ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1391/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2151 din 5 mai 2010, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a

anulat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la acordarea de daune

morale, ca netimbrat; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V.I.

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a obligat pârâtul

să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române împreună

cu actele necesare, în termen de cel mult 6 luni de la data rămânerii irevocabile

a prezentei hotărâri și a respins în rest, acțiunea.

Totodată, a obligat

pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 100 RON.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul s-a

adresat autorității pârâte încă din anul 2006 pentru a depune și înregistra

cererea de redobândire a cetățeniei române, conform Legii nr. 21/1991, revenind

cu aceeași solicitare la data de

27

noiembrie

2009, însă în ambele situații nu a

primit niciun răspuns.

În acest context, prima

instanță a apreciat că nesoluționarea cererii reclamantului într-un termen de peste

3 ani reprezintă o vătămare în dreptul acestuia de a depune și înregistra cererea

de redobândire a cetățeniei române, conform Legii nr. 21/1991, constituind un refuz

nejustificat de rezolvare a cererii, în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004.

Capătul de cerere privind

acordarea de daune morale a fost anulat ca urmare a faptului că deși i s-a pus în

vedere reclamantului, prin rezoluție, să achite taxă judiciară de timbru în sumă

de 39 RON, acesta nu a înțeles să se conformeze obligației stabilite, fiind așadar,

incidente prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de

timbru.

În ceea ce privește daunele

cominatorii, instanța a apreciat că se impune respingerea acestui capăt de cerere

având în vedere volumul foarte mare de cereri.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul, în temeiul prevederilor

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii de

recurs, se arată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea

greșită a legii, în sensul constatării greșite a existenței unui refuz nejustificat

de rezolvare a cererii intimatului având ca obiect redobândirea cetățeniei române.

În acest sens, recurentul

susține că cererea intimatului nu a fost respinsă, ci urma să fie soluționată, în

contextul procesării celorlalte cereri similare ale altor petenți, depuse în aceeași

perioadă.

De asemenea, recurentul

a reluat susținerea făcută și în fața instanței de fond, în sensul că există motive

de ordin administrativ, organizatoric - cele peste 300.000 de cereri înregistrate

cu acest obiect - care au făcut imposibilă rezolvarea acestora în cadrul unui termen

rezonabil.

În opinia recurentului,

instanța de fond trebuia să evalueze exact situația specifică a derulării activității

în exteriorul României și gradul în care Ministerul Afacerilor Externe își poate

dimensiona structura administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub suveranitatea

statului român, împrejurare ce se reflectă asupra mecanismului de luare a deciziilor.

În concluzie, recurentul

arată că în speță nu sunt întrunite condițiile existenței unui refuz nejustificat

de rezolvare a cererii intimatei, conform definiției legale a acestei noțiuni, simpla

trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei avute în vedere de legiuitor.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se

va arăta în continuare.

Înalta Curte reține ca

fiind nefondată critica recurentului privind greșita aplicare de către prima instanță

a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ,

care definește noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, pentru următoarele

motive:

Într-adevăr, Legea cetățeniei

române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură

complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau

redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autoritățile

române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea

termen legal, trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie”.

În același sens sunt,

de asemenea, și prevederile art. 7 din

Recomandarea CM/Rec

(2007) 7 a Comitetului de Miniștri

al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare

,

adoptată de Comitetul de

Miniștri la 20 iunie 2007, articol

intitulat „Principiul acționării într-un

termen rezonabil”, potrivit căruia „

Autoritățile publice

trebuie să acționeze și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen rezonabil

”.

Cu privire la noțiunea

de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune

relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat

într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod

global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil,

stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului

proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei

durate rezonabile.

În acest sens, s-a arătat

că în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci

când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În speța dedusă judecății,

Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei

cereri - septembrie 2006 - și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un

termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în sensul că există

un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției

Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare

pentru respectarea „principiului acționării într-un termen rezonabil”, care guvernează

materia aflată în discuție, în conformitate cu art. 10 din Convenția Europeană pentru

Cetățenie și art. 7 din

Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a

Comitetului de Miniștri

al Consiliului Europei, mai sus menționate

.

Așa fiind, faptul de a

nu răspunde solicitărilor repetate ale intimatului-reclamant de soluționare a cererii

formulate în anul 2006 reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii,

în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Pentru motivele arătate,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică

și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 2151 din 5 mai

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2011.