ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1964/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 754 pronunțată la 28 iunie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta J.G. L.T.D. în contradictoriu cu pârâta compania N.A.D.N.R. și a obligat-o pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 144.241,63 euro și 7.181,45 lire sterline, în lei la cursul oficial de la data plății, sume reprezentând cheltuieli de judecată efectuate cu prilejul soluționării Dosarelor nr. 91/2003 al Curții de Apel București, nr. 4811/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, nr. 12202/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială și nr. 12536/2004 al aceleiași instanțe. Pârâta a fost obligată, totodată, să plătească sumele de 10.398 euro, în lei la cursul oficial de la data plății, și 85.045.474 lei taxă de timbru și timbru judiciar, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în cele patru litigii care s-au desfășurat între părți, reclamanta a efectuat cheltuieli de judecată și nu a formulat cereri pentru obligarea părții adverse la plata acestora. S-a reținut că formularea cererii pe cale separată este admisibilă pentru că instanța nu cenzurează hotărârile pronunțate în procesele care au generat aceste cheltuieli, iar sintagma „cade în pretenții” se interpretează extensiv, în sensul că nu se referă doar la situațiile în care partea a cărei obligare la plata cheltuielilor se solicită a fost obligată să execute o prestație, fiind suficient ca prin atitudinea sa procesuală aceasta să fi cauzat efectuarea cheltuielilor.

S-a considerat că obligația de plată a cheltuielilor de judecată are drept fundament, ideea de răspundere civilă delictuală, iar în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. Tribunalul a reținut că, deși în Dosarul nr. 91/2003 cererea pârâtei (reclamantă în acel proces) a fost anulată ca netimbrată, aceasta este în culpă procesuală, conform art. 723 și 129 alin. (1) C. proc. civ. În privința cheltuielilor făcute de reclamantă în Dosarul nr. 4811/2004, fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea obligației de a numi un arbitru propriu, stabilită prin art. 8.2 pct. 1 lit. c) din contractul de consultanță, determinând-o pe reclamantă să formuleze cerere în acest sens.

S-a considerat că aceeași rea credință a pârâtei, care a refuzat să numească ea însăși un arbitru, a determinat formularea de către reclamantă a cererii pentru numirea unui arbitru substituent, față de imposibilitatea primului arbitru de a participa la soluționarea cererii arbitrale, și efectuarea de cheltuieli în Dosarul nr. 12.202/2004 al Tribunalului București. În privința Dosarului nr. 2536/2004 al Tribunalului București, secția a VI- a comercială, s-a reținut că fapta ilicită a pârâtei constă în aceea că cererea sa a fost considerată ca fiind neîntemeiată, în raport de necesitatea solicitării de către reclamantă numirii unui arbitru. S-a mai reținut că există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și că vinovăția pârâtei îmbracă forma culpei procesuale.

Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 33/ A din 2 februarie 2006 a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței menționate, reținând că excepția prematurității nu poate fi primită, în raport de prevederile art. 720 1 C. proc. civ., iar față de temeiul acordării cheltuielilor de judecată, prezumția de comercializate este înlăturată, fiind evident caracterul civil al obligației. Totodată, s-a reținut că susținerile care privesc fondul pricinii se analizează în limitele cererii de apel, a situației de fapt stabilite de tribunal și de modul în care tribunalul a aplicat legea. S-a avut în vedere că dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu disting între soluțiile pronunțate de instanță, iar O.U.G.

nr. 84/2003, aprobată prin Legea nr. 47/2004 nu conferă pârâtei un regim special în raporturile de drept civil, aceasta fiind în culpă procesuală. S-a reținut că situația pretins obiectivă invocată de apelantă, constând în insuficiența fondurilor necesare achitării taxelor de timbru nu este relevantă. De asemenea, instanța de apel a considerat că motivele de apel referitoare la sumele de 38.010 euro și, respectiv, 13.375 euro exced cadrului procesual de investire, iar asigurarea serviciilor de asistență și reprezentare pentru toate cele patru litigii existente s-a dovedit cu contractul, facturile fiscale și documentele de plată.

