ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1294/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 31 octombrie 2005, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 18695 din 8 septembrie

2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar

al prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că, în mod nelegal, prin actul contestat, pârâta i-a respins cererea de

acordare a drepturilor compensatorii prevăzute de actul normativ indicat, cu

toate că a dovedit că, împreună cu familia, s-a refugiat din localitatea de

domiciliu, datorită persecuțiilor etnice exercitate ca urmare a cedării

Ardealului de Nord, după Dictatul de la Viena.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 798/2005

din 12 decembrie 2005, a admis acțiunea, a dispus anularea hotărârii nr. 18695/2005,

emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantului,

calitatea de refugiat, în perioada 1 ianuarie 1941 - 6 martie 1945 și să-i

acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.

189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2005.

Instanța a reținut că soluția se

impune, în raport cu probele administrate și cu dispozițiile art. 1 din Legea nr.

189/2000.

Împotriva sentinței, în termen

legal, a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând

modificarea acestei hotărâri judecătorești, în sensul respingerii acțiunii, ca

neîntemeiată.

Recurenta a susținut, în esență, că

intimatul-reclamant nu și-a dovedit calitatea de refugiat, întrucât cele patru

declarații de martor administrate în cauză sunt contradictorii în ceea ce

privește începutul și sfârșitul perioadei de refugiu și nu s-a depus nici un

document oficial care să ateste situația de fapt invocată.

Recursul se va admite, în sensul și

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art.

129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin

toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.

În acest scop, judecătorii sunt în

drept să pună în discuția părților, orice împrejurări care pot duce la

lămurirea pricinii și să ordone administrarea probelor pe care le consideră

necesare, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească obiectul cererii

deduse judecății.

În ceea ce privește cauza dedusă

judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către intimatul-reclamant

nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, declarațiile

martorilor fiind contradictorii.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare, de dispozițiile acestei legi beneficiază persoana, cetățean român,

care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940,

până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în

altă localitate, decât cea de domiciliu.

Pentru a stabili cu certitudine

incidența prevederilor legale mai sus invocate și pentru a vedea, astfel, dacă

intimatul-reclamant este îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii,

trebuiau determinate fără echivoc, împrejurările și perioada de refugiu.

Aceasta, deoarece în declarațiile

martorelor A.J. și H.A., se susține că intimatul-reclamant s-a refugiat,

împreună cu mama sa, din localitatea Morlaca, la Săcuieu, județul Cluj, în cursul lunii aprilie 1941, întorcându-se în toamna anului 1945, iar

în declarațiile martorelor L.M. și H.A. se susține că reclamantul a plecat în

refugiu, împreună cu părinții săi, în luna ianuarie 1941, din satul Brăișor,

comuna Sâncraiu, în satul Săcuieu, de unde s-au întors în luna martie a anului

1945.

De altfel, în ceea ce privește perioada

refugiului, însuși intimatul-reclamant a făcut precizări contradictorii,

indicând în declarația autentică și cerere că plecarea a avut loc în ianuarie

1941, iar în cererea adresată Comisiei de specialitate, că părăsirea

localității de domiciliu s-a făcut în luna aprilie a anului 1941.

Prin urmare, pentru stabilirea

exactă a adevărului și pentru a nu priva părțile de o cale de atac, Curtea, în

temeiul dispozițiilor art. 313 teza I C. proc. civ., va admite recursul, va

casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe,

în vederea precizării acțiunii și a audierii nemijlocite a martorilor, cu

privire la împrejurările reale ale refugiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 798 din 12

decembrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 aprilie 2006.