ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1964/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1964/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 754 pronunțată la 28

iunie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată

de reclamanta J.G. L.T.D. în contradictoriu cu pârâta compania N.A.D.N.R. și a

obligat-o pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 144.241,63 euro și 7.181,45

lire sterline, în lei la cursul oficial de la data plății, sume reprezentând

cheltuieli de judecată efectuate cu prilejul soluționării Dosarelor nr. 91/2003

al Curții de Apel București, nr. 4811/2004 al Tribunalului București, secția a

VI-a comercială, nr. 12202/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială

și nr. 12536/2004 al aceleiași instanțe.

Pârâta a fost

obligată, totodată, să plătească sumele de 10.398 euro, în lei la cursul

oficial de la data plății, și 85.045.474 lei taxă de timbru și timbru judiciar,

reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că în cele patru litigii care s-au

desfășurat între părți, reclamanta a efectuat cheltuieli de judecată și nu a

formulat cereri pentru obligarea părții adverse la plata acestora.

S-a reținut că

formularea cererii pe cale separată este admisibilă pentru că instanța nu

cenzurează hotărârile pronunțate în procesele care au generat aceste

cheltuieli, iar sintagma „cade în pretenții” se interpretează extensiv, în

sensul că nu se referă doar la situațiile în care partea a cărei obligare la

plata cheltuielilor se solicită a fost obligată să execute o prestație, fiind

suficient ca prin atitudinea sa procesuală aceasta să fi cauzat efectuarea

cheltuielilor.

S-a considerat că

obligația de plată a cheltuielilor de judecată are drept fundament, ideea de

răspundere civilă delictuală, iar în cauză sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.

Tribunalul a reținut

că, deși în Dosarul nr. 91/2003 cererea pârâtei (reclamantă în acel proces) a

fost anulată ca netimbrată, aceasta este în culpă procesuală, conform art. 723

și 129 alin. (1) C. proc. civ.

În privința

cheltuielilor făcute de reclamantă în Dosarul nr. 4811/2004, fapta ilicită a

pârâtei constă în neîndeplinirea obligației de a numi un arbitru propriu,

stabilită prin art. 8.2 pct. 1 lit. c) din contractul de consultanță,

determinând-o pe reclamantă să formuleze cerere în acest sens.

S-a considerat că

aceeași rea credință a pârâtei, care a refuzat să numească ea însăși un

arbitru, a determinat formularea de către reclamantă a cererii pentru numirea

unui arbitru substituent, față de imposibilitatea primului arbitru de a

participa la soluționarea cererii arbitrale, și efectuarea de cheltuieli în Dosarul

nr. 12.202/2004 al Tribunalului București.

În privința Dosarului

nr. 2536/2004 al Tribunalului București, secția a VI- a comercială, s-a reținut

că fapta ilicită a pârâtei constă în aceea că cererea sa a fost considerată ca

fiind neîntemeiată, în raport de necesitatea solicitării de către reclamantă numirii

unui arbitru.

S-a mai reținut că

există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și că vinovăția

pârâtei îmbracă forma culpei procesuale.

Curtea de Apel

București, prin Decizia civilă nr. 33/ A din 2 februarie 2006 a respins apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței menționate, reținând că excepția

prematurității nu poate fi primită, în raport de prevederile art. 720

1

C. proc. civ., iar față de temeiul acordării cheltuielilor de judecată,

prezumția de comercializate este înlăturată, fiind evident caracterul civil al

obligației.

Totodată, s-a reținut

că susținerile care privesc fondul pricinii se analizează în limitele cererii

de apel, a situației de fapt stabilite de tribunal și de modul în care

tribunalul a aplicat legea.

S-a avut în vedere că

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu disting între soluțiile

pronunțate de instanță, iar O.U.G. nr. 84/2003, aprobată prin Legea nr. 47/2004

nu conferă pârâtei un regim special în raporturile de drept civil, aceasta

fiind în culpă procesuală. S-a reținut că situația pretins obiectivă invocată

de apelantă, constând în insuficiența fondurilor necesare achitării taxelor de

timbru nu este relevantă.

De asemenea, instanța

de apel a considerat că motivele de apel referitoare la sumele de 38.010 euro

și, respectiv, 13.375 euro exced cadrului procesual de investire, iar

asigurarea serviciilor de asistență și reprezentare pentru toate cele patru

litigii existente s-a dovedit cu contractul, facturile fiscale și documentele

de plată.

