ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10110/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10110/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 754 din 28 iunie 2005, Tribunalul București

a admis cererea formulată de reclamanta J.G. L.T.D., în contradictoriu cu

pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri din

România și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei

suma de 144.241,63 Euro și 7.181,45 lire sterline, în lei la cursul

oficial la data plății, reprezentând cheltuielile de judecată

efectuate cu prilejul soluționării dosarelor nr. 91/2003 al

Curții de Apel București, nr. 4811/2004 al Tribunalului București,

secția comercială, nr. 12202/2004 al Tribunalului București,

secția comercială, și nr. 12536/2004 al Tribunalului

București, secția comercială.

Pârâta a fost obligată să

plătească sumele de 10.398 Euro, în lei la cursul oficial la data

plății, și 85.045.474 lei taxă de timbru și timbru

judiciar, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta

cauză.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul, în esență, a reținut că în cele

patru litigii care s-au desfășurat între părți, reclamanta

a avansat cheltuieli de judecată, fără să formuleze cereri

pentru obligarea părții adverse la plata acestor cheltuieli.

Prezenta cerere formulată pe

cale separată este admisibilă, pentru că instanța nu

cenzurează hotărârile pronunțate în procesele care au generat

cheltuieli, iar sintagma „cade în pretențiuni” se interpretează

extensiv, în sensul că nu se referă doar la situațiile în care

partea a cărei obligare la plata cheltuielilor se solicită a fost

obligată să execute o prestație. Este suficient ca prin atitudinea

sa procesuală aceasta să fi cauzat efectuarea cheltuielilor.

Obligația de plată a

cheltuielilor de judecată are drept fundament ideea de răspundere

civilă delictuală, iar în cauză sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Prejudiciul constă în

cheltuielile făcute cu transportul, taxele judiciare de timbru și

onorariile avocațiale plătite în cele patru procese, iar fapta

ilicită a pârâtei a existat în fiecare cauză.

Reține tribunalul că,

chiar dacă în dosarul nr. 91/2003 cererea pârâtei (reclamantă în acel

proces) a fost anulată ca netimbrată, aceasta este în culpă

procesuală, conform art. 723 și art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

În privința cheltuielilor

făcute de reclamantă în dosarul nr. 4811/2004, fapta ilicită a

pârâtei constă în neîndeplinirea obligației de a numi un arbitru

propriu, stabilită prin art. 8.2 pct. 1 lit. c) din contractul de

consultanță, determinând-o pe reclamantă să formuleze

cerere pentru numirea unui arbitru.

Aceeași rea credință

a pârâtei, care a refuzat să numească ea însăși un arbitru,

a determinat formularea de către reclamantă a cererii pentru numirea

unui arbitru substituent, față de imposibilitatea primului arbitru de

a participa la soluționarea cererii arbitrale, și efectuarea de

cheltuieli în dosarul nr. 12.202/2004 al Tribunalului București.

În privința dosarului nr.

12536/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

fapta ilicită a pârâtei constă în aceea că cererea sa a fost

considerată ca fiind neîntemeiată, în raport de necesitatea

solicitării de către reclamantă să fie numit un arbitru.

Se mai reține, că

există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

și că vinovăția pârâtei îmbracă forma culpei

procesuale.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 33/A din 2 februarie 2006, a respins apelul declarat de

pârâtă împotriva acestei sentințe, reținând că

excepția prematurității nu poate fi primită, în raport de

prevederile art. 720

1

C. proc. civ., iar, față de temeiul

acordării cheltuielilor de judecată, prezumția de comercialitate

este înlăturată, fiind evident caracterul civil al obligației.

Se mai reține, că

susținerile care privesc fondul pricinii se analizează în limitele

cererii de apel, a situației de fapt stabilită de tribunal și de

modul în care tribunalul a aplicat legea.

Fundamentul răspunderii pentru

plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a

părții, probată prin faptul pierderii procesului, iar

susținerea apelantei că nu sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale nu este întemeiată.

Simplul fapt că în dosarul nr.

91/2003 soluția pronunțată de instanță s-a întemeiat

pe excepția netimbrării, nu este relevant pentru exonerarea de

răspundere.

Conform art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., care nu distinge între soluțiile pronunțate de

instanță, și O.U.G. nr. 84/2003, aprobată prin Legea nr.