S-a mai reținut că este neîntemeiată susținerea apelantei că nu datorează suma de 24.148 euro, aferentă Dosarului nr. 12202/2004, deoarece cheltuielile efectuate pentru numirea arbitrului unic au fost determinate de nerespectarea de către apelantă a clauzei contractuale privitoare la soluționarea litigiului pe calea arbitrajului, iar suma de 11308,63 euro cheltuită de reprezentantul intimatei J.G. cu cazarea în România, costul convorbirilor telefonice, internetul, limuzina taxi și masa nu poate fi contestată pentru că modalitatea și strategia concretă de asigurare a apărărilor reprezintă o opțiune proprie a părții. S-a constata că este dovedit în cauză costul deplasărilor cu avionul, susținerea în sensul că s-au depus bilete de avion cu altă destinație decât România fiind înlăturată, deoarece graficul deplasărilor poate fi justificat de existența unor escale (Praga, Viena) în zborul de la sau către București.

Prin Decizia civilă nr. 10110 din 7 decembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de C.N.A.D.N.R. împotriva Deciziei civile nr. 33/ A din 2 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis caza spre rejudecare aceleiași instanțe. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în cauză, au fost nesocotite prevederile art. 274 C. proc. civ., precum și susținerea apelantei sub aspectul legalității solicitării sumei pretinse de intimata reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, care este aproximativ egală cu valoarea inițială a litigiului și nu s-a stabilit astfel, pe deplin, situația de fapt privind întinderea daunei reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate de desfășurarea proceselor.

S-a reținut că instanța de apel trebuia să suplimenteze probatoriul pentru a stabili dacă toate cheltuielile pretinse de intimata reclamantă au legătură cu activitatea procesuală în cele patru dosare. S-a apreciat că, în privința cheltuielilor reprezentând transportul cu avionul, cazarea, costul convorbirilor telefonice, limuzina taxi și masa se impunea să se stabilească faptul efectuării lor pentru ca intimata să-și asigure apărările în aceste procese, deoarece intimata s-a prezentat numai prin avocat. S-a reținut că facturile depuse la dosar atestă efectuarea de plăți pentru serviciile prestate lunar, începând cu luna noiembrie 2003 până în luna decembrie 2004 și, în plus, doar în facturile din 27 iulie 2004 există mențiunea - Dosar nr. 91/2003 și, respectiv, „dosar numirea arbitrului”, în celelalte facturi fiind trecut doar numărul contractului.

S-a considerat că, raportat la modalitatea de plată „pentru prestații lunare”, instanța de apel trebuia să dispună suplimentarea probatoriului cu o expertiză pentru a stabili dacă prestațiile efectuate în lunile când pricinile care au făcut obiectul celor patru dosare nu au avut fixate termen de judecată, au fost ocazionate de desfășurarea proceselor. Investită în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 315 și 295 C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 77/ A din 9 februarie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. Prin considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut cu privire la excepția prematurității acțiunii, excepție întemeiată pe dispozițiile art. 4 C. com.

și ale art. 720 1 C. proc. civ., că aceasta a fost corect soluționată deoarece, față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și ale art. 998 - 999 C. civ., obiectul cauzei nu este de natură comercială, deoarece nu face parte din faptele de comerț obiective sau subiective, astfel cum acestea sunt enumerate în dispoziția art. 3 C. com., ceea ce înlătura prezumția de comercialitate a litigiului în condițiile art. 56 C. com. Pe cale de consecință, s-a considerat că procedura prealabilă a concilierii reglementată prin dispozițiile art. 720 1 și urm. C. proc. civ. nu era obligatorie. S-a constatat că prima instanță a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., existând culpă procesuală și în cazul în care cererea a fost anulată ca netimbrată, aceasta fiind consecința unei conduite greșite asupra drepturilor procesuale conferite de lege, partea adversă fiind nevoită să efectueze anumite cheltuieli în exercițiul dreptului său la apărare, necunoscând intenția celui care a provocat procesul și nici soluția ce urmează a se pronunța, la momentul la care a fost încunoștiințată despre existența unei acțiuni.

