ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1294/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 31 octombrie 2005, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 18695 din 8 septembrie 2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în mod nelegal, prin actul contestat, pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor compensatorii prevăzute de actul normativ indicat, cu toate că a dovedit că, împreună cu familia, s-a refugiat din localitatea de domiciliu, datorită persecuțiilor etnice exercitate ca urmare a cedării Ardealului de Nord, după Dictatul de la Viena.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 798/2005 din 12 decembrie 2005, a admis acțiunea, a dispus anularea hotărârii nr. 18695/2005, emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantului, calitatea de refugiat, în perioada 1 ianuarie 1941 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2005. Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu probele administrate și cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000. Împotriva sentinței, în termen legal, a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând modificarea acestei hotărâri judecătorești, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta a susținut, în esență, că intimatul-reclamant nu și-a dovedit calitatea de refugiat, întrucât cele patru declarații de martor administrate în cauză sunt contradictorii în ceea ce privește începutul și sfârșitul perioadei de refugiu și nu s-a depus nici un document oficial care să ateste situația de fapt invocată. Recursul se va admite, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.

În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuția părților, orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii și să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească obiectul cererii deduse judecății. În ceea ce privește cauza dedusă judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către intimatul-reclamant nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, declarațiile martorilor fiind contradictorii. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de dispozițiile acestei legi beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Pentru a stabili cu certitudine incidența prevederilor legale mai sus invocate și pentru a vedea, astfel, dacă intimatul-reclamant este îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii, trebuiau determinate fără echivoc, împrejurările și perioada de refugiu. Aceasta, deoarece în declarațiile martorelor A.J. și H.A., se susține că intimatul-reclamant s-a refugiat, împreună cu mama sa, din localitatea Morlaca, la Săcuieu, județul Cluj, în cursul lunii aprilie 1941, întorcându-se în toamna anului 1945, iar în declarațiile martorelor L.M. și H.A.

se susține că reclamantul a plecat în refugiu, împreună cu părinții săi, în luna ianuarie 1941, din satul Brăișor, comuna Sâncraiu, în satul Săcuieu, de unde s-au întors în luna martie a anului 1945. De altfel, în ceea ce privește perioada refugiului, însuși intimatul-reclamant a făcut precizări contradictorii, indicând în declarația autentică și cerere că plecarea a avut loc în ianuarie 1941, iar în cererea adresată Comisiei de specialitate, că părăsirea localității de domiciliu s-a făcut în luna aprilie a anului 1941. Prin urmare, pentru stabilirea exactă a adevărului și pentru a nu priva părțile de o cale de atac, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 313 teza I C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea precizării acțiunii și a audierii nemijlocite a martorilor, cu privire la împrejurările reale ale refugiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 798 din 12 decembrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2006.