47/2004, care nu conferă pârâtei regim special în raporturile de drept

civil, aceasta este în culpă procesuală, iar situația

„obiectivă” invocată de apelantă, constând în insuficiența

fondurilor necesare achitării taxelor de timbru, nu este relevantă.

Partea trebuie să ia în considerare toate elementele specifice unui proces

civil.

Critica referitoare la sumele de

38.010 Euro și respectiv 13.375 Euro „excede cadrului procesual de

investire”, iar asigurarea serviciilor de asistență și

reprezentare pentru toate cele patru litigii existente între părți

s-a dovedit cu facturi fiscale și documente de plată.

Se mai reține, că nici

susținerea apelantei că nu datorează suma de 24.148 Euro,

aferentă dosarului nr. 12202/2004, nu este întemeiată, pentru că

cheltuielile efectuate pentru numirea arbitrului unic au fost determinate de

nerespectarea de către apelantă a clauzei contractuale privitoare la

soluționarea litigiului pe calea arbitrajului, iar suma de 11.308,63 Euro

cheltuită de reprezentantul intimatei J.G. cu cazarea în România, costul

convorbirilor telefonice, internetul, limuzina taxi, masa nu poate fi

contestată, pentru că modalitatea și strategia concretă de

asigurare a apărărilor reprezintă o opțiune proprie a

părții.

Costul deplasărilor cu avionul

este dovedit în cauză, iar susținerea că s-au depus bilete de

avion cu altă destinație decât România este irelevantă, deoarece

graficul deplasărilor poate fi justificat de existența unor escale,

Praga, Viena, în zborul de la sau către București.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România S.A. care, invocând art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., arată că, din împrejurările reținute de tribunal

și instanța de apel că efectuarea cheltuielilor de judecată

a fost determinată de refuzul apelantei de a respecta clauza

contractuală privitoare la soluționarea litigiului pe calea

arbitrajului, rezultă două aspecte:

- Prezentul litigiu este comercial

și nu civil, în raport de art. 4 C. com. și de principiul accesorium

secquitour principale, iar acțiunea este prematură, față de

prevederile art. 720

1

C. proc. civ., pentru că reclamanta nu a

încercat concilierea directă.

- Obiectul dosarelor în care s-au

făcut cheltuieli l-a constituit procedura prealabilă de numire a unui

arbitru care să soluționeze pretențiile pe care

intimata-reclamantă consideră că C.N.A.D.N.R. S.A. le are

față de ea, în sumă de 189.935,27 dolari SUA și o

acțiune adiacentă acestora, respectiv contestația la executare.

Aceste litigii neavând implicații patrimoniale, părțile nu au

căzut în „pretenții” una față de cealaltă, iar

intimata-reclamantă a încercat ca pretențiile reciproce dintre

părți să fie soluționate de același arbitru unic.

Susține recurenta că,

potrivit contractului încheiat de părți și regulilor

U.N.C.I.T.R.A.L., autoritatea de nominare era Secretariatul General al

Curții Permanente de Arbitraj de la Haga și nu instanțele

române, că nu poate fi în culpă pentru refuzul arbitrului R.M. de a

soluționa litigiul (fapt ce a determinat formarea unui alt dosar),

față de regulamentul U.N.C.I.T.R.A.L. și că suma

cerută cu titlu de cheltuieli de judecată, care este aproximativ

egală cu valoarea inițială a litigiului, ridică unele semne

de întrebare.

Recurenta mai susține, că

facturile fiscale emise la aproximativ 3-4 luni de la data efectuării

serviciilor de consultanță juridică nu reprezintă o

dovadă utilă, pertinentă și concludentă, nefăcând

dovada efectivă a serviciilor prestate. Există

neconcordanță la facturile 9645384 din 8 iunie 2004 și 9645440

din 12 iulie 2004, în sensul că s-au emis facturi pentru același

litigiu, la date și luni diferite, inversându-le între ele, fără

să se respecte principiile de bază ale contabilității. Recurenta

citează art. 2 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 82/1991.

Asistența juridică s-a

acordat în baza actelor adiționale la contractul de asistență

nr. 54 din 21 noiembrie 2003, însă în afară de factura nr. 9645454

din 26 iulie 2004, emisă pentru dosarul nr. 91/2003 al Curții de Apel

București, toate celelalte facturi sunt emise pentru contractul de

asistență juridică nr. 54/2003, fără vreo referire la

actele adiționale. De aceea, facturile emise după data de 30 aprilie

2004 când s-a soluționat dosarul nr. 91/2003 nu au forță

probantă, iar celelalte documente nu au legătură cu prezenta

cauză.