S-a mai reținut că

este neîntemeiată susținerea apelantei că nu datorează suma de 24.148 euro,

aferentă Dosarului nr. 12202/2004, deoarece cheltuielile efectuate pentru

numirea arbitrului unic au fost determinate de nerespectarea de către apelantă

a clauzei contractuale privitoare la soluționarea litigiului pe calea

arbitrajului, iar suma de 11308,63 euro cheltuită de reprezentantul intimatei J.G.

cu cazarea în România, costul convorbirilor telefonice, internetul, limuzina

taxi și masa nu poate fi contestată pentru că modalitatea și strategia concretă

de asigurare a apărărilor reprezintă o opțiune proprie a părții.

S-a constata că este dovedit

în cauză costul deplasărilor cu avionul, susținerea în sensul că s-au depus

bilete de avion cu altă destinație decât România fiind înlăturată, deoarece

graficul deplasărilor poate fi justificat de existența unor escale (Praga,

Viena) în zborul de la sau către București.

Prin Decizia civilă nr.

10110 din 7 decembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de C.N.A.D.N.R.

împotriva Deciziei civile nr. 33/ A din 2 februarie 2006 a Curții de Apel

București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe

care a casat-o și a trimis caza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că, în cauză, au fost nesocotite prevederile art.

274 C. proc. civ., precum și susținerea apelantei sub aspectul legalității

solicitării sumei pretinse de intimata reclamantă cu titlu de cheltuieli de

judecată, care este aproximativ egală cu valoarea inițială a litigiului și nu

s-a stabilit astfel, pe deplin, situația de fapt privind întinderea daunei

reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate de desfășurarea proceselor.

S-a reținut că

instanța de apel trebuia să suplimenteze probatoriul pentru a stabili dacă toate

cheltuielile pretinse de intimata reclamantă au legătură cu activitatea procesuală

în cele patru dosare.

S-a apreciat că, în

privința cheltuielilor reprezentând transportul cu avionul, cazarea, costul

convorbirilor telefonice, limuzina taxi și masa se impunea să se stabilească

faptul efectuării lor pentru ca intimata să-și asigure apărările în aceste

procese, deoarece intimata s-a prezentat numai prin avocat.

S-a reținut că

facturile depuse la dosar atestă efectuarea de plăți pentru serviciile prestate

lunar, începând cu luna noiembrie 2003 până în luna decembrie 2004 și, în plus,

doar în facturile din 27 iulie 2004 există mențiunea - Dosar nr. 91/2003 și,

respectiv, „dosar numirea arbitrului”, în celelalte facturi fiind trecut doar

numărul contractului.

S-a considerat că,

raportat la modalitatea de plată „pentru prestații lunare”, instanța de apel

trebuia să dispună suplimentarea probatoriului cu o expertiză pentru a stabili

dacă prestațiile efectuate în lunile când pricinile care au făcut obiectul

celor patru dosare nu au avut fixate termen de judecată, au fost ocazionate de

desfășurarea proceselor.

Investită în

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 315 și 295 C. proc. civ., Curtea de

Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

prin Decizia civilă nr. 77/ A din 9 februarie 2009, a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R.

Prin considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut cu privire la excepția

prematurității acțiunii, excepție întemeiată pe dispozițiile art. 4 C. com. și

ale art. 720

1

C. proc. civ., că aceasta a fost corect soluționată

deoarece, față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și ale art. 998 - 999 C.

civ., obiectul cauzei nu este de natură comercială, deoarece nu face parte din

faptele de comerț obiective sau subiective, astfel cum acestea sunt enumerate

în dispoziția art. 3 C. com., ceea ce înlătura prezumția de comercialitate a

litigiului în condițiile art. 56 C. com.

Pe cale de

consecință, s-a considerat că procedura prealabilă a concilierii reglementată

prin dispozițiile art. 720

1

și urm. C. proc. civ. nu era

obligatorie.

S-a constatat că

prima instanță a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., existând culpă procesuală și în cazul în care cererea a fost anulată ca

netimbrată, aceasta fiind consecința unei conduite greșite asupra drepturilor

procesuale conferite de lege, partea adversă fiind nevoită să efectueze anumite

cheltuieli în exercițiul dreptului său la apărare, necunoscând intenția celui

care a provocat procesul și nici soluția ce urmează a se pronunța, la momentul la

care a fost încunoștiințată despre existența unei acțiuni.