S-a avut în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul contabil P.M., reținându-se că asigurarea serviciilor de asistență și reprezentare în justiție pentru toate cele patru litigii existente între părți a fost dovedită cu facturile fiscale emise în baza contractului de asistență juridică din 21 noiembrie 2003 și a actelor adiționale la acesta, așa, încât s-a apreciat că obiecțiunile aduse de apelantă raportului de expertiză sunt lipsite de relevanță față de dispozițiile Legii nr. 51/1990 și ale Legii nr. 82/1991. Prin cererea formulată la 30 martie 2009, intimata J.G. Ltd a solicitat îndreptarea erorii materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 77/ A din 9 februarie 2009, în sensul menționării obligării apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul apel, constând în onorarii avocaționale în cuantum de 29210,47 euro.

Prin încheierea din camera de consiliu din 6 aprilie 2009 Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea intimatei reclamante și a dispus îndreptarea dispozitivului deciziei menționate în sensul solicitat, reținând că atât în minuta hotărârii întocmită cu ocazia deliberării, cât și în condica de soluții a instanței s-a pronunțat expres în sensul obligării apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, la tehnoredactarea hotărârii omițându-se consemnarea în dispozitiv a acestei obligații. Împotriva Deciziei nr. 77/ A din 9 februarie 2009, cât și a încheierii din 6 aprilie 2009 a declarat recurs, în termenul legal, C.N.A.D.N.R.

SA. Prin motivele de recurs formulate împotriva Deciziei 77/ A din 9 februarie 2009 a Curții de Apel București, recurenta pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării expertizei contabile la instanța de fond și, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său. S-a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care li s-au respins obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză și nici motivarea respingerii argumentelor sale referitoare la anumite categorii de cheltuieli pretinse de reclamanta - intimată, cheltuieli ce exced atât perioadei derulării litigiilor, cât și cadrului procesual.

Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a vizat împrejurarea că proba cu expertiză contabilă nu a fost administrată la soluționarea cauzei în fond, iar potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel ar fi trebuit să desființeze sentința primei instanțe și să trimită cauza spre rejudecare, pentru a asigura parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicție. S-a mai arătat că instanța de apel nu a cenzurat în niciun mod cheltuielile judiciare pretinse al căror cuantum este vădit exagerat și depășește cuantumul pretențiilor din dosarul de fond. Celelalte critici ale recurentei au vizat încălcarea de către instanța de apel a îndrumărilor din decizia de casare, în sensul respingerii nemotivate a obiecțiunilor sale la expertiza contabilă.

S-a susținut că obiectivele expertizei, stabilite de instanța de apel prin încheierea de ședință de la 19 mai 2007 nu sunt conforme deciziei de casare, în sensul că ceea ce s-a contestat în cauză nu a fost efectuarea unor cheltuieli de către intimata - reclamantă, ci faptul că acestea nu erau aferente litigiilor derulate între părți, excedând atât perioadei de derulare, cât și serviciilor prestate efectiv în cadrul acestor litigii. S-a învederat că, în acest context, instanța de apel ar fi trebuit să dispună refacerea expertizei contabile, întrucât expertul contabil nu a verificat legalitatea facturilor emise de societatea de avocatură, în sensul de a stabili dacă acestea cuprind, într-adevăr, cheltuieli ocazionate de desfășurarea celor patru litigii între părți.

Recurenta a arătat că, atâta vreme cât contractul de asistență juridică din 21 noiembrie 2003 reprezintă un contract cadru, iar părțile au diferențiat serviciile juridice prestate prin încheierea de acte adiționale aferente, nu le pot fi opuse toate facturile emise de societatea de avocatură în baza acestui contract, facturi ce nu cuprind toate mențiunile obligatorii conform art. 155 alin. (1) lit. k) din C. fisc. De asemenea, s-a arătat că din raportul de expertiză contabilă nu rezultă dacă facturile fiscale emise de societatea de avocatură au fost înregistrate în mod legal în contabilitatea acesteia, fiind analizate doar extrasele de cont puse la dispoziție, care confirmă plata serviciilor juridice de către reclamantă, nu și dacă aceste cheltuieli sunt aferente litigiilor părților.

