ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2371/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin

sentința nr. 242/ CA din 7 iulie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamantul C.A.I. în contradictoriu cu pârâta A.N.P. și pe cale

de consecință a anulat decizia nr. 537 din 7 octombrie 2009 emisă de pârâtă și

a dispus obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând drepturile

salariale de care a fost lipsit reclamantul urmare a aplicării sancțiunii

disciplinare; totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea privind plata

daunelor morale.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin decizia nr. 537

din 07 octombrie 2009 a Directorului general al A.N.P., reclamantul în calitate

de inspector principal la P.P. Albă a fost sancționat disciplinar cu diminuarea

drepturilor salariale corespunzătoare funcției ocupate cu 10 % pe o perioadă de

3 luni pentru săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 69 lit. a) și p) din

Legea nr. nr. 293/2004, în baza referatului nr. 232992/A/232992/B/ din 05

octombrie 2009 întocmit de comisia disciplinară constituită potrivit art. 74

din Legea nr. 293/2004 și Ordinul nr. 2856/2004.

Faptele imputate

reclamantului și încadrate de emitentul actului administrativ în art. 69 lit.

a) și p) din Legea nr. 293/2004 au fost considerate ca nerespectări ale

obligațiilor prevăzute în art. 48 din același act normativ, care reglementează

statutul funcționarilor publici din A.N.P. Aceste fapte au fost apreciate drept

manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice

în care își desfășoară activitatea.

Astfel, se reține că în

cauză Comisia de disciplină a efectuat cercetarea disciplinară a reclamantului

în două dosare, respectiv dosarul nr. 232992/ A din 21 iulie 2009 (nr. intern

202), la sesizarea numitului M.M., prin care se învedera că la data de 07 iulie

2009 reclamantul nu a îndeplinit dispoziția primită în data de 03 iulie 2009

„de a întocmi o notă în care să precizeze în mod clar afirmația sa cu privire

la directorul D.S. și dosarul nr. 232992/ B din 21 iulie 2009 (nr. intern 203)

la sesizarea din 13 iulie 2009 a numitului G.G. prin care aducea la cunoștință

faptul că „în data de 02 iulie 2009 reclamantul nu a executat cu profesionalism

dispoziția dată de subcomisarul M.M., iar când a fost atenționat cu privire la

calitatea lucrărilor, a avut o atitudine lipsită de respect la adresa

directorului D.S.D.R.P. aducând atingere prestigiului autorității și instituției”.

Apreciază instanța de

fond că din perspectiv dispozițiilor Ordinul M.J. nr. 2856/2009 cercetarea

disciplinară efectuată de comisie se circumscrie normelor de procedură

instituite prin regulament, cu referire la art. 71 din Legea nr. 293/2004.

În referire însă la

actul administrativ contestat, decizia nr. 537 din 07 octombrie 2009 instanța

de fond a constatat că acesta nu întrunește cerințele obligatorii prevăzute în art.

33 alin. (2) din Ordinul M.J. nr. 2856/2009 în forma în vigoare la acel moment,

respectiv nu cuprinde descrierea faptelor care constituie abateri disciplinare,

în condițiile în care constatările sunt generice, nu se menționează în concret

care este manifestarea care a adus atingere prestigiului autorității sau

instituției publice în care își desfășoară activitatea reclamantul.

În acest sens, se

apreciază că existența unor discuții chiar și neprincipiale, între reclamant și

numitul M.M. nu justifică incidența dispozițiilor art. 69 lit. a) din Legea nr.

293/2004 și respectiv aplicarea sancțiunii disciplinare în considerarea

principiului proporționalității, conform căruia trebuie respectat un raport

corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanțele săvârșirii

acesteia și sancțiunea propusă a fi aplicată.

De altfel, instanța

de fond a constatat că dispoziția dată de numitul M.M., ce face obiectul

sesizării dosarului nr. 232992/A/, de a întocmi o notă reclamantul în care să

precizeze în mod clar afirmația sa cu privire la directorul D.S.D.R.P., nu are

nicio legătură cu atribuțiile de serviciu stabilite prin fișa postului pentru a

se putea aprecia asupra executării cu profesionalism a acestei dispoziții.

În referire la cea

de-a doua sesizare, consideră instanța de fond că din probele administrate

rezultă că reclamantul a îndeplinit dispozițiile date, luând celor 4 deținuți

acordul cu privire la menținerea cererilor de transfer, cereri care fuseseră în

prealabil respinse de unitate și se aștepta răspunsul A.N.P. Împrejurarea că

acordul deținuților a fost exprimat pe verso-ul cererilor și nu pe un alt tip

de cerere nu este de natură a considera că reclamantul nu-și îndeplinește cu

profesionalism atribuțiile sale de serviciu.

declarat în cauză

Împotriva

sentinței nr. 242/ CA din 7 iulie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs pârâta A.N.P. invocând dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9  C. proc.

civ., susținând, în esență, următoarele:

Printr-o

primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,

susține recurenta că prin anularea sancțiunii disciplinare aplicate

reclamantului instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești,

subrogându-se în drepturile și obligațiile Comisiei de disciplină.

