ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3149/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3149/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta H.C. a chemat în judecată pe pârâta A.J.P.S. Suceava pentru a fi

obligată la plata indemnizației lunare pentru creșterea copilului în vârstă de

până la 2 ani prevăzută de art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 148/2005 și pentru

celălalt minor, născut la data de 2 iulie 2008 dintr-o sarcină gemelară, de la

data prevăzută de art. 10 din aceeași ordonanță, în cuantum de 600 lei lunar,

cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 7

ianuarie 2010, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiile

art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a

prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea

creșterii copilului, adoptate prin H.G. nr. 1025/2006 (M. Of., nr. 704/17.08.2006).

În motivarea excepției de

nelegalitate invocate, reclamanta a arătat că normele metodologice conținute de

art. 3 alin. (1) sunt în contradicție cu O.U.G. nr. 148/2005, pentru aplicarea

cărora au fost emise, deoarece definiția stabilită pentru naștere, ca element

de referință în acordarea indemnizației lunare, creează o discriminare între

persoanele aflate în situații identice, fără să existe o justificare obiectivă.

Astfel, acordarea indemnizației

lunare a fost raportată, prin art. 6 din O.U.G. nr. 148/2005, la numărul

copiilor născuți și nu la numărul nașterilor, situație în care, apreciază

reclamanta, dispozițiile art. 2 și 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006 sunt

nelegale.

Prin întâmpinările depuse la dosar,

pârâții au solicitat respingerea excepției de nelegalitate, ca nefondată,

arătând că dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, raportat la

prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, definesc nașterea ca

fiind „aducerea pe lume a unuia sau mai mulți copii vii”. Acest text de lege

recunoaște dreptul la acordarea unei singure indemnizații pentru familie,

indiferent dacă aceasta are gemeni, pe considerent că această indemnizație

reprezintă un substitut al salariului, deoarece în perioada concediului de

creștere și îngrijire a copilului, contractul individual de muncă al celui în

cauză este suspendat, conform legii.

Prin sentința nr. 93 din 29 martie

2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția de nelegalitate invocată de reclamantă și a constatat

nelegalitatea art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Normele metodologice

de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, adoptate prin H.G. nr. 1025/2006.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că acordarea indemnizației lunare a fost raportată,

prin art. 6 din O.U.G. nr. 148/2005, la numărul copiilor născuți, iar nu la

numărul nașterilor, situație în care dispozițiile art. 3 din normele

metodologice sunt nelegale. Aceasta pentru că, art. 6 trimițând la dispozițiile

art. 1 alin. (1) din ordonanță, care folosește sintagma „nașterea copilului”, apoi

„creșterea copilului”, forma de singular folosită exclude posibilitatea de a

extinde, prin normele metodologice, definiția nașterii. Aceasta cu atât mai

mult cu cât sensul comun al termenului de naștere este, conform DEX, acela de a

aduce pe lume o ființă. Așadar, definind nașterea ca reprezentând aducerea pe

lume a unuia sau a mai multor copii vii, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006

completează în mod nelegal actul normativ cu forță superioară în aplicarea

căruia a fost adoptat și încalcă principiul egalității de tratament între

copiii proveniți dintr-o sarcină simplă și multiplă.

Față de titlul

și obiectul de reglementare al actului administrativ contestat, a fost

respinsă susținerea că indemnizația

lunară nu reprezintă o măsură de protecție a copilului, cu atât mai mult cu cât

beneficiarul dreptului rezultă din norma legală cuprinsă în art. 6 din

ordonanța de urgență și nu poate fi stabilit prin trimitere la actele normative

referitoare la alte forme de protecție socială.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul

G.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs G.R. a

invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, motivat de faptul

că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, „Legalitatea unui act administrativ

unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate

fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau

la cererea părții interesate (..)”.

S-a arătat că, după cum reiese din

textul legal citat, excepția de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele

administrative cu caracter individual, iar nu și pe cele cu caracter normativ,

pentru care legea instituie o altă procedură, cum este cazul hotărârii de

guvern contestate.

Pe fondul cauzei, recurentul a

susținut că dispozițiile art. 3 alin. (l) din H.G. nr. 1025/2006, raportat la

prevederile art. 6 alin. (l) din O.U.G. nr. 148/2005, definesc nașterea ca

fiind „aducerea pe lume a unuia sau mai mulți copii vii”.

Concediul și indemnizația de

creștere a copilului până la 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului cu

handicap, se acordă în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 148/2005 privind

susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și

completările ulterioare.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (l)

din actul normativ menționat, concediul și indemnizația lunară, precum și

stimulentul lunar, se cuvin pentru fiecare dintre primele 3 nașteri sau, după

caz, pentru primii 3 copii ai persoanelor aflate în una dintre situațiile

prevăzute la art. 5 alin. (2), respectiv una dintre persoanele care a adoptat

copilul, căreia i s-a încredințat copilul în vederea adopției, sau care are

copilul în plasament ori în plasament în regim de urgență.

Așadar, indemnizația se cuvine

pentru fiecare dintre primele 3 nașteri sau pentru primii 3 copii adoptați,

luați în plasament sau în plasament în regim de urgență, ori încredințați în

vederea adopției.

Textul menționat, cuprins în O.U.G. nr.

148/2005 prevede acordarea indemnizației pentru naștere, iar nu pentru fiecare

copil rezultat în urma unei nașteri.

