ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 449/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 15 iulie 2005, reclamantul G.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 16303 din 24 februarie

2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar

al prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivare, reclamantul a arătat

că, prin actul contestat, în mod eronat, pârâta i-a respins cererea de acordare

a drepturilor compensatorii, deși a dovedit că, împreună cu familia, s-a

refugiat, din motive etnice, din Ardealul de Sud, în Ardealul de Nord, după

Dictatul de la Viena.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 556

din 26 septembrie 2005, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a

obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de refugiat în perioada

1 octombrie 1940 - 6 martie 945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2004.

Instanța a reținut că soluția se

impune în raport cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile art. 1

alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând

modificarea hotărârii judecătorești atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca

neîntemeiată.

Recurenta a susținut, în esență, că

prima instanță a adăugat la lege, prin interpretare, schimbul domiciliului

dintr-o localitate liberă, pe un teritoriu ocupat, neputând fi considerat ca o

persecuție din motive etnice, în accepțiunea Legii nr. 189/2000.

Recursul se va admite, în sensul și

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art.

129 alin. (5) C. proc. civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.

În acest scop, judecătorii sunt în

drept să pună în discuția părților, orice împrejurări care pot duce la

lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră

folositoare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca

hotărârea să nu depășească obiectul litigiului.

În ceea ce privește cauza dedusă

judecății, într-adevăr, împrejurările invocate de către intimatul-reclamant nu

au putut fi verificate suficient prin probele administrate, declarațiile

autentice ale martorilor, administrate în cauză, nefiind pe deplin

convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.

Potrivit prevederilor art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modificată, de dispozițiile

acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie

1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate,

decât cea de domiciliu.

Prin „persoană strămutată în altă

localitate”, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de

aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care

a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive

etnice”.

Prin urmare, pentru a stabili cu

certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a vedea,

astfel, dacă intimatul-reclamant este îndreptățit la acordarea drepturilor

compensatorii trebuiau determinate, fără echivoc, cauza și împrejurările

pretinsului refugiu al reclamantului și al familiei, întrucât singurele probe

administrate relevă simplul fapt al schimbării domiciliului și, deși martorii

folosesc termenul „refugiu”, nu au putut indica în mod concret vreo persecuție

de natură etnică, mai ales că mutarea s-a făcut dintr-un teritoriu liber, pe un

teritoriu ocupat și martorii nu au probat că ei înșiși sunt beneficiari ai

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Având în vedere aceste motive, în

considerarea prevederilor art. 313 teza I C. proc. civ., Curtea va admite

recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la

aceeași instanță, pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de

dovadă admis de lege, în sensul celor de mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 566 din 26

septembrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 februarie 2006.