În acest

sens susține recurentul că cercetarea abaterilor disciplinare este atributul

exclusiv al comisiei de disciplină iar prin anularea sancțiunii disciplinare de

către instanța de judecată se încurajează săvârșirea abaterilor disciplinare,

respectiv încălcarea codului deontologic de către funcționarii publici cu

statut special.

Printr-o

altă critică, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susține recurenta că în mod eronat instanța de fond a reținut

faptul că existența unor discuții chiar și principiale nu justifică incidența

dispozițiilor art. 69 lit. a) din Legea nr. 293/2004 și respectiv aplicarea

sancțiunii disciplinare, deoarece potrivit codului deontologic în îndeplinirea

atribuțiilor profesionale funcționarii publici din sistemul administrației

penitenciarelor au obligația să execute cu profesionalism și în termenul

stabilit atribuțiile ce le revin și să dovedească, în toate împrejurările

cinste, corectitudine, disciplină și respect față de șefii ierarhici, colegi și

subalterni.

Totodată,

susține recurentul că din analiza deciziei contestate se poate observa faptul

că la art. 1 alin. (3) este menționat faptul că reclamantului i se impută că nu

a executat cu profesionalism dispoziția dată de șeful ierarhic

instanței de recurs

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 pct.

4 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în

cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-pârâtă,

circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel, deși sunt de

necontestat atribuțiile Comisiei de disciplină privind cercetarea unor fapte de

natură disciplinară, în raport cu dispozițiile Legii nr. 293/2004 și Ordinului

M.J. nr. 2856/2009, Înalta Curte subliniază faptul că art. 5 din Legea nr. 554/2004

nu exceptează de la controlul instanței de contencios administrativ actul

administrativ prin care este sancționat disciplinar funcționarul public cu

statut special, așa încât în mod corect instanța de fond a supus respectivul

act unui control de legalitate în condițiile art. 8 in L.C.A. și a pronunțat o

hotărâre în limitele conferite de art. 18 din același act normativ.

Prin urmare,

susținerile recurentei referitoare la pronunțarea hotărârii judecătorești

recurate cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin subrogarea

instanței de fond în atribuțiile Comisiei de disciplină denotă o neînțelegere a

limitelor controlului de legalitate a unui act administrativ, motiv pentru care

vor fi înlăturate.

De asemenea, sunt cel

puțin neserioase și denotă o gravă necunoaștere a legii din partea unei

autorități publice centrale, afirmațiile recurentei potrivit cărora prin

anularea sancțiunii disciplinare de către instanța de judecată se încurajează

săvârșirea abaterilor disciplinare, respectiv încălcarea codului deontologic de

către funcționarii publici cu statut special, așa încât nu vor primi un răspuns

din partea prezentei instanțe.

Vor fi înlăturate și

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând

că instanța de fond a făcut în cauză o corectă apreciere a situației de fapt

deduse judecății, precum și o justă interpretare și aplicare a normelor legale

incidente în cauză.

Astfel, Înalta Curte

constată că este de necontestat faptul că nu corespunde exigențelor de

legalitate aplicarea unei sancțiuni disciplinare, indiferent de calitatea

persoanei sancționate, în absența motivării în fapt al actului administrativ

prin care s-a dispus aplicarea sancțiunii disciplinare, ceea ce presupune

indicarea în concret a faptelor imputate persoanei sancționate.

În consecință,

constată că în mod corect a reținut instanța de fond că decizia contestată nu

întrunește cerințele obligatorii prevăzute în art. 33 alin. (2) din Ord. M.J. nr.

2856/2009 în sensul că nu cuprinde descrierea faptelor care constituie abateri

disciplinare, în condițiile în care constatările sunt generice, nu se

menționează în concret care este manifestarea care a adus atingere prestigiului

autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea reclamantul.

Totodată, Înalta

Curte reamintește faptul că natura juridică a răspunderea disciplinare

reglementate de Legea nr. 293/2004 este diferită de natura răspunderii care are

la bază încălcări ale Codului deontologic. Prin urmare, vor fi înlăturate criticile

prin care recurenta face trimiteri la corelarea celor două tipuri diferite de

răspundere a funcționarilor publici cu statut special.

În raport cu cele

expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Totodată, în baza art.

1169 C. civ., Înalta Curte va respinge și cererea intimatului privind obligarea

recurentei la plata cheltuielilor de judecată față de împrejurarea că înscrisul

depus la dosar nu face dovada, în condițiile legii, cheltuielilor pretins a fi

efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta A.N.P. împotriva sentinței nr. 242/ CA din 7 iulie 2010 a Curții

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul I.C.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 aprilie 2011.