ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 591/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 12 mai 2010 a Curții de Apel București a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea reclamantului G.M. formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției și E.N.M. Instanța a anulat ca netimbrată cererea privind daunele morale solicitate și a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul nu este scutit de plata taxei judiciare pentru cererea de daune morale formulată, deoarece decizia nr. 778/2009 a Curții Constituționale reține că “se asigura accesul la justiție, necondiționat de plata unei taxe de timbru, persoanelor vătămate prin proferarea de expresii insultătoare, calomnii ori denigrări săvârșite pe orice cale, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă”, acesta fiind motivul pentru care a fost admisa excepția de neconsituționalitate a prevederilor art. I pct. 4 din O.G. nr. 34/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Instanța a reținut că reclamantul avea obligația achitării taxei de timbru de 39 lei în conformitate cu prevederile art. 3 lit. m) teza a II-a, iar pentru că nu a respectat obligația legală ce o avea a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Analizând actele si lucrările dosarului, cu privire la capătul principal de cerere privind obligarea pârâtului la analizarea/avizarea cererii reclamantului de redobândire a cetățeniei române, instanța a reținut că a fost soluționată cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, ceea ce înseamnă că examinarea cererii de către comisia de cetățenie a fost făcută. Instanța a reținut că acțiunea reclamantului a fost înregistrata la 6 noiembrie 2009, iar cererea de redobândire a cetățeniei române de către reclamant a fost soluționată de Comisia pentru Cetățenie la 23 noiembrie 2009 motiv pentru care a constatat că cererea reclamantului a rămas fără obiect. Referitor la capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată se reține ca pârâtul este în culpă, deoarece timp de un an nu a soluționat cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române și nici după ce reclamantul a formulat mai multe cereri prin care a solicitat analizarea cererii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiției, criticând soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală pe aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul a arătat că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea autorității la plata cheltuielilor de judecată, atâta timp cât soluția pe fondul cererii de chemare în judecată a fost de respingere, în condițiile în care instanța nu a reținut culpa procesuală a Ministerului Justiție și Libertăților Cetățenești. Înalta Curte de Casație si Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții. Având ca fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții. Or, instituția recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii acțiunii reclamantului, în temeiul art. 275 C. proc. civ., fiind consacrată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea cheltuielilor judiciare atunci când acțiunea introductivă a fost respinsă întrucât pârâtul și-a îndeplinit obligațiile în timpul judecății.

Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii într-un termen rezonabil. Culpa recurentului a fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-și ia toate diligențele pentru a verifica stadiul cererii intimatului-reclamant și să comunice un răspuns în acest sens.

Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului a însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și l-a determinat pe reclamant să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea sa ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 2308 din 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.