S-a avut în vedere

raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul contabil P.M., reținându-se

că asigurarea serviciilor de asistență și reprezentare în justiție pentru toate

cele patru litigii existente între părți a fost dovedită cu facturile fiscale

emise în baza contractului de asistență juridică din 21 noiembrie 2003 și a

actelor adiționale la acesta, așa, încât s-a apreciat că obiecțiunile aduse de

apelantă raportului de expertiză sunt lipsite de relevanță față de dispozițiile

Legii nr. 51/1990 și ale Legii nr. 82/1991.

Prin cererea

formulată la 30 martie 2009, intimata J.G. Ltd a solicitat îndreptarea erorii

materiale din dispozitivul Deciziei civile nr. 77/ A din 9 februarie 2009, în sensul

menționării obligării apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de prezentul apel, constând în onorarii avocaționale în cuantum de

29210,47 euro.

Prin încheierea din

camera de consiliu din 6 aprilie 2009 Curtea de Apel București, secția a III- a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea intimatei

reclamante și a dispus îndreptarea dispozitivului deciziei menționate în sensul

solicitat, reținând că atât în minuta hotărârii întocmită cu ocazia

deliberării, cât și în condica de soluții a instanței s-a pronunțat expres în

sensul obligării apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în

apel, la tehnoredactarea hotărârii omițându-se consemnarea în dispozitiv a

acestei obligații.

Împotriva Deciziei nr.

77/ A din 9 februarie 2009, cât și a încheierii din 6 aprilie 2009 a declarat

recurs, în termenul legal, C.N.A.D.N.R. SA.

Prin motivele de

recurs formulate împotriva Deciziei 77/ A din 9 februarie 2009 a Curții de Apel

București, recurenta pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare în vederea efectuării expertizei contabile la instanța

de fond și, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului

său.

S-a susținut că

decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care li s-au respins obiecțiunile

la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză și nici motivarea

respingerii argumentelor sale referitoare la anumite categorii de cheltuieli

pretinse de reclamanta - intimată, cheltuieli ce exced atât perioadei derulării

litigiilor, cât și cadrului procesual.

Cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a

vizat împrejurarea că proba cu expertiză contabilă nu a fost administrată la

soluționarea cauzei în fond, iar potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (2) C.

proc. civ., instanța de apel ar fi trebuit să desființeze sentința primei

instanțe și să trimită cauza spre rejudecare, pentru a asigura parcurgerea

tuturor gradelor de jurisdicție.

S-a mai arătat că

instanța de apel nu a cenzurat în niciun mod cheltuielile judiciare pretinse al

căror cuantum este vădit exagerat și depășește cuantumul pretențiilor din

dosarul de fond.

Celelalte critici ale

recurentei au vizat încălcarea de către instanța de apel a îndrumărilor din

decizia de casare, în sensul respingerii nemotivate a obiecțiunilor sale la

expertiza contabilă.

S-a susținut că

obiectivele expertizei, stabilite de instanța de apel prin încheierea de

ședință de la 19 mai 2007 nu sunt conforme deciziei de casare, în sensul că ceea

ce s-a contestat în cauză nu a fost efectuarea unor cheltuieli de către

intimata - reclamantă, ci faptul că acestea nu erau aferente litigiilor derulate

între părți, excedând atât perioadei de derulare, cât și serviciilor prestate

efectiv în cadrul acestor litigii.

S-a învederat că, în

acest context, instanța de apel ar fi trebuit să dispună refacerea expertizei

contabile, întrucât expertul contabil nu a verificat legalitatea facturilor

emise de societatea de avocatură, în sensul de a stabili dacă acestea cuprind,

într-adevăr, cheltuieli ocazionate de desfășurarea celor patru litigii între

părți.

Recurenta a arătat

că, atâta vreme cât contractul de asistență juridică din 21 noiembrie 2003

reprezintă un contract cadru, iar părțile au diferențiat serviciile juridice

prestate prin încheierea de acte adiționale aferente, nu le pot fi opuse toate

facturile emise de societatea de avocatură în baza acestui contract, facturi ce

nu cuprind toate mențiunile obligatorii conform art. 155 alin. (1) lit. k) din

C. fisc.

De asemenea, s-a

arătat că din raportul de expertiză contabilă nu rezultă dacă facturile fiscale

emise de societatea de avocatură au fost înregistrate în mod legal în

contabilitatea acesteia, fiind analizate doar extrasele de cont puse la

dispoziție, care confirmă plata serviciilor juridice de către reclamantă, nu și

dacă aceste cheltuieli sunt aferente litigiilor părților.