Ținând cont de cele menționate,

indiferent de numărul copiilor rezultați dintr-o singură naștere, se acordă o

singură indemnizație.

Indemnizația pentru creșterea

copilului este o măsură de sprijin pentru familia în care vin pe lume unul sau

mai mulți copii.

Astfel, această prestație

înlocuiește, pe perioada concediului de creștere a copilului, venitul salarial

al părintelui care îndeplinește condițiile de acordare și optează pentru

această formă de sprijin.

Prin urmare, nu se poate reține

pretinsa discriminare creată între copiii proveniți dintr-o sarcină simplă sau

una gemelară, în condițiile în care măsura reglementată prin actul contestat

are caracterul unui substitut al salariului, și, în nici un caz, o componentă a

alocației destinate copiilor.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Referitor la excepția

inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocată de G.R., Înalta Curte

constată că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost

modificată de Legea nr. 262/2007, „Legalitatea unui act administrativ

unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate

fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau

la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul

administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin

încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă

cauza. Încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este

supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de

sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în

ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate

este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze”.

În conformitate cu dispozițiile alin.

(2) al acestui articol: „Instanța de contencios administrativ se pronunță, după

procedura de urgență, în ședință publică, cu citarea părților și a emitentului.

În cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ

unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de

nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în

vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

Este adevărat că legiuitorul, în art.

4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, face trimitere, în privința analizării

legalității, la actele administrative cu caracter individual, ceea ce ar putea

conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepției de

nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual.

Este de observat însă că în

cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma „act administrativ

unilateral”, fără a se mai face distincție între cel normativ și cel

individual.

În virtutea principiului de drept

potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte, iar nu în

sensul înlăturării efectelor sale, se apreciază că și în actuala reglementare actele

administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în

procedura excepției de nelegalitate, prevăzută de art. 4 din legea

contenciosului administrativ.

Aceasta presupune că actele

administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în

cadrul procedurii excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că excepția de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ poate

fi cercetată.

Referitor la criticile ce vizează

fondul cauzei, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Pentru a ajunge la această soluție

instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Acordarea indemnizației pentru

creșterea copilului, lunar și nu doar la momentul nașterii, o singură dată,

confirmă că definiția nașterii, avută în vedere la adoptarea O.U.G. nr. 148/2005,

trebuie raportată la numărul de copii rezultați din naștere.

De asemenea, se poate reține că la

adoptarea acestui act normativ, legiuitorul a avut în vedere situația cea mai

frecventă, aceea a nașterii simple, ceea nu poate exclude din sfera de aplicare

și situațiile de excepție, înlăturând de la beneficiul legii anumite categorii de

persoane, fără existența unei justificări obiective.

H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată

pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005

privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.

Prin acest act normativ au fost definiți

beneficiarii și situațiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de

indemnizație pentru creșterea copilului și au fost prevăzute condițiile și

procedurile de acordare a dreptului.

Normele metodologice prevăzute în art.

3 sunt însă în contradicție cu dispozițiile legale pentru aplicarea cărora au

fost emise, deoarece definiția stabilită pentru naștere, ca element de

referință în acordarea indemnizației lunare, creează o discriminare între

persoanele aflate în situații identice, fără să existe o justificare de ordin

obiectiv.

Definind nașterea ca reprezentând

aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006

completează în mod nelegal actul normativ cu forță superioară în aplicarea

căruia a fost adoptat și încalcă principiul egalității de tratament între

copiii proveniți dintr-o sarcină simplă și multiplă.

Art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005

privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului prevede că

indemnizația lunară se cuvine pentru fiecare dintre primele trei nașteri sau,

după caz, pentru primii trei copii ai persoanelor aflate în una dintre

situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2) (persoanele care au adoptat copilul,

cărora li s-a încredințat copilul în vederea adopției, sau care au copilul în plasament

ori în plasament în regim de urgență, precum și persoana care a fost numită

tutore).

Definind nașterea într-o manieră

contrară literei și spiritului O.U.G. nr. 148/2005 și limitând acordarea

drepturilor prevăzute de ordonanța de urgență la numărul nașterilor, prin

neluarea în considerare a numărului copiilor vii rezultați din fiecare naștere,

art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a

prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 contravine prevederilor actului normativ în aplicarea

căruia a fost adoptat.

Într-adevăr, O.U.G. nr. 148/2005 se

referă la indemnizația lunară ce se cuvine pentru fiecare dintre primele trei

nașteri sau pentru primii trei copii ai persoanelor aflate în una din

situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din același act normativ, iar la modul

cum s-a definit nașterea prin normele metodologice de aplicare a ordonanței de

urgență s-a creat o discriminare nepermisă între copii născuți și cei, de

exemplu, adoptați, în sensul că în cazul adopției s-ar primi o indemnizație

pentru fiecare copil, în ipoteza în care se adoptă doi gemeni, iar pentru

gemenii născuți în cadrul unei familii s-ar acorda o singură indemnizație.

De altfel, este de menționat și

faptul că Legea nr. 239/2009 a modificat dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005,

iar potrivit acestei modificări cuantumul indemnizației se majorează cu 600 lei

pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleți sau

multipleți, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va

menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de G.R.

împotriva sentinței nr. 93 din 29 martie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 iunie 2010.