Prin recursul declarat împotriva încheierii din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă, pârâta recurentă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că este exagerat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în apel, având în vedere obiectul cauzei. Recurenta a arătat că instanța putea cenzura aceste cheltuieli, deși nu i s-a acordat posibilitatea (apelantei) să formuleze vreo cerere în acest sens, cererea de îndreptare soluționându-se în lipsa sa. S-a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și, să micșoreze onorariul avocatului, nepotrivit de mare față de valoarea pricinii și munca depusă de avocat.

În faza recursului nu s-au administrat noi probe. Examinând criticile formulate prin motivele invocate raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul declarat împotriva Deciziei nr. 77/ A din 9 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica vizând nemotivarea respingerii obiecțiunilor recurentei la expertiza contabilă și a respingerii argumentelor referitoare la anumite cheltuieli pretinse de intimata reclamantă este neîntemeiată. Curtea de apel, după dezbaterea contradictorie, s-a pronunțat cu privire la obiecțiunile formulate de către apelanta pârâtă la raportul de expertiză contabilă la termenul la care s-a soluționat apelul, așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, pe care le-a respins, apreciindu-le ca neîntemeiate având în vedere lucrarea efectuată de expert și conținutul acestora.

În ceea ce privește nemotivarea respingerii unor argumente ale recurentei, Curtea va constata că, așa cum a statuat în mod constant doctrina și practica judecătorească în legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestora. Așa, cum rezultă din considerentele deciziei recurate, curtea de apel s-a pronunțat motivat asupra tuturor criticilor formulate de apelanta pârâtă, astfel că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Critica vizând încălcarea dispozițiilor deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție la momentul stabilirii obiectivelor raportului de expertiză contabilă este, de asemenea nefondată, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În acord cu îndrumările deciziei de casare, în rejudecarea apelului, în temeiul art. 315 C. proc. civ., instanța de apel, prin încheierea din 3 decembrie 2007 a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv stabilirea cuantumului sumelor care au fost plătite efectiv de către reclamanta J.G. Ltd, din ce se compun cheltuielile efectuate de aceasta și dacă modalitatea de plată este legală. Așa cum rezultă din considerentele acestei încheieri, s-a menționat că expertul urmează să aibă în vedere și îndrumările deciziei de casare, precum și înscrisurile administrate până la termenul de judecată respectiv, 3 decembrie 2007. Prin încheierea menționată s-a încuviințat și participarea experților parte la efectuarea expertizei, la cererea ambelor părți.

Rezultă, astfel, că instanța de apel a avut în vedere dispozițiile deciziei de casare atunci când a stabilit obiectivele expertizei contabile, împrejurarea că nu a preluat cuvânt cu cuvânt îndrumările deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în recurs neputând avea semnificația alterării considerentelor pentru care s-a dispus casarea deciziei de apel pronunțate în primul ciclu procesual. De altfel, recurenta avea posibilitatea ca, în condițiile dezbaterii contradictorii, la momentul stabilirii obiectivelor expertizei să-și exprime eventual opoziția împotriva modului de încuviințare și reținerilor instanței de apel, ceea ce nu a făcut. Recurenta nu a avut nicio obiecție față de formularea obiectivelor propuse de instanță, deși la acel moment, în mod evident, cunoștea considerentele deciziei de casare.