Prin recursul

declarat împotriva încheierii din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția

a III- a civilă, pârâta recurentă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că este exagerat cuantumul cheltuielilor

de judecată acordate în apel, având în vedere obiectul cauzei.

Recurenta a arătat că

instanța putea cenzura aceste cheltuieli, deși nu i s-a acordat posibilitatea

(apelantei) să formuleze vreo cerere în acest sens, cererea de îndreptare

soluționându-se în lipsa sa.

S-a susținut că

instanța de apel ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. și, să micșoreze onorariul avocatului, nepotrivit de mare față de

valoarea pricinii și munca depusă de avocat.

În faza recursului nu

s-au administrat noi probe.

Examinând criticile

formulate prin motivele invocate raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., Curtea va constata că recursul declarat împotriva Deciziei nr. 77/

A din 9 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, este nefondat pentru considerentele ce

succed:

Critica vizând

nemotivarea respingerii obiecțiunilor recurentei la expertiza contabilă și a

respingerii argumentelor referitoare la anumite cheltuieli pretinse de intimata

reclamantă este neîntemeiată.

Curtea de apel, după

dezbaterea contradictorie, s-a pronunțat cu privire la obiecțiunile formulate

de către apelanta pârâtă la raportul de expertiză contabilă la termenul la care

s-a soluționat apelul, așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, pe

care le-a respins, apreciindu-le ca neîntemeiate având în vedere lucrarea

efectuată de expert și conținutul acestora.

În ceea ce privește

nemotivarea respingerii unor argumente ale recurentei, Curtea va constata că,

așa cum a statuat în mod constant doctrina și practica judecătorească în

legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar

nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestora.

Așa, cum rezultă din

considerentele deciziei recurate, curtea de apel s-a pronunțat motivat asupra

tuturor criticilor formulate de apelanta pârâtă, astfel că nu este incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica vizând

încălcarea dispozițiilor deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și

Justiție la momentul stabilirii obiectivelor raportului de expertiză contabilă

este, de asemenea nefondată, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În acord cu

îndrumările deciziei de casare, în rejudecarea apelului, în temeiul art. 315 C.

proc. civ., instanța de apel, prin încheierea din 3 decembrie 2007 a dispus

efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv stabilirea cuantumului

sumelor care au fost plătite efectiv de către reclamanta J.G. Ltd, din ce se

compun cheltuielile efectuate de aceasta și dacă modalitatea de plată este

legală.

Așa cum rezultă din

considerentele acestei încheieri, s-a menționat că expertul urmează să aibă în

vedere și îndrumările deciziei de casare, precum și înscrisurile administrate

până la termenul de judecată respectiv, 3 decembrie 2007.

Prin încheierea

menționată s-a încuviințat și participarea experților parte la efectuarea

expertizei, la cererea ambelor părți.

Rezultă, astfel, că

instanța de apel a avut în vedere dispozițiile deciziei de casare atunci când a

stabilit obiectivele expertizei contabile, împrejurarea că nu a preluat cuvânt

cu cuvânt îndrumările deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate

în recurs neputând avea semnificația alterării considerentelor pentru care s-a

dispus casarea deciziei de apel pronunțate în primul ciclu procesual.

De altfel, recurenta

avea posibilitatea ca, în condițiile dezbaterii contradictorii, la momentul

stabilirii obiectivelor expertizei să-și exprime eventual opoziția împotriva

modului de încuviințare și reținerilor instanței de apel, ceea ce nu a făcut.

Recurenta nu a avut

nicio obiecție față de formularea obiectivelor propuse de instanță, deși la

acel moment, în mod evident, cunoștea considerentele deciziei de casare.

În efectuarea

raportului, expertul contabil a ținut cont nu numai de obiectivele instanței ci

și de îndrumările deciziei de casare, sens în care a examinat atât contractul

de asistență juridică din 23 noiembrie 2003 cât și actele adiționale la acesta,

verificând facturile emise de societatea de avocatură, cu stabilirea pentru

fiecare plată în parte a serviciului din care a rezultat aceasta.

Expertul contabil

desemnat a verificat respectarea dispozițiilor legale incidente în ceea ce

privește facturarea serviciilor prestate în baza unui contract de asistență

judiciară, concluzionând că au fost respectate Ordinul Ministrului Finanțelor nr.

306 din 26 februarie 2002 și art. 155 alin. (1) și (8) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc.

