ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2371/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 242/ CA din 7 iulie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul C.A.I. în contradictoriu cu pârâta A.N.P. și pe cale de consecință a anulat decizia nr. 537 din 7 octombrie 2009 emisă de pârâtă și a dispus obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând drepturile salariale de care a fost lipsit reclamantul urmare a aplicării sancțiunii disciplinare; totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea privind plata daunelor morale. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin decizia nr. 537 din 07 octombrie 2009 a Directorului general al A.N.P., reclamantul în calitate de inspector principal la P.P.

Albă a fost sancționat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale corespunzătoare funcției ocupate cu 10 % pe o perioadă de 3 luni pentru săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 69 lit. a) și p) din Legea nr. nr. 293/2004, în baza referatului nr. 232992/A/232992/B/ din 05 octombrie 2009 întocmit de comisia disciplinară constituită potrivit art. 74 din Legea nr. 293/2004 și Ordinul nr. 2856/2004. Faptele imputate reclamantului și încadrate de emitentul actului administrativ în art. 69 lit. a) și p) din Legea nr. 293/2004 au fost considerate ca nerespectări ale obligațiilor prevăzute în art. 48 din același act normativ, care reglementează statutul funcționarilor publici din A.N.P. Aceste fapte au fost apreciate drept manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

Astfel, se reține că în cauză Comisia de disciplină a efectuat cercetarea disciplinară a reclamantului în două dosare, respectiv dosarul nr. 232992/ A din 21 iulie 2009 (nr. intern 202), la sesizarea numitului M.M., prin care se învedera că la data de 07 iulie 2009 reclamantul nu a îndeplinit dispoziția primită în data de 03 iulie 2009 „de a întocmi o notă în care să precizeze în mod clar afirmația sa cu privire la directorul D.S. și dosarul nr. 232992/ B din 21 iulie 2009 (nr. intern 203) la sesizarea din 13 iulie 2009 a numitului G.G. prin care aducea la cunoștință faptul că „în data de 02 iulie 2009 reclamantul nu a executat cu profesionalism dispoziția dată de subcomisarul M.M., iar când a fost atenționat cu privire la calitatea lucrărilor, a avut o atitudine lipsită de respect la adresa directorului D.S.D.R.P.

aducând atingere prestigiului autorității și instituției”. Apreciază instanța de fond că din perspectiv dispozițiilor Ordinul M.J. nr. 2856/2009 cercetarea disciplinară efectuată de comisie se circumscrie normelor de procedură instituite prin regulament, cu referire la art. 71 din Legea nr. 293/2004. În referire însă la actul administrativ contestat, decizia nr. 537 din 07 octombrie 2009 instanța de fond a constatat că acesta nu întrunește cerințele obligatorii prevăzute în art. 33 alin. (2) din Ordinul M.J. nr. 2856/2009 în forma în vigoare la acel moment, respectiv nu cuprinde descrierea faptelor care constituie abateri disciplinare, în condițiile în care constatările sunt generice, nu se menționează în concret care este manifestarea care a adus atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea reclamantul.

În acest sens, se apreciază că existența unor discuții chiar și neprincipiale, între reclamant și numitul M.M. nu justifică incidența dispozițiilor art. 69 lit. a) din Legea nr. 293/2004 și respectiv aplicarea sancțiunii disciplinare în considerarea principiului proporționalității, conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanțele săvârșirii acesteia și sancțiunea propusă a fi aplicată. De altfel, instanța de fond a constatat că dispoziția dată de numitul M.M., ce face obiectul sesizării dosarului nr. 232992/A/, de a întocmi o notă reclamantul în care să precizeze în mod clar afirmația sa cu privire la directorul D.S.D.R.P., nu are nicio legătură cu atribuțiile de serviciu stabilite prin fișa postului pentru a se putea aprecia asupra executării cu profesionalism a acestei dispoziții.

În referire la cea de-a doua sesizare, consideră instanța de fond că din probele administrate rezultă că reclamantul a îndeplinit dispozițiile date, luând celor 4 deținuți acordul cu privire la menținerea cererilor de transfer, cereri care fuseseră în prealabil respinse de unitate și se aștepta răspunsul A.N.P. Împrejurarea că acordul deținuților a fost exprimat pe verso-ul cererilor și nu pe un alt tip de cerere nu este de natură a considera că reclamantul nu-și îndeplinește cu profesionalism atribuțiile sale de serviciu. 2. Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței nr. 242/ CA din 7 iulie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta A.N.P.

invocând dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: Printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., susține recurenta că prin anularea sancțiunii disciplinare aplicate reclamantului instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, subrogându-se în drepturile și obligațiile Comisiei de disciplină. În acest sens susține recurentul că cercetarea abaterilor disciplinare este atributul exclusiv al comisiei de disciplină iar prin anularea sancțiunii disciplinare de către instanța de judecată se încurajează săvârșirea abaterilor disciplinare, respectiv încălcarea codului deontologic de către funcționarii publici cu statut special.