În efectuarea raportului, expertul contabil a ținut cont nu numai de obiectivele instanței ci și de îndrumările deciziei de casare, sens în care a examinat atât contractul de asistență juridică din 23 noiembrie 2003 cât și actele adiționale la acesta, verificând facturile emise de societatea de avocatură, cu stabilirea pentru fiecare plată în parte a serviciului din care a rezultat aceasta. Expertul contabil desemnat a verificat respectarea dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește facturarea serviciilor prestate în baza unui contract de asistență judiciară, concluzionând că au fost respectate Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 306 din 26 februarie 2002 și art. 155 alin. (1) și (8) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Modalitatea de efectuare a contabilității de către societatea de avocatură excede cadrului procesual și nu putea fi examinată de expert, aspectele invocate de recurentă constituind obiectul relației societății cu organele statului. Împrejurarea că în contabilitatea societății de avocatură prestațiile pe care aceasta le efectuează poartă denumiri specifice nu poate conduce la concluzia că nu au fost prilejuite de litigiile dintre părți, aceste aspecte ținând de individualizarea diferitelor activități, atât în fața instanței, cât și în afara acesteia, dar în legătură cu litigiul. Critica potrivit căreia ar fi trebuit ca în apel să se desființeze sentința primei instanțe pentru administrarea probei cu expertiză contabilă cu nerespectarea art. 295 alin. (2) C. proc.

civ. este nefondată. Odată ce, prin decizia de casare, instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel cu îndrumarea suplimentării probatoriului de către această instanță, nu se poate susține că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., care dau posibilitatea administrării de probe noi, propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ. Administrarea probei cu expertiză contabilă a fost impusă de instanța de casare, dispozițiile art. 292 C. proc. civ. nefiind aplicabile în raport cu norma cu caracter special din art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere caracterul devolutiv al apelului. Ca atare, nu erau întrunite condițiile desființării hotărârii primei instanțe cu trimitere spre rejudecare conform art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Celelalte critici referitoare la expertiza contabilă efectuată în cauză și necesitatea refacerii acesteia nu vor fi analizate întrucât nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare din 6 aprilie 2009, Curtea va constata că acesta este nefondat, raportat la dispozițiile art. 304 oct.9 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed: Susținerea recurentei în sensul că nu i s-ar fi dat posibilitatea să formuleze o cerere de micșorare a cuantumului cheltuielilor de judecată este neîntemeiată. Nu se poate susține că s-ar fi încălcat dreptul părții la apărare, întrucât, în mod legal, instanța a soluționat cererea de îndreptare, întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc.

civ., în camera de consiliu, fără citarea părților. Potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (2) C. proc. civ., părțile vor fi citate numai dacă instanța ce soluționează cererea de îndreptare socotește că este necesar să dea anumite lămuriri. Astfel, rezultă că, prin derogare de la dreptul comun, cererea întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ. se soluționează fără citarea părților, tocmai în considerarea faptului că nu se procedează la o rejudecare a cauzei sub niciun aspect, de fond sau procedural. Prin încheierea recurată, instanța de apel nu a făcut altceva decât să pună dispozitivul deciziei redactate în acord cu minuta întocmită la momentul deliberării și cu condica de ședință, nefiind necesare lămuriri suplimentare din partea participanților la proces, de vreme ce eroarea s-a datorat instanței.

Recurenta avea posibilitatea de a-și formula toate susținerile, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată și cuantumul acestora, în cadrul apelului, posibilitatea de care, însă, nu a uzat. Susținerile referitoare la neaplicarea de către instanța de apel a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este neîntemeiată având în vedere, pe de o parte, faptul că o asemenea cerere nu s-a formulat cu ocazia dezbaterii apelului, deși instanța a solicitat obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, iar pe de altă parte, acordarea acestor cheltuieli este bazată pe culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. Această parte este ținută să restituie toate cheltuielile suportate de cealaltă parte, inclusiv onorariul de avocat, stabilit prin negociere conform Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.

Recurenta nu a dovedit că onorariul avocatului intimatei ar fi nepotrivit de mare față de munca depusă de avocat, având în vedere că litigiul dintre părți s-a declanșat în anul 2005, fiind determinat de alte litigii desfășurate în fața instanțelor arbitrale și desfășurat pe parcursul a două cicluri procesuale. Pentru toate aceste considerente, se va constată că recursurile sunt nefondate și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. împotriva Deciziei nr. 77/ A din 9 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și familie, și împotriva încheierii din 6 aprilie 2009 pronunțată de aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2010.