
căruia „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când
dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța, respingând
recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul
din motivele de casare”.
a) Decizia contestată
este rezultatul unei greșeli materiale.
Se invocă faptul că motivarea
deciziei nu răspunde la niciunul din motivele de nelegalitate invocate și aceasta
pentru că instanța de recurs a examinat hotărârea Plenului nu ca un act jurisdicțional
ci ca pe un refuz al autorității în rezolvarea unei cereri raportat la art. 2
alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004 cu încălcarea, din eroare, a legii
și a principiului disponibilității.
Instanța de recurs, reținând
inexistența unei analize proprii a hotărârii Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii, din greșeală soluția pronunțată a fost respingerea recursului iar
nu de admitere a acestuia, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fiind
constantă în a statua că prin Convenția Europeană nu se urmărește garantarea unor
drepturi teoretice sau iluzorii, că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat
drept unul efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat
„reținute”, că art. 6 prevede în sarcina „instanței” obligația de a proceda la o
analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților.
b) Instanța de recurs
nu a răspuns la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. privind interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Se arată că motivul de
recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la
interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 nu a fost examinat
de instanța de recurs prin decizia contestată, aceasta limitându-se la a afirma
existența deciziei nr. 2982 din 29 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În ceea ce privește incidența
art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, aceasta nu a format obiect de critică,
ea nefiind contestată prin hotărârea recurată și nici măcar prin întâmpinarea depusă
de Consiliul Superior al Magistraturii la dosar și care oricum, nu a fost analizată
de instanța de recurs, nici măcar tangențial.
Contestatoarea a apreciat
și faptul că în contestație a invocat că decizia nr. 2982 din 29 mai 2009 a Înaltei
Curți stabilește numai că doamna judecător B.F. nu a fost colaborator al poliției
politice comuniste dar că art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 nu distinge asupra
naturii colaborării, dar în hotărârea Plenului nu a fost analizată această critică,
însă nici instanța de recurs nu a examinat această critică.
S-a solicitat admiterea
contestației, anularea deciziei nr. 3426 din 26 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție și rejudecarea recursului.
Consiliul Superior al
Magistraturii a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea contestației în
anulare ca neîntemeiată.
Contestația în anulare
va fi respinsă pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, contestația
în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăși
instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute
de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.
I. Referitor la primul
motiv de contestație în anulare, cel întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin.
(1) pct. 1 C. proc. civ., acesta va fi respins ca inadmisibil.
Potrivit art. 317
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație
în anulare, când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina,
nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, numai dacă acest motiv nu a putut
fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Pentru a fi admisibilă
o contestație în anulare întemeiată pe acest text se cer îndeplinite următoarele
condiții cumulativ:
- să fie vorba de o hotărâre
irevocabilă;
- să fie invocată lipsa
de procedură a părții pentru ziua când s-a judecat pricina pentru că nu a fost îndeplinită
potrivit cu cerințele legii;
- acest motiv să nu fi
putut fi invocat pe calea recursului.
Dacă în privința primei
condiții nu există nicio problemă, fiind în prezența unei hotărâri irevocabile,
celelalte două condiții nu sunt îndeplinite.
Textul face referire la
lipsa de procedură și partea care invocă această lipsă, or, în speță, contestatoarea
invocă o lipsă de procedură cu cealaltă parte, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii,
fără a preciza cu cine se impunea să fie îndeplinită procedura de citare în cadrul
recursului și deci, nu este îndeplinită această condiție.
În cauză, contestatoarea
avea cunoștință de faptul că Consiliul Superior al Magistraturii a fost citat în
calitate de intimat în Dosarul nr. 1969/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție,
că a formulat întâmpinare care i-a fost comunicată, formulând Note scrise dar fără
a invoca neîndeplinirea procedurii de citare, a solicitat chiar judecarea în lipsă,
astfel că nici această ultimă condiție nu este îndeplinită și nu se poate susține
că a fost prejudiciată din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
II. Motivul întemeiat
pe art. 318 C. proc. civ., se referă atât la greșeala materială, cât și la neanalizarea
unui motiv de recurs.
a) Decizia contestată
nu este rezultatul unei greșeli materiale.
Potrivit art. 318
alin. (1) teza I C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu
contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.
Norma legală citată face
referire la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării
recursului și fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie
interpretată extensiv.
Fiind vorba de greșeli
materiale cu caracter procedural, se încadrează în această categorie greșelile pe
care instanța le-a comis prin confundarea unor date materiale și care determină
soluția pronunțată.
Contestatoarea nici nu
precizează exact care ar fi greșeala materială și se referă la faptul că motivarea
deciziei nu ar răspunde la niciunul din motivele de nelegalitate invocate și că
ar fi eroare încălcarea legii și a principiului disponibilității.
Însă, în nici un caz,
contestația în anulare întemeiată pe art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. nu
se referă la „erori de judecată”, adică la încălcarea legii din eroare ci textul
se referă numai la „greșeli materiale”.
Contestatoarea se referă
la „inexistența” unei analize proprii a hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii,
care din eroare a dus la respingerea recursului și la faptul că dreptul la un proces
echitabil este considerat efectiv numai dacă cererile și observațiile părților sunt
cu adevărat „reținute”, adică analizate, dar aceasta nu poate constitui „greșeală
materială” în sensul textului invocat.
b) Instanța de recurs
a răspuns la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind
interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Astfel, la pag. 3 a hotărârii
atacate se face o analiză a criticii referitoare la interpretarea greșită a prevederilor
art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Faptul că instanța de
recurs a respins acest motiv și a prezentat argumentele pentru care s-a adoptat
această soluție, dar care nu sunt împărtășite de contestatoare, nu înseamnă că instanța
de recurs nu a răspuns la motivul de recurs invocat pentru a fi incident motivul
de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.
De aceea, contestația
în anulare va fi respinsă, nefiind incident nici motivul prevăzut de art. 317
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și nici motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza
I C. proc. civ. și art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în
anulare formulată de C.E. împotriva deciziei nr. 3426 din 25 iunie 2010 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 18 februarie 2011.