Modalitatea de

efectuare a contabilității de către societatea de avocatură excede cadrului

procesual și nu putea fi examinată de expert, aspectele invocate de recurentă

constituind obiectul relației societății cu organele statului.

Împrejurarea că în contabilitatea

societății de avocatură prestațiile pe care aceasta le efectuează poartă

denumiri specifice nu poate conduce la concluzia că nu au fost prilejuite de

litigiile dintre părți, aceste aspecte ținând de individualizarea diferitelor

activități, atât în fața instanței, cât și în afara acesteia, dar în legătură

cu litigiul.

Critica potrivit

căreia ar fi trebuit ca în apel să se desființeze sentința primei instanțe

pentru administrarea probei cu expertiză contabilă cu nerespectarea art. 295 alin.

(2) C. proc. civ. este nefondată.

Odată ce, prin

decizia de casare, instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel cu îndrumarea suplimentării probatoriului de către această

instanță, nu se poate susține că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 295 alin. (2)

C. proc. civ., care dau posibilitatea administrării de probe noi, propuse în condițiile

art. 292 C. proc. civ.

Administrarea probei

cu expertiză contabilă a fost impusă de instanța de casare, dispozițiile art. 292

C. proc. civ. nefiind aplicabile în raport cu norma cu caracter special din art.

315 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere caracterul devolutiv al

apelului.

Ca atare, nu erau

întrunite condițiile desființării hotărârii primei instanțe cu trimitere spre

rejudecare conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Celelalte critici

referitoare la expertiza contabilă efectuată în cauză și necesitatea refacerii

acesteia nu vor fi analizate întrucât nu se circumscriu motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare din 6 aprilie 2009, Curtea

va constata că acesta este nefondat, raportat la dispozițiile art. 304 oct.9 C.

proc. civ., pentru considerentele ce succed:

Susținerea recurentei

în sensul că nu i s-ar fi dat posibilitatea să formuleze o cerere de micșorare

a cuantumului cheltuielilor de judecată este neîntemeiată.

Nu se poate susține

că s-ar fi încălcat dreptul părții la apărare, întrucât, în mod legal, instanța

a soluționat cererea de îndreptare, întemeiată pe dispozițiile art. 281 C.

proc. civ., în camera de consiliu, fără citarea părților.

Potrivit

dispozițiilor art. 281 alin. (2) C. proc. civ., părțile vor fi citate numai

dacă instanța ce soluționează cererea de îndreptare socotește că este necesar

să dea anumite lămuriri.

Astfel, rezultă că,

prin derogare de la dreptul comun, cererea întemeiată pe dispozițiile art. 281 C.

proc. civ. se soluționează fără citarea părților, tocmai în considerarea

faptului că nu se procedează la o rejudecare a cauzei sub niciun aspect, de

fond sau procedural.

Prin încheierea

recurată, instanța de apel nu a făcut altceva decât să pună dispozitivul

deciziei redactate în acord cu minuta întocmită la momentul deliberării și cu

condica de ședință, nefiind necesare lămuriri suplimentare din partea

participanților la proces, de vreme ce eroarea s-a datorat instanței.

Recurenta avea

posibilitatea de a-și formula toate susținerile, inclusiv cu privire la

cheltuielile de judecată și cuantumul acestora, în cadrul apelului,

posibilitatea de care, însă, nu a uzat.

Susținerile

referitoare la neaplicarea de către instanța de apel a art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. este neîntemeiată având în vedere, pe de o parte, faptul că o

asemenea cerere nu s-a formulat cu ocazia dezbaterii apelului, deși instanța a

solicitat obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, iar pe de

altă parte, acordarea acestor cheltuieli este bazată pe culpa procesuală a părții

care a pierdut procesul.

Această parte este

ținută să restituie toate cheltuielile suportate de cealaltă parte, inclusiv

onorariul de avocat, stabilit prin negociere conform Legii nr. 51/1995 privind

exercitarea profesiei de avocat.

Recurenta nu a dovedit

că onorariul avocatului intimatei ar fi nepotrivit de mare față de munca depusă

de avocat, având în vedere că litigiul dintre părți s-a declanșat în anul 2005,

fiind determinat de alte litigii desfășurate în fața instanțelor arbitrale și

desfășurat pe parcursul a două cicluri procesuale.

Pentru toate aceste

considerente, se va constată că recursurile sunt nefondate și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâta C.N.A.D.N.R. S.A. împotriva Deciziei

nr. 77/ A din 9 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, și împotriva încheierii din 6

aprilie 2009 pronunțată de aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2010.