ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1049/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1049/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 493 din 9 noiembrie 2010,
Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declinat
în favoarea Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ, competența
materială de soluționare a cererii de formulate de reclamanta SC U. SRL
Timișoara, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș, privind suspendarea
executării Deciziei de impunere nr. 550 din 19 iulie 2010 emisă de pârâtă,
cerere întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Pentru a pronunța
această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că prin Decizia de
impunere nr. 550 din 19 iulie 2010 a fost stabilită în sarcina reclamantei
obligația fiscală de plată a TVA în sumă de 295.251 lei și accesorii aferente
în sumă de 3.961, astfel că, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
competența materială de soluționare în fond a cauzei revine Secției de
contencios administrativ și fiscal a Tribunalului.
Împotriva sentinței
pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiș,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a-și încadra criticile în
vreun dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În esență, recurenta -
pârâtă susține că, în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
revine Curții de apel competența de soluționare a cauzei, având în vedere că
actul contestat vizează o sumă mai mare de 500.000 lei, respectiv suma de
665.471 lei, reprezentând TVA stabilit suplimentar de plată în sarcina
reclamantei.
Analizând cauza, prin
prisma criticilor din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304
pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru
considerentele arătate în continuare:
Prin cererea de
chemare în judecată, reclamanta a solicitat suspendarea executării Deciziei de
impunere
nr.
550 din 19 iulie 2010, prin care a fost impusă societății obligația de plată a
TVA stabilită suplimentar.
În interpretarea și aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut cu caracter
unitar că aceste dispoziții
instituie două criterii de determinare a competenței
materiale a instanței de fond, după cum urmează:
criteriul
poziționării în cadrul sistemului administrației publice (rangul autorității
centrale sau locale) a autorității publice emitente a actului atacat;
criteriul
valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau
datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.
În
speță, fiind contestat un act administrativ fiscal având ca obiect obligația de
plată a TVA, competența materială a instanței de fond se stabilește în funcție
de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea
competenței tribunalului de cea a curții de apel fiind suma de 500.000 lei.
În cauză, prin decizia contestată, a fost reținută în sarcina
reclamantei obligația fiscală de plată a „TVA stabilită suplimentar și rămasă
de plată” în sumă de 295.251 lei (fila 11 la dosarul de fond) și „obligații
fiscale accesorii” în cuantum de 3.961 lei, suma menționată în recurs,
respectiv
665.471
lei, reprezentând TVA stabilită suplimentar în sarcina reclamantei, din care a
fost plătită diferența până la suma de
295.251 lei.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că întemeiat a reținut
instanța de fond că litigiul privește doar suma rămasă de plată, respectiv
295.251 lei – reprezentând TVA și 3.961 lei – accesorii, stabilite în sarcina
societății prin actul administrativ fiscal contestat, sumă în raport de care
competența materială de soluționare în fond a cauzei aparține Secției de
contencios administrativ și fiscal a Tribunalului.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,
Înalta Curte va respinge recursul declarat de D.G.F.P. Timiș, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul
declarat de
D.G.F.P.
Timiș
împotriva
Sentinței civile nr. 493 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.