Făcând referiri la elementele

răspunderii civile delictuale, recurenta susține că pentru

cheltuielile făcute de intimată cu masa și cazarea în România,

în perioadele în care nu existau termene de judecată și cu biletele

de avion nu este îndeplinită condiția existenței prejudiciului,

iar acțiunea formulată de C.N.A.D.N.R. S.A., fiind anulată ca

netimbrată datorită lipsei fondurilor necesare achitării taxei

de timbru în sumă de 2.200.000.000 lei, nu se poate considera că a

fost în culpă procesuală.

Suma nu a putut fi achitată

datorită transformărilor prin care trecea compania și s-a

încercat scutirea de plată a taxei de timbru, împrejurări care

confirmă lipsa culpei, iar în privința celorlalte dosare,

față de obiectul cererilor, nu au existat implicații

patrimoniale.

Analizând recursul, în limita

criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că este întemeiat, pentru considerentele ce

urmează.

Recurenta a invocat și art. 304

pct. 7 C. proc. civ., însă nu s-au formulat critici care să facă

posibilă încadrarea în acest text.

Criticile privitoare la natura

litigiului și prematuritatea acțiunii în raport de prevederile art.

720¹ C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

Așa cum corect s-a reținut

prin sentința tribunalului, păstrată prin decizia atacată,

la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă

culpa procesuală, iar temeiul răspunderii îl constituie art. 274 C. proc.

civ., care prevede că partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile făcute

cu judecata.

Cererea părții care a

câștigat procesul pentru obligarea părții căzută în

pretenții la plata cheltuielilor de judecată are caracter accesoriu,

numai dacă valorificarea pretenției se face în cadrul procesului în

care cheltuielile au fost făcute.

Atunci când repararea daunei

derivată din suportarea cheltuielilor de judecată se face însă

pe calea unei acțiuni separate, cum este cazul în speță, cererea

devine principală și are natură civilă, indiferent de

natura procesului în care au fost efectuate aceste cheltuieli și de actele

în raport cu care se stabilește culpa procesuală a părții

căzute în pretenții.

De aceea, în prezenta cauză,

chiar dacă atitudinea intimatei-reclamante de a porni procesele și

cea a recurentei care a determinat formularea cererilor soluționate în

acele procese s-au stabilit în raport de clauzele înscrise în contractul

comercial încheiat de părți, nu sunt incidente dispozițiile art.

4 C. com.

Acest text prevede că „se

socotesc, afară, de acestea, ca fapte de comerț celelalte contracte

și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură

civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul ”.

Or, în prezenta cauză nu a

făcut obiect de judecată legalitatea clauzelor înscrise în contract,

iar obligația de plată a cheltuielilor de judecată făcute

în procesele care au avut ca obiect contractul comercial este de natură civilă,

pentru că partea care se consideră îndreptățită la

recuperarea daunei a înțeles să-și valorifice dreptul pe calea

unei acțiuni separate-principale.

Prin urmare, în cauză, nu sunt

incidente nici prevederile art. 720¹ C. proc. civ., invocate de recurentă,

iar critica privitoare la autoritatea competentă să numească

arbitru unic nu este întemeiată, pentru că în procesul care are ca

obiect plata cheltuielilor de judecată nu se poate discuta legalitatea

măsurilor luate de instanțe în procesele în care cheltuielile au fost

efectuate.

Acordarea cheltuielilor de

judecată este fundamentată pe culpa procesuală și

reprezintă o sancțiune procesuală pentru partea care se face

vinovată de declanșarea procesului și o modalitate de

despăgubire a celeilalte părți.

Noțiunea „pretențiuni”

folosită de art. 274 C. proc. civ. nu limitează obligația de

plată a cheltuielilor la pricinile care au ca obiect executarea unei

prestații de către părțile între care se poartă

procesul, deoarece textul stabilește obligația suportării

cheltuielilor de judecată de partea care prin atitudinea sa a determinat

pornirea procesului și efectuarea cheltuielilor, indiferent care ar fi

natura litigiului, iar culpa procesuală există și în

situațiile în care cererea a fost anulată ori s-a perimat.