Printr-o altă critică, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurenta că în mod eronat instanța de fond a reținut faptul că existența unor discuții chiar și principiale nu justifică incidența dispozițiilor art. 69 lit. a) din Legea nr. 293/2004 și respectiv aplicarea sancțiunii disciplinare, deoarece potrivit codului deontologic în îndeplinirea atribuțiilor profesionale funcționarii publici din sistemul administrației penitenciarelor au obligația să execute cu profesionalism și în termenul stabilit atribuțiile ce le revin și să dovedească, în toate împrejurările cinste, corectitudine, disciplină și respect față de șefii ierarhici, colegi și subalterni.

Totodată, susține recurentul că din analiza deciziei contestate se poate observa faptul că la art. 1 alin. (3) este menționat faptul că reclamantului i se impută că nu a executat cu profesionalism dispoziția dată de șeful ierarhic 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-pârâtă, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, deși sunt de necontestat atribuțiile Comisiei de disciplină privind cercetarea unor fapte de natură disciplinară, în raport cu dispozițiile Legii nr. 293/2004 și Ordinului M.J. nr. 2856/2009, Înalta Curte subliniază faptul că art. 5 din Legea nr. 554/2004 nu exceptează de la controlul instanței de contencios administrativ actul administrativ prin care este sancționat disciplinar funcționarul public cu statut special, așa încât în mod corect instanța de fond a supus respectivul act unui control de legalitate în condițiile art. 8 in L.C.A. și a pronunțat o hotărâre în limitele conferite de art. 18 din același act normativ.

Prin urmare, susținerile recurentei referitoare la pronunțarea hotărârii judecătorești recurate cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin subrogarea instanței de fond în atribuțiile Comisiei de disciplină denotă o neînțelegere a limitelor controlului de legalitate a unui act administrativ, motiv pentru care vor fi înlăturate. De asemenea, sunt cel puțin neserioase și denotă o gravă necunoaștere a legii din partea unei autorități publice centrale, afirmațiile recurentei potrivit cărora prin anularea sancțiunii disciplinare de către instanța de judecată se încurajează săvârșirea abaterilor disciplinare, respectiv încălcarea codului deontologic de către funcționarii publici cu statut special, așa încât nu vor primi un răspuns din partea prezentei instanțe.

Vor fi înlăturate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând că instanța de fond a făcut în cauză o corectă apreciere a situației de fapt deduse judecății, precum și o justă interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză. Astfel, Înalta Curte constată că este de necontestat faptul că nu corespunde exigențelor de legalitate aplicarea unei sancțiuni disciplinare, indiferent de calitatea persoanei sancționate, în absența motivării în fapt al actului administrativ prin care s-a dispus aplicarea sancțiunii disciplinare, ceea ce presupune indicarea în concret a faptelor imputate persoanei sancționate. În consecință, constată că în mod corect a reținut instanța de fond că decizia contestată nu întrunește cerințele obligatorii prevăzute în art. 33 alin. (2) din Ord.

M.J. nr. 2856/2009 în sensul că nu cuprinde descrierea faptelor care constituie abateri disciplinare, în condițiile în care constatările sunt generice, nu se menționează în concret care este manifestarea care a adus atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea reclamantul. Totodată, Înalta Curte reamintește faptul că natura juridică a răspunderea disciplinare reglementate de Legea nr. 293/2004 este diferită de natura răspunderii care are la bază încălcări ale Codului deontologic. Prin urmare, vor fi înlăturate criticile prin care recurenta face trimiteri la corelarea celor două tipuri diferite de răspundere a funcționarilor publici cu statut special.

În raport cu cele expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat. Totodată, în baza art. 1169 C. civ., Înalta Curte va respinge și cererea intimatului privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată față de împrejurarea că înscrisul depus la dosar nu face dovada, în condițiile legii, cheltuielilor pretins a fi efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.N.P. împotriva sentinței nr. 242/ CA din 7 iulie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul I.C.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2011.