Aplicarea corectă a

prevederilor art. 274 C. proc. civ. presupune, însă, ca pe lângă

condiția existenței culpei procesuale, să existe daună

constând în cheltuielile efectuate în legătură cu procesul, iar

răspunderea părții care a căzut în pretenții

există numai în limita cheltuielilor ocazionate de desfășurarea

procesului, efectiv făcute în proces.

Or, în cauză, fiind

nesocotită susținerea apelantei că „se ridică un semn de

întrebare cu privire la legalitatea solicitării”, deoarece suma

cerută de intimata-reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată

este aproximativ egală cu valoarea inițială a litigiului, nu s-a

stabilit deplin situația de fapt privind întinderea daunei reprezentând

cheltuielile de judecată ocazionate de desfășurarea proceselor.

Deoarece tribunalul, analizând, în

detaliu, elementele răspunderii civile delictuale, a obligat-o pe

recurenta-pârâtă la plata sumelor indicate de intimata-reclamantă,

fără să arate din ce se compun cheltuielile acordate și

care este cuantumul cheltuielilor efectuate în fiecare din cele patru dosare,

iar apelanta a contestat faptul că cheltuielile reprezentând transportul

cu avionul, cu masa, cazarea, etc. au legătură cu procesul și a

susținut că modalitatea de plată a onorariilor de avocat este

nelegală și că s-au emis facturi pentru prestații aferente

lunilor ulterioare soluționării pricinilor, instanța de apel

trebuia să suplimenteze probatoriul, pentru a stabili dacă toate

cheltuielile pretinse de intimata-reclamantă au legătură cu

activitatea procesuală în cele patru dosare.

Îndatorirea instanței de a stărui,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii și posibilitatea de a ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile

se împotrivesc, este prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

În privința cheltuielilor

reprezentând transportul cu avionul, cazarea, costul convorbirilor telefonice,

limuzina taxi, masa, se impunea să se stabilească faptul

efectuării lor pentru ca intimata să-și asigure

apărările în aceste procese, deoarece intimata s-a prezentat în

proces numai prin avocat. În majoritatea lor, aceste cheltuieli au fost

efectuate în anul 2003, însă în dosarul nr. 91/2003, în anul 2003, a fost

fixat un singur termen de judecată, la care intimata (pârâtă în acel

proces) nu s-a prezentat nici personal și nici prin avocat.

Pentru onorariile de avocat, din

facturile depuse în dosar, rezultă că plățile s-au

făcut în baza contractului de asistență juridică nr. 54 din

21 noiembrie 2003, însă în fiecare factură există mențiunea

„servicii de asistență, conform contractului nr. 54 din 21 noiembrie

2003, seria 373104, prestate în lunile…”.

Aceste facturi atestă

efectuarea de plăți pentru serviciile prestate lunar, începând cu

luna noiembrie 2003, până în luna decembrie 2004.

În plus, doar în facturile nr.

9645454 din 27 iulie 2004 și nr. 9645455 din 27 iulie 2004 există

mențiunea, dosar 91/2003 și respectiv „dosar numirea arbitrului”.

În celelalte facturi este trecut

doar numărul contractului.

De aceea, raportat la modalitatea de

plată „pentru prestații lunare”, instanța de apel trebuia

să dispună suplimentarea probatoriului, pentru a se stabili dacă

prestațiile efectuate în lunile când pricinile care au făcut obiectul

celor patru dosare nu au avut fixate termene de judecată au fost

ocazionate de desfășurarea proceselor. Pentru stabilirea acestei

împrejurări, se putea dispune efectuarea unei expertize, pentru ca

expertul, față de conținutul contractului de asistență

juridică nr. 54 din 21 noiembrie 2003, care nu este depus la dosar, a

actelor adiționale, a facturilor depuse la dosar, a prestațiilor

efectuate de avocați în perioada la care se referă aceste facturi

și a actelor depuse în dosarele pentru care se cer cheltuieli, să

stabilească ce sume s-au plătit efectiv pentru prestațiile

efectuate în fiecare dosar și dacă modalitatea de plată este

legală, în raport cu dispozițiile invocate de recurentă.

Pentru considerentele expuse,

conform art. 312, art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul, va fi

casată hotărârea atacată și se va trimite cauza

aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, se va

administra probatoriul necesar pentru stabilirea situației de fapt la care

să poată fi aplicate prevederile art. 274 C. proc. civ. și se

vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de

părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România S.A. împotriva deciziei nr. 33/A din 2 februarie 2006 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 7 decembrie 2006.